Insula vrăjită în direct de la MET la Seara de operă

[altmariusclassic]

Insula vrăjită în direct de la MET la Seara de operă

Sâmbătă, 21 ianuarie 2012, Radio România Muzical a transmis în direct spectacolul "Insula vrăjită" preluat în direct de la Teatrul Metropolitan din New York. A fost o producţie-eveniment, o pastişă în stil baroc cu un subiect bazat pe "Furtuna" şi "Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare, însoţit de muzica unor celebri compozitori baroci, având ca element de unitate textul special compus pentru această producţie, în limba engleză.

În pauza transmisiunii directe realizate de Luminiţa Arvunescu, criticul muzical Costin Popa, aflat la Light Cinema, unde se transmitea acelaşi spectacol, dar în versiunea video, a oferit mai multe detalii.

Luminiţa Arvunescu: Cum ţi se pare spectacolul pe care tu ai privilegiul să-l şi vezi?

Costin Popa: Mă aflu din nou pe teren, în minunata atmosferă din cinematograful unde spectacolul-fantezie Insula vrăjită se transmite în direct, cu imagine HD. Sala nu este chiar plină, dar muzica barocă îşi întinde cu ostentaţie tentaculele sale, vrăjindu-ne. Nu este un joc de cuvinte; sonurile secolului al XVIII-lea exercită o atracţie cu totul specială şi la Bucureşti, şi la New York, şi oriunde în lume. Renumita noastră mezzosoprană Ruxandra Donose, pe care o veţi putea vedea vineri (27 ianuarie 2012) la Sala Radio, într-un concert cu Werther de Massenet a cântat recent la Paris în opera vivaldiană Il Farnace şi mărturisea că rar a simţit atâta apetenţă la public pentru muzica barocă. Trei ore de cânt primite cu entuziasm de rock de către cei tineri, plus un bis cerut insistent. Iată puterile unei asemenea partituri şi cred că acesta este motivul pentru care directorul general al Operei Metropolitan din New York, Peter Gelb, a programat în actuala stagiune un colaj de Handel, Vivaldi, Rameau, Purcel şi, mai puţin cunoscuţii Andre Campra, Jean-Marie Leclair, cel puţin în partea I, pe care am ascultat-o cu toţii.

Drama imaginată şi scrisă de Jeremy Sams este inspirată din Furtuna şi Visul unei nopţi de vară de Shakespeare şi a fost pusă în pagină de producătorul Phelim McDermott cu decorul lui Julian Crouch, costumele lui Kevin Pollard, luminile lui Brian MacDevitt şi coregrafia Gracielei Daniele. Trebuie să vă spun de la bun început că ideea de colaj atât muzical, cât şi dramaturgic nu m-a inspirat. Este foarte dificil să asociezi într-un tot unitar arii, duete, scene, aparţinătoare unor titluri diferite, unor stiluri componistice diferite. Chiar dacă sunt scrise în aceeaşi perioadă creatoare pe treptele istoriei muzicii este greu să alcătuieşti un subiect lipind pagini din două capodopere shakespeariene. De fapt, muzica extrasă din nu mai puţin de 22 de opere, cantate, oratorii, motete, imnuri de încoronare este pusă în sarcina unor personaje care nu au nici o legătură cu temele lui Handel, Vivaldi etc. Din toate acestea vin rezervele mele de fond. Totuşi, văzut şi ascultat, colajul funcţionează, captivează, te face să uiţi sursele şi modul de alcătuire, iar asta se întâmplă datorită montării luxuriante, costumelor extravagante, extraordinarei prestaţii muzicale cu versatilele ansambluri ale Metropolitanului care, iată, cântă şi romantic, şi modern, şi contemporan, şi baroc, avându-l la pupitru pe marele expert baroc William Christie şi, nu în ultimul rând, graţie distribuţiei stelare. Desigur, o muncă muzicală imensă a fost depusă pentru armonizarea tonalităţilor tuturor celor 44 de numere din care noi am ascultat până acum 23, ele fiind evident compuse fără să se ţină seama că în secolul XXI cineva se va gândi să le asambleze. În plus, libretul a fost scris în engleză şi cum originalele erau în italiană sau franceză, potrivirea slovelor pe portative a trebuit să fie bine cumpănită.

Virtuozitatea şi acurateţea instrumentiştilor de la MET au fost evidente încă de la uvertura ce a aparţinut operei handeliene Alcina. William Christie a lucrat intens în două direcţii; mai întâi în zicerea scânteietoare a recitativelor, şi apoi în dinamizarea tempilor pentru asigurarea unei tensiuni potrivite spectacolului - aceasta, bineînţeles, după ce uvertura s-a încheiat.

Delicioasa soprană Danielle de Niese - Ariel - a cântat debordant în agilităţile executate într-un ritm ameţitor, câteodată la limita emisiei omogene. Două timbralităţi plăcute au etalat mezzosoprana Joyce di Donato (Sycorax) şi basul Luca Pisaroni (Caliban).

Excelenta Joyce di Donato este o artistă preocupată pentru expresivitatea cât mai nuanţată, de la sarcasm până la rafinamente de sunet, totul într-o demonstraţie de ornamentică virtuoză. Ariile cântate de ea au fost pline de rulade spectaculoase, de accente vehemente, într-un dramatism extraordinar.

Luca Pisaroni vocalizează exemplar, cântă cu autoritate, dar unele sunete acute par voalate. Cu delicateţe şi legato frumos, cu emisie cristalină s-a prezentat soprana Lisette Oropesa în rolul Miranda.

L-aş mai aminti pe Elliot Madore în debut în rolul Lysander, aria sa a relevat o voce foarte bună, agilă şi puternică, penetrantă şi strălucitoare. Vom mai auzi de Elliot Madore.

De asemenea, un bun tenor liric a fost Paul Appleby în rolul Demetrius.

Cu mare interes l-am ascultat pe celebrul contratenor David Daniels (Prospero). Nu cred că partitura Insulei vrăjite l-a servit prea mult, cel puţin în această primă parte; multe recitative, câteva arioso-uri şi doar o arie, un lamento la final act. A fost şi un extras din opera Amadigi di Gaula de Handel şi a fost cântat într-o minunata exprimare încărcată de tristeţe.

În fine, marea vedetă, mult aşteptată, aplaudată la intrare, faimosul Placido Domingo, care împlineşte chiar astăzi (21 ianuarie 2012) 71 de ani. La mulţi ani, Maestre! Timbrul nobil şi căldura cântului s-au regăsit şi de data aceasta în rolul Neptun, un Neptun autoironic, cu direcţie către vârsta sa. A fost, probabil, opţiunea producătorilor spectacolului de comun acord cu Placido Domingo. Aşadar, în rolul Neptun a avut două secvenţe din operaTamerlano de Handel şi Hippolyte et Aricie de Rameau în care personajul Zeului mărilor nici măcar nu apare. Lamento-ul din Tamerlano a fost frumos condus, deşi glasul lui Domingo nu mai are fermitatea de odinioară în articulaţie; este şi firesc la o asemenea vârstă, dar şi fiind marele tenor nu poate să părăsească scena şi se agaţă de orice ocazie. E bine, e rău… o decizie greu de luat! Lui Domingo i-a fost rezervată o intrare spectaculoasă pe scenă - pură magie teatrală; pe proiecţiile video ale mării, apare o grotă subacvatică în care Zeul stă pe un tron înconjurat de naiade sumar îmbrăcate, bule de aur umplu spaţiul auriu-argintiu al apei, probabil printr-un efect tehnic similar cu cel din montarea cu Aurul Rinului.

De fapt, mizanscena este de o abundenţă obişnuită pentru Metropolitan Opera. Cum spuneam, şi costumele sunt de o rară bogăţie, totul arată că s-au cheltuit bani mulţi. Este tipic pentru scena americană. Dincolo de stilul acesta baroc în baroc, l-aş numi, nu pot să nu mă gândesc la faptul că în marele teatru new-yorkez am văzut şi montări în care tenta modernă este prezentă. Nu este cazul în Insula vrăjită, un titlu inedit, dar despre care trebuie să nu uităm că este totuşi o pastişă, o înşiruire de piese a căror unire dramaturgică nu vine dintr-o singură pană, şi acest lucru se vede.