După un debut spectaculos pe prima scenă a ţării, în 1972 cu Violetta din opera "Traviata" de Giuseppe Verdi, Horiana Brănişteanu îmbrăţişează cariera internaţională. Timp de mai bine de un deceniu soprana română a cucerit principalele teatre de operă din Europa şi nu numai, în 36 de roluri. Memoria îi păstrează mii de ropote de aplauze în personaje precum: Leonora din "Forţa destinului" şi Gilda din "Rigoletto" de Giuseppe Verdi, Mimi din "Boema" de Giacomo Puccini, Lucia di Lammermoor din opera lui Donizetti. Astăzi, tinerii care vor să devină cântăreţi o caută pentru abilităţile sale pedagogice, Horiana Brănişteanu considerând o datorie de onoare să împărtăşească tainele muzicii generaţiilor de interpreţi, de la catedra de Canto a unei dintre cele mai prestigioase universităţi, Mozarteum din Salzburg.
Stimată doamnă Horiana Brănişteanu, v-aţi întors în România după patru decenii, mai precis la Bucureşti; v-aţi mai întors odată în România, în 2005, la Cluj. Ce aţi simţit când aţi păşit pe pământ românesc?
Mi-au dat lacrimile. Nu m-am aşteptat să fiu aşa de emoţionată!
Cum aţi descrie acum debutul din 1972, de la Opera din Bucureşti, cu Traviata?
E ca un vis în memoria mea şi, cu adevărat, mi-a dat foarte mult elan pentru tot ce am făcut după aceea. Mi-a demonstrat că pot să stau pe o scenă şi pot să fac această carieră… pentru că au fost condiţii foarte speciale şi mi-a fost cu adevărat foarte greu… am avut un trac nemaipomenit, pe care nu-l doresc nici duşmanilor. Dar, după ce am supravieţuit acestui examen, mi-am dat seama că pot să-mi iau avânt şi să cânt peste tot.
Şi Violetta Valery a fost un rol de succes pentru dumneavoastră.
Mi-a plăcut foarte mult. Traviata este o operă pe care eu o iubesc şi pe care cu adevărat am cântat-o cu multă plăcere.
Dintre cele 36 de personaje întruchipate, ce rol credeţi că vi s-a potrivit ce mai bine? Unii cronicari au spus că atunci când Verdi a scris rolul Leonora din Forţa destinului nu s-a gândit că-şi va găsi interpreta ideală în secolul XX, prin vocea şi talentul Horianei Brănişteanu.
Asta aţi citit-o dumneavoastră… eu nu-mi mai aduc aminte, nu le prea citeam. Pe vremuri eu cântam şi-mi vedeam de treabă mai departe… În orice caz, ştiu că una dintre criticile pe care le-am citit şi care m-a mirat foarte mult a fost după concertul cu "Das Liebesverbot" - "Dragoste interzisă" de Wagner, unde am cântat Izabela - era primul Wagner pe care-l cântam - şi în care s-a spus că am fost o adevărată wagner-eroină, lucru care eu niciodată n-am avut ambiţia să fiu. Toate lucrurile acestea pe care le ascult acum… mă gândesc cum am putut eu să le fac? Dar uite că le-am făcut şi sunt foarte mulţumită.
Aţi colindat toată lumea. Unde v-a plăcut cel mai mult să cântaţi?
Să vă spun drept, eu am cântat cu foarte mare plăcere în Germania.
Acolo unde aţi şi locuit.
Am locuit şi în Elveţia, la Lucerna. Acolo m-au adoptat, ca şi cum aş fi fost fata lor. Eram "Horiana noastră". Nu-mi spuneau că sunt străină şi asta mi-a dat un mare avânt după aceea, m-a ajutat foarte mult. Încă i astăzi mai am prieteni, după 40 de ani, care încă ţin la mine şi care nu m-au uitat. Până acum 2-3 ani, mă duceam în fiecare an, şi am să mă mai duc şi anul acesta, să-mi văd prietenii de acasă - de-a doua casă - când nu mai aveam România. Am suferit că n-am avut-o în continuare.
Care a fost cea mai bună sală de operă în care aţi cântat?
Când mă duceam la Munchen, de la Dusseldorf unde eram angajată, mi se părea că e foarte uşor de cântat, pentru că Munchen-ul are o acustică extraordinară la Staatsoper şi publicul era foarte, foarte călduros… aşa că, a fost o combinaţie frumoasă. Cu toate că am mai avut şi alte săli unde mi-a plăcut să cânt, la asta a fost cel mai frumos.
Care au fost condiţiile cele mai dificile în care aţi cântat vreodată?
Nu puteam să spun că au fost dificile, dar ştiu că la Dusseldorf, pe vremuri era o acustică mai dificilă şi ştiu că toţi colegii care auzeau că sunt angajată la Dusseldorf spuneau aaa, păi înseamnă că tu cânţi bine! Eu nu ştiam lucru acesta; ştiam că trebuie să mă impun, trebuia să dai absolut tot ce ai în fiecare seară, pentru că nu puteai să faci economie.
Sunteţi pentru regiile clasice sau pentru cele moderne? Teatrele germane în principal, unde aţi cântat, sunt în mai degrabă pentru cele moderne.
Să ştiţi că nu sunt chiar aşa extremistă. Normal că-mi plac regiile cu tradiţie, dar când se fac regii moderne, care au un fir ce duce prin tot conceptul operei, atunci apreciez. Sunt anumite înscenări care sunt foarte moderne şi totuşi sunt frumoase. Nu pot să spun că operele înscenate modern sunt toate foarte de uitat.
Cu ce dirijor aţi avut cea mai frumoasă colaborare? Sau ce dirijori?
Am avut colaborări foarte bune cu dirijorii cu care am cântat. Unul dintre ei a fost maestrul Bernard Haitink, cu care am făcut Don Giovanni, Donna Ana la Glyndebourne Festival, în 1977, PROMS concert în Londra… aşa că am lucrat cu el toată vara, cum ar veni, şi niciodată n-a ridicat tonul întotdeauna a fost foarte prietenos şi foarte cald cu noi toţi. Al doilea a fost maestrul Jacques de la Cote, cu care am făcut Traviata la Dusseldorf şi care, după aceea, am avut în continuare cu el legătura… e un dirijor excepţional, foarte, foarte talentat. După aceea, cu maestrul Wolfgang Sawallisch am cântat de foarte multe ori în Munchen. De obicei cântam de pe-o zi pe alta, adică făceam nişte salturi de oaspete, şi când trebuia să cânt cu el ştiam că sunt pe mâini bune şi n-aveam grijă.
Care a fost, în opinia dumneavoastră, cel mai frumos spectacol, din punct de vedere regizoral, în care aţi cântat?
Am făcut cu regia maestrului Piero Faggioni, în Lucerna, în festival, Capuleti e Montecchi de Bellini, unde el şi-a dat silinţa să facă pe o scenă mică o înscenare foarte, foarte frumoasă, iar înscenările mai costisitoare erau cu maestru Jean-Pierre Ponnelle, la Dusseldorf, unde am făcut şi Rigoleto şi Turcul în Italia. El era şi cel care desena costumele, şi cel care făcea scenografia, şi regia; şi-atunci toată înscenarea era dintr-o singură mână, era un concept care avea o legătură de la început până la sfârşit… plus că el era foarte, foarte talentat şi ştia să lucreze cu cântăreţii.
Ce calităţi trebuie să întrunească partenerul de scenă ideal?
Să vă spun drept, nu m-am gândit la lucrul acesta niciodată, pentru că am cântat cu atâţia parteneri… şi dacă n-aş fi fost flexibilă, aş fi avut probleme. Deci, eu, în felul meu de-a fi, proiectez pe partenerul din faţă calităţile pe care eu am nevoie ca acest personaj să le aibă şi care câteodată n-au nici o legătură cu persoana care cântă. De aceea, eu cânt cu acest personaj ideal pe care mi-l imaginez şi-i dau chipul colegului care în momentul respectiv cântă cu mine.
Şi v-a reuşit întotdeauna?
Da. Pentru că altfel aş fi … cum să spun… fiecare are şi o altă emisie vocală. Câteodată colegii nu se simt bine şi cântă foarte răguşit sau din gât şi dacă aş fi luat această legătură… ar fi trebuit să am o muncă şi mai mare. Aşa că eu mi-am creat un fel de proiector cu care cânt ca şi cum aş cânta în faţa unui microfon de televiziune.
Aţi considerat o datorie de onoare să împărtăşiţi tainele muzicii tinerelor generaţii, de la catedra de Canto a unei dintre cele mai prestigioase universităţi, Mozarteum din Salzburg. Cât timp aţi predat la Salzburg?
Am predat la Salzburg din 1992 până acum o lună şi, nu ştiu… să vedem acum dacă noul rector o să mai admită ca cei bătrâni să mai stea acolo şi să mai dea lecţii. Dar, până acum, sunt mulţumită pentru că, de fapt, în Mozarteum sunt din 1986 - 6 ani am dat lecţii la Innsbruch, tot în cadrul Morzarteum-ului, într-un alt departament. Aşa că am fost din 1986 până anul acest angajată în Mozarteum.
Dacă aţi fi solicitată să predaţi şi la una dintre universităţile de muzică din ţară, aţi fi tentată?
Acum? Nu m-am gândit la lucrul acesta, dar să ştiţi că dacă-mi spuneţi de două ori o să-mi placă!
Am numărat 32 de absolvenţi, printre care şi Mirela Bunoaica - dumneavoastră o să ne spuneţi şi alte nume - o soprană care astăzi îşi croieşte drum într-un teatru important din spaţiul german, Opera din Stuttgart, un teatru în care aţi cântat şi dumneavoastră.
Da. Am cântat şi la Stuttgart, am cântat în mai multe opere importante din Germania, iar studenţii mei sunt acum într-un iureş de a cuceri Germania. Mirela cântă în Stuttgart. Mai am pe Laura Nicorescu, care cântă peste tot şi a cântat şi la Bucureşti...a cântat o Traviată foarte frumoasă şi face o carieră internaţională. Radu Cojocaru - care este angajat pe proiecte. Irina Marinaş - care este angajată de câţiva ani în Goblenz şi unde cântă un repertoriu foarte important, adică numai roluri principale şi cu mult succes. Antonia Ruşenescu - care şi ea este în Anglia şi cântă pe proiecte. Mai am câţiva studenţi foarte importanţi, care eu îi numesc cu cei români împreună, armata mea:
Bernhard Berchtold, tenor, care cântă peste tot, care este deja de mulţi ani pe piaţă şi acum începe să cânte şi Wagner; Andrè Schuen care face şi el o carieră internaţională; David Steffens, care şi el este coleg cu Mirela Bunoaica la Stuttgart; Sophie Mitterhuber, care este soprană la Innsbruch, cântă cu o tehnică superbă şi cu un joc nemaipomenit.
Şi probabil că acestor nume li se vor mai adăuga şi altele…
Şi să mă ierte ceilalţi, dacă am uitat pe vreunul din ei acum, pentru că sunt foarte emoţionată.
Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai frumoasă voce din peisajul liric actual?
Anna Netrebko este extraordinară şi pot să spun că mi-a plăcut de la început. Dezvoltarea ei este foarte inteligentă, este o femeie cu toate calităţile ...cât de greu este să ajungi pe locul pe care ea îl are în momentul acesta. Ea este o cântăreaţă excepţională, o femeie frumoasă, cu temperament şi inteligenţă… După aceea, Elina Garanca şi Ildiko Raimondi… şi mai sunt câteva care acum, în momentul e faţă, nu mi le amintesc, dar cred că opera va mai trăi încă mulţi ani.
Ce trebuie să facă un cântăreţ ca să-şi păstreze sănătatea vocală într-o carieră cât mai lungă?
Asta este o întrebare foarte diversă, pentru că fiecare din noi are în caracterul lui diferite părţi puternice şi părţi mai slabe. Iar părţile puternice ne duc înainte şi ne ajută să facem o carieră, iar părţile slabe sunt un fel de capcane, care exact când nu avem nevoie de ele ni se pun în faţă. Eu când dau lecţii şi când văd cu cine am de-aface, pentru fiecare student am cu totul alt sfat de-ai da. În primul rând, să creadă în el însuşi. În al doilea rând, să iubească ceea ce face. Am întâlnit oameni care cu adevărat cântau şi voiau să devină cântăreţi, dar nu-şi iubeau vocea, aveau tot timpul ceva de criticat.
Deci, să-şi iubească vocea, în primul rând.
Da. E foarte important. Şi, în al treilea rând, este să accepte culoarea şi cantitatea vocii. Este foarte teoretic, da cu adevărat eu am fost surprinsă de aceste lucruri, pentru că nu ştiam de ce un student nu-şi dă drumul la voce. Şi spunea, dar eu nu vreau să ţip. Şi i-am zis dar nu trebuie să ţipi, trebuie doar să laşi vocea să iasă. Deci, sunt oameni care au un caracter ...de mimoză şi dacă ei cântă cu adevărat, cu tot ce iese din aparatul vocal, se sperie. Şi atunci, trebuie să ai atâta putere să-ţi transporţi în spiritul tău puterea vocii tale… trebuie să ai şi o putere de caracter.
În final, un gând ascultătorilor Radio România Muzical.
Vreau să vă salut pe toţi şi să vă spun că vă iubesc, chiar dacă nu vă cunosc pe fiecare personal. Vă iubesc pentru că îmi iubesc meseria şi pentru că sunt româncă şi dumneavoastră iubiţi opera şi sunteţi români, deci de ce nu v-aş iubi. Aşa că… pe curând.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius