"Să nu furi!" (Ieşirea 20, 15)
Dintre cele 10 porunci, cea de-a 8-a poruncă interzice furtul, adică însuşirea pe nedrept de către cineva a unor bunuri care aparţin altcuiva, fără consimţământul acelei persoane.
Sărăcia şi lăcomia sunt folosite ca motive ale furtului, căci cineva poate spune: "nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat" (Pilde, 30, 9), pentru că "iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor" (I Timotei 6, 10). Furtul se numără, alături de lăcomie, printre cele şapte păcate capitale. Din dorinţa cuiva de a se îmbogăţi, iubirea de bani poate duce la furt sau chiar la ucidere, care este un păcat strigător la cer. Cei care fură pot ajunge la cleptomanie, adică la tendinţa patologică de a fura, uneori fără ca cel care fură să aibă nevoie de lucrurile furate. Există şi hoţia spirituală, prin care, cu învăţături amăgitoare, pot fi furate minţi şi suflete, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: "Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri" (Evrei 13, 9).
Dumnezeu a lăsat omului libertatea de a alege, însă "nimănui n-a dat libertate să păcătuiască" (Isus Sirah 15, 20). Înfrânarea de la a face rele este o virtute prin care omul poate birui ispita de a păcătui, căci va veni "necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul" (Romani 2, 9). Cinstea este o valoare a vieţii sociale, ea dă şansa oamenilor să trăiască în demnitate, dar cine o transformă în necinste va suporta consecinţele.
În vechime, furtul era pedepsit cu severitate; în Mesopotamia, Codul lui Hammurabi prevedea pedeapsa cu moartea pentru hoţie. Sfânta Scriptură arată că dacă cineva fura ceva de la vreun om, trebuia să plătească tot, iar de nu avea cu ce plăti, urma "să fie vândut el pentru plata celor furate" (Ieşire 22, 3); în alte cazuri trebuia "să plătească aproapelui său îndoit" (Ieşire 22, 9). Dacă cineva prindea hoţul asupra faptei şi-l lovea "încât să moară" (Ieşire 22, 2), acela nu era vinovat de moartea hoţului; însă cel care "fura un om din fiii lui Israel" (Ieşirea 21, 16) era omorât.
Canonul 61 dintre Canoanele Sfântului Vasile cel Mare arată că dacă un hoţ îşi mărturiseşte fapta va fi oprit un an de la Sfânta Împărtăşanie sau doi ani dacă fapta sa a fost dovedită de altcineva. Alte canoane care osândesc furtul sunt: canonul 41 al Sfântului Ioan Ajunătorul, canonul 6 al Sfântului Grigorie de Nisa, canonul 25 al Sfinţilor Apostoli ş.a.; mai grav este furtul de "cele sfinte" (Romani 2, 22), numit ierosilie sau sacrilegiu, pedepsit prin canoanele 72 şi 73 ale Sfinţilor Apostoli, canonul 8 al Sfântului Grigorie de Nisa ş.a.
În secolul al XV-lea, Vlad Ţepeş, voievodul Ţării Româneşti, pedepsea prin tragere în ţeapă încălcarea legii, mai ales hoţia.
În Codul Penal al României, furtul este pedepsit prin art. 208, furtul calificat prin art. 209, tâlhăria, adică furtul săvârşit prin folosirea violenţei, prin art. 211, iar înşelăciunea prin art. 215.
Fiecare om trebuie să muncească pentru a avea cele necesare, să trăiască cinstit şi, după cum spune porunca a 10-a, să nu poftească nimic din ce este al aproapelui său, căci stă scris în Sfânta Scriptură: "Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi" (Psalm 61, 10), precum şi "să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni pe aproapele său" (Levitic 19, 11). Ar fi bine ca oamenii să asculte sfatul biblic: "Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură" (Matei 6, 20).
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius