30.10.2016, Vatican (Catholica) - L’Osservatore Romano a publicat un amplu interviu pe care Ulf Jonsson SJ l-a luat Papei Francisc la jumătatea lunii iunie a acestui an în vederea călătoriei pe care Pontiful urmează să o facă în Suedia pe 31 octombrie, pentru a participa la comemorarea ecumenică a celor 500 de ani ai Reformei luterane. „Mă gândeam că un interviu ar fi cel mai bun mod pentru a pregăti țara pentru mesajul pe care pontiful îl va adresa oamenilor în timpul vizitei sale. Ca director al revistei culturale a iezuiților suedezi Signum, m-am gândit că acest obiectiv intra pe deplin în misiunea noastră.” Redăm în continuare ultima parte a interviului tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
– Ați vorbit recent și despre o altă formă de terorism, cel al bârfelor. În ce sens și cum se reușește învingerea lui?
– Da, există un terorism intern și subteran care este un viciu greu de extirpat. Descriu viciul murmurărilor și al bârfelor ca o formă de terorism: este o formă de violență profundă pe care toți o avem la dispoziție în suflet și care cere o convertire profundă. Problema acestui terorism este că toți putem să îl punem în act. Fiecare persoană este capabilă să devină teroristă chiar folosind pur și simplu limba. Nu vorbesc despre certuri care se fac deschis, ca războaiele. Vorbesc despre un terorism secret, ascuns, care se face aruncând cuvinte ca «bombe» și care face foarte rău.
Rădăcina acestui terorism este în păcatul strămoșesc și este o formă de criminalitate. Este un mod pentru a câștiga spațiu pentru sine, distrugându-l pe celălalt. Așadar, este necesară o profundă convertire a inimii pentru a învinge această tentație și trebuie să ne examinăm mult cu privire la acest punct. Sabia ucide atâtea persoane, dar ucide mai multe limba, spune apostolul Iacob în capitolul al treilea din Scrisoarea sa. Limba este un mădular mic, dar poate să dezvolte un foc de rău și să incendieze toată viața noastră. Limba se poate umple de otravă mortală. Acest terorism este greu de potolit.
– Religia poate să fie o binecuvântare, dar și un blestem. Mass-media prezintă adesea știri despre conflicte dintre grupuri religioase în lume. Unii afirmă că lumea ar fi mai pașnică dacă religia nu ar exista. Ce răspundeți la această critică?
– Idolatriile care sunt la baza unei religii, nu religia! Există idolatrii legate de religie: idolatria banilor, a dușmăniilor, a spațiului superior timpului, lăcomia teritorialității spațiului. Există o idolatri a cuceririi spațiului, a dominării, care atacă religiile ca un virus malign. Și idolatria este o prefăcătorie de religie, este o religiozitate greșită. Eu o numesc «o transcendență imanentă», adică o contradicție. În schimb religiile adevărate sunt dezvoltarea capacității pe care o are omul de a se transcende spre absolut. Fenomenul religios este transcendent și are de-a face cu adevărul, frumusețea, bunătatea și unitatea. Dacă nu există această deschidere, nu există transcendență, nu există adevărată religie, există idolatrie. Așadar deschiderea la transcendență nu poate în niciun fel să fie cauză de terorism, pentru că această deschidere este mereu unită cu căutarea adevărului, a frumuseții, a bunătății și a unității.
– Ați vorbit în termeni foarte clari despre situația teribilă a creștinilor în unele zone din Orientul Mijlociu. Mai există speranță pentru o dezvoltare mai pașnică și umană pentru creștinii din acea zonă?
– Cred că Domnul nu își va lăsa poporul Său în voia sorții, nu îl va abandona. Când citim despre încercările dure ale poporului lui Israel în Biblie sau comemorăm încercările martirilor, constatăm că Domnul a venit mereu în ajutorul poporului său. Ne amintim în Vechiul Testament de uciderea celor șapte fii cu mama lor, în Cartea Macabeilor. Sau martiriul lui Eleazar. Desigur martiriul este una dintre formele vieții creștine. Ne amintim de Sfântul Policarp și de scrisoarea sa către Biserica din Smirna care ne dă relatarea circumstanțelor arestării sale și ale morții sale. Da, în acest moment Orientul Mijlociu este pământ de martiri. Putem vorbi fără îndoială despre o Sirie martiră și martirizată.
Vreau să citez o amintire personală care mi-a rămas în inimă: la Lesbo am întâlnit un tată cu doi copii. El mi-a spus că era foarte îndrăgostit de soția sa. El este musulman și ea era creștină. Când au venit teroriștii, au voit ca ea să își scoată cruce de la gât, dar ea nu a voit și ei au înjunghiat-o în fața soțului și a copiilor săi. Și el continua să îmi spună: «Eu o iubesc așa de mult, o iubesc așa de mult». Da, ea este o martiră. Dar creștinul știe că există speranță. Sângele martirilor este sămânța creștinilor: știm aceasta din totdeauna.
– Sunteți primul Papă neeuropean de peste 1.200 de ani și adesea ați scos în evidență viața Bisericii în regiuni considerate „periferice” din lume. După părerea Dvs, Biserica Catolică unde va avea comunitățile sale mai vii în următorii 20 de ani? Și în ce mod Bisericile din Europa vor putea contribui la catolicismul din viitor?
– Aceasta este o întrebare legată de spațiu, de geografie. Eu am alergie ca să vorbesc despre spații, dar spun mereu că din periferii se văd lucrurile mai bine decât din centru. Vivacitatea comunităților ecleziale nu depinde de spațiu, de geografie, ci de spirit. Este adevărat că Bisericile tinere au un spirit mai proaspăt și, pe de altă parte, există Biserici îmbătrânite, Biserici un pic adormite, care par să fie interesate numai să păstreze spațiul lor. În aceste cazuri nu spun că lipsește spiritul: există, da, dar este închis într-o structură, într-un mod rigid, temător că pierde spațiu. În Bisericile din unele țări se vede tocmai că lipsește prospețimea. În acest sens prospețimea periferiilor dă mai mult loc spiritului. Trebuie evitate efectele unei îmbătrâniri rele a Bisericilor. Face bine să se recitească al treilea capitol din profetul Ioel, acolo unde spune că bătrânii vor avea vise și că tinerii vor avea viziuni. În visele bătrânilor există posibilitatea că tinerii noștri să aibă noi viziuni, să aibă din nou un viitor.
În schimb Bisericile uneori sunt închise în programe, în programări. O admit: știu că sunt necesare, dar eu cu greu îmi pun multă speranță în organigrame. Spiritul este gata să ne împingă, ca să mergem înainte. Și spiritul se află în capacitatea de a visa și în capacitatea de a profeți. Aceasta este pentru mine o provocare pentru toată Biserica. Și unirea dintre bătrâni și tineri este pentru mine provocarea momentului pentru Biserică, provocarea pentru capacitatea sa de prospețime. Pentru aceasta la Cracovia, în timpul Zilei Mondiale a Tineretului, am recomandat tinerilor să vorbească cu bunicii. Biserica tânără reîntinerește mai mult când tinerii vorbesc cu bătrânii și când bătrânii știu să viseze lucruri mari, pentru asta face în așa fel încât tinerii să profetizeze. Dacă tinerii nu profetizează, Bisericii îi lipsește aerul.
– Vizita în Suedia va atinge una dintre țările cele mai secularizate din lume. O bună parte a populației sale nu crede în Dumnezeu, iar religia joacă un rol destul de modest în viața publică și în societate. După părerea Dvs, ce pierde o persoană care nu crede în Dumnezeu?
– Nu e vorba de a pierde ceva. E vorba de a nu dezvolta în mod adecvat o capacitate de transcendență. Drumul transcendenței îi dă loc lui Dumnezeu și în asta sunt importanți și pașii mici, chiar și acela de la a fi ateu la a fi agnostic. Pentru mine problema este când suntem închiși și considerăm propria viață perfectă în ea însăși, așadar închisă în ea însăși fără a avea nevoie de o transcendență radicală. Dar pentru a-i deschide pe alții la transcendență nu este nevoie de a spune atâtea cuvinte și discursuri. Cine trăiește transcendența este vizibil: este o mărturie vie. La prânzul pe care l-am avut la Cracovia cu câțiva tineri, unul dintre ei m-a întrebat: «Ce trebuie să spun unui prieten al meu care nu crede în Dumnezeu? Cum să fac ca să îl convertesc?». Eu i-am răspuns: «Ultimul lucru pe care trebuie să îl faci este să spui ceva. Acționează! Trăiește! Apoi în fața vieții tale, a mărturiei tale, celălalt poate că te va întreba de ce trăiești așa». Eu sunt convins că acela care nu crede sau nu îl caută pe Dumnezeu probabil că nu a simțit neliniștea unei mărturii. Și acest lucru este foarte legat de bunăstare. Neliniștea se găsește în mod dificil în bunăstare. Pentru aceasta cred că împotriva ateismului, adică împotriva închiderii la transcendență, sunt valabile cu adevărat numai rugăciunea și mărturia.
– Catolicii din Suedia sunt o mică minoritate și compusă mai mult din imigranți din diferite națiuni din lume. Veți întâlni pe unii dintre ei celebrând Liturghia la Malmö la 1 noiembrie. Cum vedeți rolul catolicilor într-o cultură ca aceea suedeză?
– Văd o conviețuire sănătoasă, în care fiecare poate să trăiască propria credință și să exprime propria mărturie trăind un spirit deschis și ecumenic. Nu se poate fi catolici și sectari. Trebuie să se tindă la a sta împreună cu ceilalți. «Catolic» și «sectar» sunt două cuvinte în contradicție. Pentru aceasta, la început nu prevedeam să celebrez o Liturghie pentru catolici în această călătorie: voiam să insist asupra unei mărturii ecumenice. Apoi am reflectat bine despre rolul meu de păstor al unei turme catolice care va veni și din alte țări vecine, precum Norvegia și Danemarca. Atunci, răspunzând la cererea ferventă a comunității catolice, am decis să celebrez o Liturghie, prelungind călătoria cu o zi. De fapt, voiam ca Liturghia să fie celebrată nu în aceeași zi și nu în același loc al întâlnirii ecumenice pentru a evita să se confunde planurile. Întâlnirea ecumenică trebuie ferită în semnificația sa profundă după un spirit de unitate, care este al meu. Aceasta a creat probleme de organizare, știu, pentru că voi fi în Suedia și în ziua Tuturor Sfinților, care aici la Roma este importantă. Dar tocmai pentru a evita răstălmăciri, am voit ca să fie așa.
– Sunteți un iezuit. Încă din 1879, iezuiții au desfășurat activitățile lor în Suedia cu parohii, exerciții spirituale, revista „Signum” și, în ultimii 15 ani, grație Institutului universitar „Newman”. Ce activități și ce valori ar trebui să caracterizeze astăzi apostolatul iezuiților în această țară?
– Cred că prima îndatorire a iezuiților din Suedia este aceea de a favoriza în orice mod dialogul cu aceia care trăiesc în societatea secularizată și cu cei care nu cred: să vorbească, să împărtășească, să înțeleagă, să stea alături. Apoi în mod clar trebuie favorizat dialogul ecumenic. Modelul pentru iezuiții suedezii trebuie să fie Sfântul Petru Favre, care era mereu pe drum și care era condus de un spirit bun, deschis. Iezuiții să nu aibă o structură liniștită. Trebuie să se aibă inima neliniștită și să se aibă structuri, e adevărat, dar neliniștite.
– Cine este Isus pentru Jorge Mario Bergoglio?
– Isus pentru mine este Cel care m-a privit cu milostivire și m-a mântuit. Raportul meu cu El are mereu acest principiu și fundament. Isus a dat sens vieții mele de aici de pe pământ și speranță pentru viața viitoare. Cu milostivirea m-a privit, m-a luat, m-a pus pe drum… Și mi-a dat un har important: harul rușinii. Viața mea spirituală este în întregime scrisă în capitolul 16 din Ezechiel. În special în versetele finale, când Domnul revelează că va stabili alianța sa cu Israel spunându-i: „vei recunoaște că Eu sunt Domnul, ca să îți amintești și să te rușinezi și să nu îți mai deschizi gura din cauza umilirii tale când te voi purifica de tot ceea ce ai făcut”. Rușinea este pozitivă: te face să acționezi, dar te face să înțelegi care este locul tău, cine ești tu, împiedicând orice mândrie și laudă deșartă.
– Un cuvânt final, Sfinte Părinte, despre această călătorie în Suedia…
– Ceea ce îmi vine spontan să adaug acum este simplu: a pleca, a merge împreună! A nu rămâne închiși în perspective rigide, pentru că în acestea nu există posibilitate de reformă.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius