Între ciocanul Trump și nicovala Biden

[altmariuscultural]

Alin FUMURESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 1017 din 5 octombrie – 11 octombrie 2023

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/intr...

…și-atunci, dacă e să-l credem pe Tocqueville, cînd America se găsește prinsă între ciocan și nicovală, înseamnă că, mai devreme sau mai tîrziu, lumea întreagă se va găsi prinsă între ciocan și nicovală. Iar luînd în considerare noile media, mai degrabă mai devreme decît mai tîrziu. Uitați-vă doar la cum se prefigurează opțiunile de vot ale românilor la alegerile de la anul. Veți înțelege de ce nu contează ce etichetă poartă ciocanul sau nicovala. Nici măcar expresia nu mai contează: la greci e „între Scylla și Charybdis”, la americani, „between a rock and a hard place”. Ideea e aceeași – în aceste condiții, alegerea devine (aproape) imposibilă. Dar o alegere va trebui făcută.

Așa că merită să mai zăbovim nițel în lumea de peste Ocean, pentru că, parafrazîndu-l pe Miron Costin, „nu iește altă şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decît cetitul”… Americii. Iar ceea ce ni se arată la o primă lectură nu e cîtuși de puțin încurajator. Săptămîna trecută, președintele Joe Biden a ținut în Arizona un discurs ușurel neobișnuit prin faptul că l-a nominalizat în repetate rînduri pe predecesorul și, din nefericire, posibilul său succesor, Donald Trump. Pînă acum s-a ferit s-o facă, pornind de la ideea că nominalizîndu-l i-ar acorda o nemeritată atenție. Între timp, însă, în ciuda – sau, mai degrabă, datorită – nenumăratelor condamnări ale fostului președinte în procese complet diferite, pentru acuzații acoperind cam toată plaja dintre incitare la insurecție armată și fraudă fiscală, nomine odiosa conduce zdrobitor în sondajele de opinie în fața contracandidaților republicani în alegerile primare.

„Democraţiile nu mor neapărat prin forţa armelor” – a avertizat Joe Biden (sau, mai corect, cei care i-au scris discursul). „Ele pot muri cînd (…) oamenii sînt dispuşi să abandoneze (…) pentru că se luptă cu frustrarea, deziluzia, oboseala, cu un sentiment de excludere“, a spus preşedintele democrat. Bine-a spus! Problema e că frustrarea și deziluzia la care făcea referire Biden sînt cauzate – și nu în mică măsură – și de încăpățînarea sa de a candida pentru al doilea mandat, la venerabila vîrstă de 81 de ani. Asta înseamnă că, dacă va fi reales, își va începe mandatul la 82 și și-l va sfîrși la 86. Iar omul se mișcă și vorbește deja ca într-un film dat cu încetinitorul. În treacăt fie vorba, chit că, obiectiv vorbind, e mult mai energic, la cei 77 de anișori ai săi, nici Donald Trump nu mai e chiar un adolescent acneic (deși se comportă ca unul). Senzația e una de „déjà-vu”. 

Din nefericire, aceste cazuri nu mai reprezintă excepții, ci, mai degrabă, regula. Democrata Dianne Feinstein și-a dat obștescul sfîrșit săptămîna trecută la 90 de ani, direct de pe băncile Senatului, poziție la care n-a vrut să renunțe pînă la ultima suflare – fără metafore. La nici 84 de anișori, Nancy Pelosi a renunțat la poziția de lider al democraților din Camera Reprezentanților, dar s-a grăbit să-și anunțe intenția de-a candida pentru a douăzecea oară (!) la un fotoliu în Congres. De partea cealaltă a spectrului politic, Mitch McConell, liderul senatorilor republicani, și în Senat de vreo patruzeci și doi de ani (!), a avut repetate momente în care, într-un limbaj stradal, „i s-a rupt filmul”, dar n-are nici o intenție de-a se retrage. După cum se vede, politicienii americani, indiferent de culoarea politică, sex sau religie, sînt mai conservatori decît Papii, care au început să se retragă, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Nu întîmplător, o altă aspirantă la fotoliul de la Casa Albă, fosta guvernatoare a Carolinei de Sud și fosta ambasadoare a SUA la ONU, Nikki Haley, a etichetat Senatul american ca fiind „cel mai costisitor azil (nursing home) din America”.

Știu ce vorbește. Ajuns în State, după cîteva luni la o linie de împachetare a ciorapilor de damă (L’Eggs), am lucrat vreo șase ani, pînă mi-am terminat doctoratul, ca infirmier, mai întîi la un cămin de copii cu handicap, mai apoi la un azil de bătrîni, pentru a-mi ține familia. Am fost norocos. În tura de noapte, cei mai mulți dintre vîrstnici dormeau, așa că, în afara inevitabilelor „accidente”, nu trebuia decît să le schimb „pamperșii” o dată la două ore, să mai curăț o vomă, o diaree, să le duc un pahar cu apă și să le fac duș dimineața, începînd de la ora patru. Din opt ore, vreo trei apucam să învăț – și eram și plătit. În afară de mexicanii ilegali, puțini bărbați aveau „stomac” pentru muncile astea, dar erau „la căutare” pentru că puteau, fizic, muta pacienții din pat în scaunul cu rotile, așeza și ridica de pe toaletă ș.a.m.d. 

A fost o experiență interesantă care îmi folosește pînă-n ziua de azi. Pentru că, aidoma politicienilor americani, și vîrstnicii aceia erau tratați foarte bine. Prin comparație cu „azilele groazei” despre care s-a tot vorbit în România în ultima vreme, oamenii trăiau cîte unul sau doi în cameră, aveau televizor, erau duși și aduși de la masă, li se organizau activități etc. Dar, precum politicienii americani, puteau și suferi de prea mult bine. Am asistat un pacient într-o fază terminală, care ruga pe oricine prindea să-i dea o țigară. Pe vremuri, condamnații la moarte aveau voie la una. El n-a avut, pentru că… „fumatul dăunează grav sănătății”! Nu, nu glumesc și nu exagerez. (Nu mă spuneți: într-o noapte, l-am scos în curtea din spate și i-am dat o țigară. Mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi. A murit cîteva zile mai tîrziu. Nu cred că de la asta.) 

După decenii petrecute la butoanele puterii, și politicienii americani mor de la prea mult bine. Atît li s-a repetat cît de importanți sînt, că nu-și mai dau seama cînd încep să trăiască într-un azil. Un azil al puterii. (Azil vine de la grecescul „asylon”, loc de refugiu, împrejmuit, protejat.) Prin comparație, media de vîrstă a „părinților fondatori” ai Americii, cei care au semnat Declarația de Independență, era de 44 de ani, cu mai bine de o duzină dintre ei sub 35. Iar George Washington a renunțat, de bunăvoie și nesilit de nimeni, la un al treilea mandat ca președinte al Statelor Unite, deși ar fi cîștigat, fluierînd, alegerile. Alte vremuri, alți oameni, alte azile. 

Între timp, doar în acest an, 400.000 de oameni s-au încumetat a străbate cea mai periculoasă porțiune din jungla Darien, dintre Panama și Columbia, un drum ucigaș la propriu de 266 de kilometri, pentru a ajunge în azilul care, între ciocanul Trump și nicovala Biden, se numește United States of America. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).