Lucrarea sfântă care desemnează sfârşitul Liturghiei celor chemaţi şi începutul Liturghiei celor credincioşi este desfacerea antimisului pe Sfânta Masă. Acest cuvânt grecesc înseamnă, în traducerea textuală, „în locul mesei“; el e un dreptunghi din mătase sau din pânză, având imprimată punerea Domnului în mormânt şi cu o părticică din sfintele moaşte cusută la mijloc, într-un buzunărel deosebit şi având jos iscălitura episcopului care a sfinţit acest antimis.
Istoria originii, dezvoltării şi întrebuinţării antimisului în Biserica Ortodoxă e destul de complexă şi chiar contradictorie. Astfel, de exemplu, dacă pentru ruşi sensul principal al antimisului este părticica moaştelor cusute în el, Răsăritul grecesc întrebuinţează antimisul fără moaşte, ceea ce indică o contradicţie în înţelegerea funcţiei acestuia în sfânta slujire. Această istorie e interesantă pentru specialişti şi, de aceea, însemnările noastre asupra acestei contradicţii le vom face într-o notă deosebită. Aici e suficient să subliniem că pentru întreaga Biserică Ortodoxă şi ca un semn normativ al antimisului este legătura lui cu episcopul. Ca şi sfântul mir, antimisul se sfinţeşte numai de episcop şi iscălitura acestuia pe antimis serveşte ca o condiţie a „eficienţei" lui. Oricare ar fi adaosurile ulterioare cu diferite sensuri privind antimisul, el a însemnat iniţial „delegaţia" dată de episcop prezbiterului său, dreptul de a săvârşi Sfânta Euharistie.
După cum am arătat mai sus, săvârşitorul propriu-zis al Euharistiei în Biserica primară a fost episcopul. întrucât Euharistia se concepea şi se trăia, înainte de toate, ca Taina Adunării, Taina Bisericii - adică unitatea poporului lui Dumnezeu - săvârşitorul ei vădit era acela a cărui slujire cuprindea în sine crearea, exprimarea şi păstrarea acestei unităţi. Chiar atunci când Biserica a încetat să fie o grupare relativ mică de credincioşi şi i-a inclus pe toţi locuitorii imperiului, în practica ei s-a păstrat încă mult timp urma acestei înţelegeri şi trăiri a Euharistiei, ca una care presupune „adunarea tuturor într-un singur loc" sub preşedinţia episcopului. La Roma, de exemplu, încă din secolul al VII-lea, deşi numărul cerea să fie câteva adunări, Euharistia se săvârşea o singură dată şi darurile sfinţite se împărţeau de către diaconi în alte adunări. Prin aceasta se subliniază sensul tainei, ca Taina unităţii Bisericii, ca biruinţa asupra fărâmiţării şi împărţirii păcătoase a lumii. Dar şi acum în Biserica Ortodoxă e interzis aceluiaşi preot să săvârşească pe aceeaşi Sfântă Masă mai mult decât o singură Euharistie, ceea ce mărturiseşte acelaşi lucru, că în creştinismul primar Euharistia era înţeleasă, în primul rând, ca Taina Bisericii şi unităţii ei. Tocmai în această legătură trebuie să înţelegem şi sensul antimisului.
Istoriceşte, antimisul a apărut din necesitatea de a pune în concordanţă sensul Euharistiei - ca o lucrare a întregii Biserici, care exprimă unitatea ei prin slujirea episcopului, cu necesitatea de a satisface multiplele adunări euharistice. încă Sfântul Ignatie din Antiohia scria: „Numai acea Euharistie este reală, pe care o săvârşeşte episcopul sau acela căruia i-a încredinţat el săvârşirea ei‘*. Aceasta indică faptul că, încă din epoca veche, au fost cazuri când episcopul nu a putut săvârşi Euharistia şi a încredinţat-o unuia dintre prezbiteri. în dezvoltarea şi în complexitatea ulterioară a vieţii bisericeşti, ceea ce la început era o excepţie a devenit regulă generală. Episcopul, care era în fruntea comunităţii bisericeşti, s-a transformat treptat în administratorul unei comunităţi mai mari sau mai mici (eparhia), iar „Biserica" - comunitatea cea vie - s-a transformat în „parohie". A existat un moment când Biserica parcă nu ştia ce este mai bine - să păstreze legătura veche şi nemijlocită a episcopului cu comunitatea şi să-şi înmulţească numărul episcopilor care să fie în fruntea fiecărei parohii (încercare de scurtă durată şi nereuşită de a înfiinţa aşa-numiţii „horepiscopi") sau, păstrând domeniul şi prin aceasta valoarea universală a episcopatului, să se dea o nouă funcţie membrilor din sfatul episcopal sau „prezbiteriumului" şi să-i pună pe prezbiteri în fruntea parohiilor.
Din punct de vedere istoric, a triumfat a doua alternativă, ceea ce a dus treptat la apariţia în Biserică a slujirii „preotului parohial", adică a unei persoane în fruntea unei comunităţi mai mari sau mai mici, care să săvârşească slujirea divină şi tainele şi care să fie păstor nemijlocit pentru păstoriţii săi. în conştiinţa bisericească actuală, ideea pastoraţiei este legată mai mult de preot decât de episcop, care s-a transformat în „arhipăstor" şi e privit tot mai mult ca fiind capul şi autoritatea clerului, „administrator" al Bisericii, decât purtătorul unităţii şi punctul central al vieţii bisericeşti (este caracteristic faptul că noi îl numim părinte pe preot, iar nu pe episcop, pe care-l numim „stăpân"). Dar oricare ar fi plusul sau minusul survenit în viaţa bisericească, nu încape nici o îndoială că „parohia" actuală - în sensul de azi - nu coincide cu comunitatea iniţială, „cu Biserica". Spre deosebire de „Biserica" de la început, care în unitatea episcopului, a clerului şi a poporului avea plinătatea vieţii şi a darurilor bisericeşti, parohia nu posedă o atare plinătate. Nu numai administrativ, dar şi mistic, duhovniceşte, parohia apare ca o parte a unităţii celei mari şi numai în unire cu alte părţi, cu alte „parohii", poate trăi plinătatea întreagă a Bisericii. Chemarea şi esenţa mistică a episcopului constă tocmai în a nu da voie nici unei comunităţi, nici unei parohii să devină de sine stătătoare, să se închidă în sine, să înceteze de a trăi şi a respira catolicitatea Bisericii.
Una dintre cauzele principale indicate mai sus ale schimbării, şi anume, a unei oarecare separări a episcopului de comunitatea concretă şi înlocuirea lui cu preotul parohiei a fost şi teama de a nu-l micşora pe episcop, punându-l numai în fruntea unei comunităţi locale şi a-l identifica astfel cu interesele şi nevoile locale. Această schimbare s-a produs în timpul împăcării Bisericii cu imperiul, când creştinismul s-a transformat în religie de stat. Biserica locală, comunitatea separată în timpul prigonirilor de viaţa socială, a fost Biserica într-un anumit oraş; când Biserica a început să se asocieze cu comunitatea socială a oraşului sau a satului, ea s-a transformat în „proiecţia ei religioasă". Aceasta însemna oschimbare profundă în psihologia şi în conştiinţa creştinilor. Din „neamul al treilea“ (după expresia unor documente ale creştinismului primar, epistola către Diognet), din oameni care, acasă fiind, erau străini, pentru care casa lor era străinătate, creştinii au devenit acum cetăţeni cu drepturi depline asupra pământului, iar credinţa lor a devenit obligatorie, ca o religie vădită a întregii societăţi. Dorinţa de a preveni contopirea definitivă a Bisericii cu lumea, a adunării bisericeşti cu comunitatea „socială“, a obligat Biserica să schimbe - într-un anumit sens - structura sa iniţială şi să-l pună pe episcop deasupra parohiilor, pentru ca fiecare parohie să tindă să se transforme permanent în Biserică, episcopul amintind fiecărei parohii că Biserica are o chemare supralumească, harică şi universală.
Aceasta înseamnă însă o schimbare esenţială în practica euharistică şi chiar în însăşi orânduirea adunării euharistice. Prezbiterul, care a fost de la început „con-slujitor“ cu episcopul în adunarea euharistică şi numai în cazuri excepţionale îl înlocuia caproistos, a devenit acum proistosul adunării euharistice în parohie. Noi am văzut mai sus că această schimbare esenţială se observă în ritualurile euharistice şi, mai ales, în partea începătoare a Liturghiei. Totuşi, legătura organică a Euharistiei, a Bisericii şi a episcopului este de aşa natură încât, despărţită faptic de episcop, de săvârşitorul şi proistosul natural, şi devenită atribuţie de bază a clerului parohial, Euharistia rămâne legată de episcop, iar această legătură o mărturiseşte şi o îngrădeşte tocmai antimisul. Dintr-un punct de vedere foarte adânc (care nu se referă la nici o categorie administrativă şi nici la una canonică), Euharistia - şi acum, şi totdeauna, şi pretutindeni - se săvârşeşte după porunca episcopului sau, în limbaj juridic, sub stăpânirea lui şi prin delegaţia lui.
Dar nu pentru că episcopul este purtătorul personal al puterii. în Biserica primară, până la soborul din Niceea, episcopul împarte puterea sa cu „sfatul" sau cu „prezbiteriumul“ său. Expresia „episcopat monarhic" a teologilor protestanţi, care s-a încetăţenit cu uşurinţă în manualele istoriei bisericeşti, exprimă greşit spiritul şi structura Bisericii primare. Aici nu e vorba de „stăpânire", ci de natura Euharistiei ca Taină a Bisericii, ca lucrare prin care se împlineşte şi se realizează unitatea Bisericii şi natura ei supralumească şi universală. Nu numai cantitativ, dar şi calitativ, ontologic, Biserica este întotdeauna mai mult decât parohia, iar parohia se împărtăşeşte din plinătatea bisericească şi devine Biserică numai în măsura în care se „transcende" pe sine ca parohie, învinge în sine egocentrismul şi limitarea sa naturală, proprie oricărei localităţi. Ortodoxia este străină, în egală măsură, congregaţionismului protestant-care identifică orice parohie cu Biserica-şi centralizării romano-catolice - care identifică Biserica numai cu întregul, cu totalitatea parohiilor.
După învăţătura ortodoxă, destinaţia Bisericii este ca fiecare parte a ei să trăiască plinătatea Bisericii şi să o întrupeze în sine, pentru ca fiecare parte să fiinţeze cu întregul şi în mod integral. Pe de o parte, parohia fiind doar o parte, legată de plinătatea Bisericii, ea primeşte tot timpul această plinătate şi se descoperă ea însăşi acestei plinătăţi numai în episcop şi prin episcop; în acest sens, parohia depinde de episcop şi, prin el, de întregul Bisericii. Pe de altă parte, darul Bisericii făcut parohiei este Euharistia, prin care fiecare parohie participă în întregime la Hristos, primeşte toată plinătatea darurilor harice şi se identifică pe sine cu Biserica. De aici urmează şi dependenţa Euharistiei de episcop, de încredinţarea lui şi, totodată, vădirea Euharistiei ca centru al parohiei şi al vieţii ei întregi. Fără legătura cu episcopul, Euharistia ar înceta să fie lucrarea Bisericii întregi, care biruie limitarea naturală a parohiei. Fără Euharistie, parohia ar înceta să fie parte a Bisericii, care să existe cu plinătatea darurilor bisericeşti.
Toate acestea se exprimă în antimis. Repet, oricâtă dezvoltare şi suprapunere de sensuri ar exista, însemnătatea lui principală este că, atunci când preotul îl desface pe Sfânta Masă, pregătindu-l pentru aducerea Jertfei euharistice, şi sărută iscălitura episcopului de pe el, Sfânta Masă devine atunci nu numai prestolul locaşului dat şi al comunităţii locale, ci devine Prestolul unic al Bisericii lui Dumnezeu, locul aducerii, prezenţei şi venirii lui Hristos întreg - îi care noi toţi suntem Trupul Lui, în care toate părţile, toate împărţirile sunt biruite de întreg - şi se dă darul şi harul vieţii celei noi, iar înainte de toate, al Vieţii integrale. Tocmai această integralitate se păstrează şi se împlineşte prin legătura indisolubilă dintre Episcop, Euharistie şi Biserică.
Pr. Alexander Schmemann
Fragment din cartea "Euharistia - Taina Imparatiei"
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius