Se spune că la Dumnezeu nu este părtinire şi că El vrea mântuirea tuturor. În acelaşi timp, cel raţional, cu mintea limpede, înţelege lipsa de perspectivă a unei posibile predestinaţii. Însă aici se vorbeşte despre cel vrednic. Apostolii nici nu îşi încep bine propovăduirea şi sunt îndemnaţi ca mai înainte să cerceteze cine este vrednic şi acolo să binevestească.
Omul este creat raţional şi sensibil, dornic de comuniune şi nemurire. El este însă imediat expulzat în mizeria din lumea aceasta, trebuind să-şi satisfacă aceste nevoi ideale. În faţa unei astfel de realităţi, prima reacţie a omului este să… plângă. Acesta este primul lucru pe care îl face omul după ce ia prima gură de aer din această lume. Acomodându-se pe parcurs cu condiţiile date, omul îşi caută împlinirea. Şi fie că se mulţumeşte cu surogate, fie că este în căutarea adevăratului izvor capabil să-i potolească setea ontologică, omul trăieşte această viaţă. Omul ce trăieşte în vis şi uitare nu vrea şi nu este capabil de a primi adevărata apă vie. Când îşi spune şi se comportă prea mult ca un animal, omul ajunge să îi semene şi în raţiune. De aceea, astfel de oameni devin nevrednici pentru primirea lui Dumnezeu în viaţa lor.
A încerca să înveţi un om care nu vrea să înveţe, să ajuţi un om care nu vrea să fie ajutat nu este oportun şi nici rentabil. Aceasta chiar şi în termenii e/iconomiei divine…
Ucenicii Domnului nu sunt îndemnaţi să evite anumite cetăţi sau să ocolească anumiţi oameni. Ei însă trebuie să-şi axeze propovăduirea pentru cei ce vor, pentru cei ce sunt capabili să o primească. Fiecare va primi răsplată după propria osteneală. Aşa cum un copil care învaţă este tratat cu mai mult interes de către educatorul său, fiindu-i dezvăluite lucruri suplimentare, tot la fel fiecare om primeşte descoperirea lui Dumnezeu, pe măsură ce el îşi însuşeşte şi îl acceptă pe Dumnezeu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius