La 6 februarie a.c., scriitorul Ion Brad „a plecat în altă galaxie“, cum ar fi spus Mircea Eliade. Mai avea câteva luni până la împlinirea vârstei de 90 de ani (8 noiembrie), jubileu pe care și l-ar fi dorit foarte mult să-l trăiască și să-l petreacă alături de alți doi Ioni importanți ai literaturii române, buni prieteni ai săi, nonagenari și ei – Ion Horea și Ion Vlad. Dar n-a fost să fie!
Nu vreau să vorbesc, în cele ce urmează, despre Ion Brad ca scriitor – poet, prozator, dramaturg, traducător, memorialist, epistolier etc. –, fiindcă e clar că el râmâne „un scriitor proeminent al literaturii românești“, cum scria criticul Petru Poantă, ci doresc să subliniez câteva trăsături ale omului de omenie care a fost.
Să spun mai întâi că, în calitate de colaborator la cele patru volume aleDicționarului scriitorilor români, coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi și A. Sasu, am rămas cu ideea, inoculată de către coordonatori, că Ion Brad este cel care a obstacolat tipărirea dicționarului, prin „celebrul“ referat făcut pe marginea lui. După ce Mircea Zaciu însuși a recunoscut că greșise în imputările pe care i le-a făcut, că de vină au fost în primul rând vremurile, cei doi s-au împăcat, iar eu am încercat să recuperez timpul pierdut prin tăcerea mea față de Ion Brad. Am publicat împreună o carte de interviuri (Convorbiri cu Ion Brad, 2013) și una de dialoguri epistolare (Ion Brad, Ilie Rad, Dialoguri epistolare săptămânale, 2014). L-am chemat la o întâlnire cu studenții clujeni, l-am invitat în familia mea, ne scriam recenzii la cărțile noastre, ne felicitam de zilele de naștere, vorbeam săptămânal la telefon etc.
Am avut astfel ocazia să cunosc în detaliu viața și activitatea lui Ion Brad, din care transpare profilul unui om care nu a făcut decât bine în viață, atât cât i-au permis împrejurările, nu o dată vitrege.
Astfel, la puțin timp după terminarea facultății clujene de filologie, când autorul nu împlinise încă 24 de ani, este numit secretar al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor. În această calitate, Ion Brad a contribuit esențial, împreună cu Mircea Zaciu, la reabilitarea și aducerea în actualitate a lui Ion Agârbiceanu, prietenia lui Ion Brad cu autorulArhanghelilor devenind una exemplară pentru cultura română (Cf. Ion Agârbiceanu. Sfânt părinte al literaturii române. Evocare de Ion Brad, 2007).
Ion Brad a încercat să facă eforturi similare și pentru celălalt mare nedreptățit al epocii, Lucian Blaga, dar demersul acesta nu a reușit, din cauza obtuzității autorităților politice și literare ale vremii, inclusiv din cauza urii lui Mihai Beniuc față de marele poet și filosof.
Între 1956-1958 a fost redactor-șef la revista Cravata roșie, la care a atras colaborarea celor mai importanți scriitori ai epocii, de la clasicii Tudor Arghezi și Ion Agârbiceanu până la tânărul Nicolae Labiș.
A fost redactor la Luceafărul (1958-1960), Scânteia tineretului (1960), redactor-șef adjunct la Gazeta literară (1965-1966, devenită în 1967România literară), adjunct al Secției de Cultură și Artă al CC al PCR (1966-1968), vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1968-1973), secretar al Uniunii Scriitorilor din România (1962-1965), director în Ministerul Afecerilor Externe al României (1982-1984), director al Teatrului „C.I. Nottara“ (1984-1990), poziții din care a ajutat sute de scriitori, artiști plastici, muzicieni etc. în probleme de viață și de creație. A avizat favorabil scenariul și realizarea filmului Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie, în 1969, iar apoi spectacolul cu Revizorul, în regia aceluiași Pintilie, ambele încheiate „cu scandaluriu puternice, cu judecăți și sancțiuni oficiale“. Mărturie a altruismului și generozității sale stau volumele de corespondență Aicea, printre ardeleni (2007), Printre mii de scrisori (2009), Printre alte mii de scrisori (2010), în care autorii scrisorilor își exprimă gratidudinea pentru ajutorul primit.
Timp de aproape zece ani (1973-1982) a fost ambasador al României în Grecia, perioadă descrisă în cele șase volume de memorii, intitulateAmbasador la Atena, calitate în care a mijlocit vizite în Grecia ale unui mare număr de scriitori, începând cu Marin Preda și Eugen Barbu (pe care a încercat să-i împace), până la Romulus Rusan și Ana Blandiana. Diplomatul-scriitor a tălmăcit el însuși sau a intermediat traducerea multor opere grecești în română și a unor capodopere române în limba greacă, a încurajat schimburile culturale și literare dintre cele două țări. Dar una din realizările atipice ca ambasador a fost aranjarea întâlnirii lui Nicolae Ceaușescu, aflat în vizită oficială în Grecia, cu …trei călugări de la Muntele Athos, care cereau „sânge proaspăt“ din țară, respectiv mai mulți călugări tineri și sănătoși în acest așezământ cultural, care să țină sus făclia spiritualității românești de la sfântul munte, dar și ajutoare materiale și financiare, pe care până la urmă aceștia le-au primit, prin demersurile stăruitoare ale ambasadorului Brad.
Poate la această panoplie de virtuți profund umane, de care era cuprins Ion Brad, să fi contribuit și educația sa religioasă, începută în familie, continuată apoi la școlile Blajului, el devenind un luptâtor pentru drepturile Bisericii Greco-Catolice. De aceea a și fost numit, de Cardinalul Lucian Mureșan, „un ambasador al Blajului la București“.
Un alt lucru pentru care trebuie lăudat Ion Brad este modul în care și-a rezolvat, în viață fiind, problema bibliotecii și a arhivei sale personale. Miile de cărți, majoritatea primite cu autograf, au fost donate Bibliotecii Județene „Lucian Blaga“ din Alba Iulia, Bibliotecii Metropolitane din București, Bibliotecii Județene „Octavian Goga“ din Cluj, tot aici donând și arhiva personală (scrisori, diplome, medalii, acte de studii etc.). Alte cărți au fost donate unor biblioteci din Blaj sau Muzeului Național al Literaturii Române din București. Din câte cunosc, doar Ion Brad și Adrian Marino au făcut asemenea demersuri cu arhiva și biblioteca personale, detaliu la care ar trebui să se gândească toți scriitorii români.
În ultimii ani, de câte ori ajungeam în capitală, îl vizitam obligatoriu pe marele meu prieten. Utima oară s-a întâmplat în 8 ianuarie a.c. Era deja la pat, după accidentul suferit, dar cu mintea trează și optimist, sperând să se poată muta cât mai curând în camera de alături, în biblioteca sa, unde ne întâlneam de obicei. Ca să nu-l obosesc, am stat atunci puțin de vorbă, dar mi-am dat seama că pentru prietenul meu „nu mai e mult până departe“. Mi-am amintit de un vers din poezia sa, care de fapt reproducea o vorbă a țăranilor din Pănade, „patria literaturii sale“: „Dă, Doamne, să mor sănătos!“
Pentru mine, Ion Brad rămâne prototipul ideal al scriitorului bun și generos, lipsit de orgolii și sensibilități exacerbate, cultivând cultul prieteniei, care nu avea nimic de ascuns din trecutul său și din activitatea sa (Plăcut sau neplăcut – adevărul este titlul unuia din volumele sale de interviuri). A fost un mare familist, bucurându-se de dragostea și afecțiunea familei, a nepoților și strănepoților (primul său roman se intitulează Descoperirea familiei, 1964). Alesele sale calițăti, de poet autentic și om de o rară noblețe, au fost intuite de Lucian Blaga, atunci când i-a scris următoarea dedicație pe un volum de versuri: „Lui Ion Brad, cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit uniți în aceeași ființă un poet și un om. Lucian Blaga, 23 iulie 1954).
Și fiindcă efigia de poet este dominantă pentru scriitorul Ion Brad, închei aceste rânduri citând poezia De despărțire, din 2016: „Am rătăcit din nou cărarea…/ Și cade soarele-n amurg…/ Mă sting încet ca lumânarea/ Și lacrimi din icoane curg…// Parcă v-aud plângând pe toți/ Când bate clopotu-n Pănade,/ Copii, nepoți și strănepoți/ Și-o ploaie cu zăpadă cade…// Iar după vechiul obicei/ Mă sărutați cu toți pe frunte/ Și din săruturi sar scântei/ Și plâng toți brazii de pe munte…“
Ilie Rad
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius