Ioan Alexandru și Calinic Argeșeanul. O întâlnire mirabilă: poetul și monahul

[altmariuscultural]

 

aprilie 1, 2023

de Adrian Alui Gheorghe

Ioan Alexandru a fost un scriitor atipic pentru perioada comunistă. În plin proces de ideologizare marxistă, când Dumnezeu era izgonit din societate, când valorile sacre erau înlocuite cu valori proletare, Ioan Alexandru scria poezii religioase în cel mai limpede sens, cu o simbolistică explicită, demonstrând că literatura română are un fundament creștin, greu de exceptat. Cu câțiva ani mai devreme, dacă ar fi scris ce a scris, probabil că ar fi înfundat pușcăria, ca „deviaționist”, ca mistic și ca manipulator al maselor prin mijloace „obscurantiste”. Așa însă, apărând în literatura română deodată cu valul de înnoiri sociale și culturale, cu o destalinizare a lumii noastre, reluând parcă, prin tonus, zborul liric frânt al lui Nicolae Labiș, Ioan Alexandru a surprins pe toată lumea încă de la debut. Volumul „Cum să vă spun”, apărut în anul 1964, pare să fie o sumă de teme ale epocii, dar care nu mai purtau amprenta ideologizării cu orice preț, aceasta, dacă exista, era implicită și nu explicită. Iată o parte dintr-un poem ilustrativ, „Sfârșitul războiului”, labișian în ton, care reia o mulțime de teme și motive ale poeziei momentului, cu o linie epică dramatică, care impresionează prin forța imaginii și a cuvântului: Când venii pe lume războiul era pe sfârşite./ Se-mpuş- cau ultimele ordine. În câmp/ Se spânzurau ultimele tunuri de propria lor umbră, / În casa noastră se-mpărţeau darurile./ Mai întâi ţie, Ioane, zizise războiul, din colţul mesei, tatii –/ Pentru că m-ai slujit cu credinţă./ Îţi înmânez acest picior de lemn./ Şi să-l porţi sănătos întru pomenirea mea./ E zdravăn, din trunchiul unui stejar bătrân;/ Când vei muri şi tu o să te legene pădurile/ În vârfurile privirilor ca pe unul din confraţii lor./ Mâna dreaptă, pentru că şi-aşa nu ştia carte,/ Ţi-am smuls-o din cot şi am dăruit-o pământului/ S-o înveţe a scrie./ Ţie, Maria, zise războiul mamei –/ Pentru că mi-ai adăpat caii în lacrimile tale/ Şi-ai rămas cu doi feciori pe câmpul de luptă/ Să-mi lustruiască cizmele, şi-ai crescut/ Două feîcioare cu care mi-am petrecut nopţile,/ Uite că-ţi dărui acest mănunchi frumos de păr alb/ Să-ţi împodobească tâmplele./ Şi-acest mănunchi mai mare de nesomn,/ Precum şi-această casă goală, fără-acoperişe./ Ţie Gheorghe a lui Petru de pe Deal –/ Pentru doi ochi căprui ce spui că i-ai avut,/ Iată, îţi dau în stăpânire toate hotarele întunericului/ Să le culegi roadele, tu şi cu nevasta ta,/ Pentru totdeauna./ Pentru vatra satului las numai patruzeci de copii orfani/ Sub şase ani, zeîce case goale şi celelalte-n dărâmături,/ Precum şi cerul dinspre apus ars pe jumătate./ Turnul fără clopote; şapte femei spânzurate-n cimitir/ Cu capul în jos; douăzeci de cai morţi în casa vecinu- lui./ Ţie, noule născut, pentru că şi-aşa nu ne cuînoaştem îndeajuns,/ Las ugerul vacilor sterp,/ Prunii arşi de vii în grădină,/ Ochiul fântânii mort,/ Şi să te hrănească văzduhul cu stelele lui,/ Şi te botez în numele Domnului. Poemul scris la douăzeci de ani, aproape de vârsta la care Nicolae Labiș scria „Moartea căprioarei”, surprinde prin maturitatea „subiectului” și prin developarea dramelor din istoria recentă, care nu își vindecase toate rănile.

Portretul pe care i-l face după moarte Zoe Dumitrescu-Bușulenga, profesoara sa, și „conducătorul lucrării de doctorat”, este peremptoriu: „Pe Ioan Alexandru, acest tânăr cu chip bălai, curat și sfielnic, eu îl voi socoti totdeauna la vârsta poetului tânăr, pentru că, în mod simbolic, n-am să-l pot niciodată despărți de ceilalți trei – Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Ana Blandiana – alături de care, în anii 60, a reîntinerit, uimitor, salutar, substanța însăși a poeziei românești”. Volumul „Cum să vă spun”, din anul 1964, îi dă „o gravitate timpurie”, în „Viața deocamdată” (1965) și „Infernul discutabil” (1966) fantezia creatoare și imaginarul poetului par „a se sprijini pe elementele prevalente ale pământului și luminii”. Cu „Vămile pustiei” (1969) „viața și moartea intră, îngemănate, în simbolul funda- mental al călătoriei”, pe când „Imnele bucuriei” (1973), scrierile cel mai pregnant creștine de până în acel moment, înseamnă „pragul spre înalt al tânărului poet”. Creația lui Ioan Alexandru, mai spune Zoe Dumitrescu-Bușulenga, este „un imn nestăvilit”, pentru că „dincolo de orice hedonism steril, de orice intenție ludică, poezia slujește cunoașterii, exaltă valorile unei spiritualități întrupate în conceptul poetic al patriei, exprimă mutațiile ființei înțelegătoare în mersul ei suitor, afirmând o solidaritate în spirit și o acțiune pozitivă în planul realului, ținând mereu treze idealurile de atins, în neîncetata devenire a unei comunități naționale”. E greu de imaginat o portretizare mai apropiată de adevăratul chip al lui Ioan Alexandru.

Într-o artă poetică, pe care am găsit-o în- tr-un dialog avut de Ioan Alexandru în anul 1984 cu Ioan Pintea (București, „Pogorârea Duhului Sfânt”), descoperim fibra poeziei sale, raportarea acesteia la timp, natură, om, cuvânt. Spune Ioan Alexandru că „Poezia este laudă, este celebrare a Logosului întrupat în istorie, a chipului creaturilor, de la cea mai umilă floare şi fir de iarbă până la înfăţişarea omului. Totul este vrednic de mărire, de doxologie! Uite, stăm aici în faţa pomilor acestora unde am scris sute şi sute de doxologii. Viaţa mi-e prea scurtă pentru a lăuda toate acestea. Dacă am o întristare uneori, este că nu am reuşit să spun imnul fiecărei creaturi din câte sunt.” Mai departe este reitera- tă concepția platoniciană, care a premers credinței creștine, că prin cuvânt orice lucru se naște, că orice lucru nenumit tinde la naștere prin rostire („simt că tot ce există tânjeşte după Cuvântul izbăvitor”) iar omul, prin structura sa, este expresia Cosmosului.

Determinantă pentru conectarea la valorile creștine în evoluția poeziei lui Ioan Alexandru este întâlnirea pe care o are, în anul debutului său în volum, în 1964, cu tânărul „preot celib” Constantin Argatu, devenit mai apoi monahul Calinic, iar mai târziu ierarh al Bisericii Ortodoxe Române și scriitor, membru al breslei scriitoricești naționale. Momentele dar și amănuntele acestei întâlniri mirabile se regăsesc în corespondența dintre cei doi, în memorii, în amintiri, dar și în documente din arhivele fostei Securități.

Dar relația dintre poet și monah nu rămâne fără urme nici în evoluția celui din urmă. „Preotul celib” Constantin Argatu, devenit mai apoi monahul și starețul Calinic, urcă pe scara evoluției spirituale dar și culturale cu temeinicie și răbdare. Scrie o mulțime de cărți care evocă figuri din istoria națională (Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab), din cultura națională (Constantin Brâncuși, Nicolae Iorga, Martin Opitz, Emil Cioran ș.a.), din evoluția și statornicia Bisericii Naționale, interpretând mituri esențiale din cultura română (Miorița, Legenda meșterului Manole, Luceafărul). De la debutul său, cu „Bucuria lecturii”, în 1989, pe raftul de cărți semnate de Calinic Argeșeanul se adună câteva zeci de titluri, într-un evantai amplu de titluri și orizonturi tematice, de interpretări care pun în relație cultura și istoria românilor cu fibra creștină a evoluției lumii noastre. Reținem, în abordarea de față, calitatea de memorialist a lui Calinic Argeșeanul, care își adună „fărâmele de memorie” într-un amplu parcurs sub un titlu generic: „Toată vremea își are vreme”. Memoriile lui Calinic Argeşeanul sunt o construcţie cronologică din care derivă o perspectivă a devenirii, a maturizării intelectuale şi spirituale, un spaţiu al contrastelor, al tensiunilor. Sunt în „Toată vremea îşi are vreme” lucruri care ţin de istoria tuturor şi altele care ţin de memoria afectivă, amănunte din intimitatea profundă, fapte „anecdotice” sau doar impresii care marchează individualitatea. E, în orice mărturisire, „lupta cu Îngerul” şi lupta cu istoria. În „povestea” sa, din „Toată vremea își are vreme”, dar și din multe alte cărți („Aș vrea să vă spun”, „Traista cu stele”, „Frumuseţea lumii văzute”, „Brâncuşi şi Psalmul creaţiei”, „Din bucuria inimii”, „La vama vremii” etc.), Calinic Argeşeanul face proba unui dinamism creativ, neîmpăcat cu cedările, care se regăseşte mereu pe sine în miezul unei istorii agonice. Iar regăsirea este, aşa ca la Neagoe Basarab, în „învăţăturile către fiul său, Teodosie”, o sumă de întrebări şi învăţăminte, din categoria cine sunt, ce să fac pentru a mă izbăvi, cum pot să îi ajut pe ceilalţi să se izbăvească, care e preţul nădejdii şi care e răspunsul dragostei lui Dumnezeu. Rememorarea este, întotdeauna, sub semnul lui „a fost odată” şi e, în acest caz, o invocare a unui nume al timpului, în forma consacrată de „trecut”, în care se plămădesc toate celelalte forme pe care le autorizăm prin simpla noastră prezenţă. Niciun fapt din prezent nu ar avea logică fără existenţa acestui „a fost odată”, teren al unei fertilităţi irepresibil pentru „creşterea timpului”. Numind acest timp „odată”, nu facem decât să ne întoarcem la el, în el; întoarcerea este însă una paradoxală: în vreme ce timpul nostru individual se dezvoltă în viitor, memoria noastră numeşte şi aduce pentru a trăi, în prezent, un timp imemorial. Această ocurenţă a momentelor temporale dovedeşte caracterul aleatoriu al timpului vieţii, faptul că suntem situaţi pe o orbită pe care punctele sunt interschimbabile. E de reţinut, în acest context, ceea ce spunea Maurice Blanchot care analizează „spaţiul memorial” în care se rostuieşte timpul, că „amintirea este libertatea trecutului.”

În această „libertate a trecutului” se petrec și întâlnirile mirabile/ admirabile, care modifică și sporesc parcursul personalităților în istorie. Întâlnirea dintre „preotul celib” și poetul neliniștit, căutător de sensuri noi, aflat la debut, pare să fie o asemenea întâlnire.

Calinic Argeșeanul, pe atunci Constantin Argatu, „preot celib”, s-a întâlnit prima oară cu Ioan Alexandru, tânăr poet aflat la prima sa car- te, în anul 1964, la 8 septembrie, la Catedrala Ortodoxă din Cluj. Ioan Alexandru îl însoțea pe George Bălan, muzicologul, într-un periplu transilvan. „Preotul celib” avea douăzeci de ani, poetul avea douăzeci și trei, vârsta când se întemeiază prieteniile memorabile. George Bălan l-a prezentat pe Ioan Alexandru, după rememorările din „Toată vremea își are vreme”, impresionanta carte de memorii semnată de Calinic Argeșeanul, drept „cel mai mare poet al zilelor noastre”, la care a adăugat că „este mai mare chiar decât Eminescu”. Exagerarea aceasta îl contrariază pe tânărul preot, care era convins că atunci când e vorba de poezie și poeți „nu trebuie să rostești grade de comparație”. Momentul în care s-au cunoscut era unul determinant pentru evoluția tânărului Constantin Argatu, era vorba de hirotonirea sa ca „preot celib”, adică preot celibatar, o formulă agreată după război, mai ales în zona Ardealului, cea care ducea lipsă de preoți ortodocși. Parohia pe care o primește, după hirotonire, este la Tioltiur, un sat destul de amărât, din Eparhia Clujului. A doua întâlnire are loc în primăvara anului 1965, chiar la Tioltiur, când musafirii, aceiași, George Bălan și Ioan Alexandru, „erau înfometaţi de adevăr și doreau să ştie multe, mai multe decât ştiam eu.” Tânărul preot le recomandă, pentru dialoguri suplimentare, pe Justinian Chira, „iscusitul stareţ de la Mănăstirea Rohia Maramureşului”, cu care au rămas prieteni pentru totdeauna. Corespondența dintre Ioan Alexandru și Justinian Chira stă mărturie.

Altă întâlnire, determinantă pentru prietenia dintre cei doi, este cea din capătul anului 1972 și începutul anului 1973. Era momentul în care tânărul preot Constantin Argatu solicită Patriarhului Justinian și primește acceptul de a intra în monahism. Starețul Mănăstirii Căldărușani, Veniamin, îi permite aspirantului la călugărie să aibă drept martor al momentului, un singur invitat, restul fiind „o slujbă specială care te priveşte doar pe tine şi pe noi, obştea monahală”. Cel invitat și acceptat este, firește, poetul Ioan Alexandru. Prezența poetului nu pare să fie una întâmplătoare, în ordinea „așezării lucrurilor”. Aflând că numele ales pentru tânărul monah este Victorin, Ioan Alexandru protestează, considerând că nu se potrivește personalității și profilului viitorului monah și impune numele de Calinic. „Şi aşa, din Constantin, în ajun de An Nou 1973, am devenit Calinic”, conchide memorialistul Calinic Argeșeanul, mai târziu.

Prietenia lor evoluează, fiecare întâlnire devine „o sărbătoare”. Spune Calinic Argeșeanul că Ioan Alexandru venea uneori singur, alteori cu soția sa Ulwine sau cu Episcopul Antonie Plămădeală, sentimentul fiind acela că „eram ca frații”. Când Ioan Alexandru și familia plecau în vacanță, vara, prietenul Calinic se ocupa cu udatul florilor și aerisirea casei din București. La unul dintre aceste momente, în timp ce citea din cărțile poetului, prietenul călugăr descoperă „un mic petic de hârtie din calc, pe care era scris un text cu o culoare roşie, ştearsă. Era un jurământ făcut de Ioan Alexandru prin care spunea că nu va mai scrie niciun rând, în viaţa lui, fără să amintească de Dumnezeu. Aceasta era în urma arătării Sfintei Treimi, aşa cum s-a întâmplat şi altor convertiţi…” Mărturisirea este determinantă, de data aceasta, pentru evoluția poeziei lui Ioan Alexandru. Textul era scris cu sânge, după cum i-a mărturisit poetul mai târziu și era semnat cu numele de Ioan. („Toată vremea își are vreme”)

Momentul convertirii lui Ioan Alexandru, care confirmă întru totul această secvență din memoriile lui Calinic Argeșeanul, îl regăsim și într-o scrisoare plină de patos, trimisă prietenului său Ioan Cocora. Ea este reprodusă în volumul „Ioan Alexandru, Amintirea poetului. Ediţie sentimentală alcătuită de Ioan Cocora”, Editura Palimpsest, 2003, din care reținem: „Ţin să-ţi spun, dragă Ioane, că de la întoarcerea mea de la Cluj, atunci împreună cu fiul lui Ladea, s-a întâmplat o întorsătură foarte radicală în sufletul meu. Se pare că mi-am regăsit credinţa pierdută în Dumnezeu, cu adevărat şi până la moarte. E cea mai puternică lumină ce-a stârnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul şi mă voi strădui să rămân în Crist cu toate puterile. E singura salvare şi mediumul cel mai favorabil cunoaşterii adevărate: Iubirea pentru altul, învingerea eului şi acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri şi profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea. Cred cu toată inima şi tot cugetul meu. Nu mai am nevoie de nimic lumesc pentru a mă simţi pe culmea omului. Păstrează taina ce ţi-o mărturisesc în numele Domnului Iisus – idealul sufletului meu. (…)

În memoriile sale, Calinic Argeșeanul mărturisește că atunci când scria Imnele iubirii, Imnele Ţării Româneşti, Imnele Moldovei, Imnele Putnei, Imnele Transilvani- ei şi ale Maramureşului, poetul cerea sfatul omului bisericii, cum ar fi fost mai bine să întituleze poeziile scrise cu aură creştină, „străluminate de razele Duhului Sfânt.” Un moment sensibil în viața lui Ioan Alexandru este în anul 1977, când acesta face comentarii favorabile în sprijinul lui Paul Goma, care devenise unul dintre cei mai critici intelectuali ai sistemului. Calinic Argeșeanul spune în „Toată vremea își are vreme” că poetul „era speriat”, fusese dat afară din învățământ și era „muritor de foame”, colegi scriitori îl catalogaseră drept legionar și afirmaseră că făcea „spionaj pentru străinătate”. Mizând pe credința prietenului, îl roagă că dacă va fi arestat, să aibă grijă de copii: „Pe Ştefan să-l îndrepţi spre Teologie, pe Maria spre Muzică, pe Ioachim spre Litere.” Nu a mai fost cazul ca monahul să se ocupe de familia poetului, pentru că lucrurile nu au mai evoluat, poetul a fost apărat de câțiva confrați mult mai bine situați ideologic.

După Revoluție, poetul și monahul, ajuns între timp ierarh, se întâlnesc în Parlamentul României. Un moment de cumpănă se petrece cu ocazia primei „mineriade” din anul 1990, când minerii din Valea Jiului, manipulați sau nu, atacă Parlamentul. Atunci, poetul, cu o cruce în mână, îi binecuvântează și îi liniștește, dezamorsând un conflict greu de stăpânit de către forțele de ordine. Și de atunci, conchide Calinic Argeșeanul, martor al evenimentelor, „crucea pe care o purtase Ioan Alexandru a fost pusă pe perete la tribuna Parlamentului.”

După ce a descoperit calea poeziei mari, lucru confirmat de critica literară, dar și de cititori, Ioan Alexandru a mers mai departe, căutând să descopere calea proprie în poezie. Calea spre marea poezie și-a deschis-o cu primele trei volume: „Cum să vă spun” (1964), „Viața deocamdată” (1965) și „Infernul discutabil” (1966). Calea proprie pare să fie cea care deschide seria volumelor de imne, începe cu apariția volumului „Imnele bucuriei”, în anul 1972, urmate de „Imnele Ţării Româneşti”, „Imnele Moldovei”, „Imnele Putnei”, „Imnele Transilvaniei şi ale Maramureşului”.

Influența teologică a părinte- lui Stăniloae, a starețului Iustinian Chira și a monahului, apoi starețului și ierarhului Calinic Argeșeanul nu poate fi neglijată, a preluat de la aceștia perspectiva cosmică a restaurării fiinţei omeneşti în Hristos. Patosul scrisului său, în multe dintre scrisorile către „fratele Calinic” și către „fratele Iustinian”, reflectă o abordare temeinică a Cosmosului, cu tot ce implică această curajoasă raportare a ființei umane. Din această situare, în miezul Cosmosului, acolo unde ne-a descoperit Iisus Hristos locul, poetul „convertit” trăiește o teologie a bucuriei în tot ceea ce are ea mai sublim.