Continuă să mă uimească placiditatea intelectuală cu care este receptat jurnalul lui Ion Rațiu, la fel cum, în urmă cu trei decenii, m-a surprins oceanul de resentimente și insinuări cu care a fost înconjurat omul politic țărănist, după revenirea în România. Cu excepția lui Dan C. Mihăilescu – comentator atent și pătrunzător al multor aspecte și nuanțe ale textului lui Ion Rațiu –, nici măcar mulții intelectuali care au beneficiat de pe urma inițiativelor publicistice sau culturale ale omului politic nu s-au înghesuit să recunoască un adevăr simplu: și anume, că, fără să fie scris cu „condei” și fără să vizeze efecte estetice, ne aflăm în fața unuia dintre cele mai importante jurnale din cultura noastră. Un document istoric unic, un tezaur de informație politică intruvabilă altundeva și, totodată, un manifest de conștiință democratică fără egal în epoca noastră.
Remarcabil mi se pare și faptul că, fie prin alegerea conștientă a editorului Stejărel Olaru, fie ca o consecință a dimensiunilor textului, „tăietura” volumelor în care au fost împărțite bogatele însemnări cotidiene ale lui Ion Rațiu coincide cu momentele semnificative din istoria celor patru decenii și ceva de comunism.
Nici volumul al patrulea, intitulat Anii rezistenței și cuprinzând însemnările din anii 1969-1973, nu face excepție. La prima vedere, titlul ales de editor ar putea părea un paradox: de ce tocmai anii de vârf ai lui Nicolae Ceaușescu – totodată, și ultimii ai micului „dezgheț” început de predecesorul Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un deceniu mai devreme – să fie ani ai rezistenței față de regimul comunist, mai mult decât, să zicem, deceniul stalinist? În fond, cu toate enormele sale erori și în pofida tuturor crimelor sale – mai ales tăcute – represiunea ceaușistă a făcut incomparabil mai puține victime decât cea din anii 1948-1964.
Tocmai prin această intuiție, că perioada care a urmat „lunii de miere” din august 1968 va fi una extrem de dificilă pentru exilul românesc anticomunist, se vădește fibra democrată a personalității lui Ion Rațiu și tăria convingerilor sale. Sau, dacă preferați, caracterul nepotului memorandistului. Rațiu a înțeles că falsa deschidere către Occident și mincinoasa „liberalizare” a regimului Ceaușescu vor crea dificultăți mult mai mari – pe fondul îmbătrânirii protagoniștilor exilului anticomunist – acțiunilor politice de opoziție față de puterea de la București și față de sistemul impus și dominat de Uniunea Sovietică, în general. Că, după ce a fost „luat în custodie” de Charles de Gaulle și de Richard Nixon, după ce i s-a permis să facă afaceri cu capitalul italian și vest-german, va fi tot mai dificil de acreditat ideea că Nicolae Ceaușescu este un tiran cu nimic mai bun decât cei de dinainte și din celelalte țări aflate sub dominația sovietică. Că „naționalismul” său de fațadă se oprește înainte de a atinge cu un micron interesele URSS (inclusiv în Basarabia și Bucovina de Nord) și de a slăbi cu ceva bazele sistemului comunist, în întregul său. În fine, că toate „deschiderile” regimului – de la permisiunea de a vizita România și până la afaceri bănoase cu statul comunist – nu sunt altceva decât operațiuni de fărâmițare și dizolvare a exilului politic, de subminare a instituțiilor sale și, mai ales, a credibilității liderilor săi.
Așadar, departe de a fi ani relaxați, de eventuală apropiere pe teme de interes național între exil și puterea din țară (cum s-a întâmplat în alte state comuniste, ca Ungaria sau Polonia), anii 1969-1973 sunt, în jurnalul lui Ion Rațiu, o perioadă a unui intens „război” subteran, de contracarare a acțiunilor destabilizatoare inițiate de la București și purtate prin intermediul agenților de influență și informatorilor fostei Direcții de Informații Externe (actualul Serviciu de Informații Externe). Încă tânărul om politic – la 51 de ani, Rațiu se simte în plină putere, gata să-și asume răspunderi mai mari – a fost realmente înconjurat și sufocat de colaboratori, mai mult sau mai puțin apropiați, care făcuseră „pactul cu necuratul”. De la fostul ambasador Viorel Tilea – pe lângă care Rațiu și-a făcut „ucenicia” politică – și până la insistentul George Popa și de la „diplomatul” Viorel Tilincă, de la Ambasada României la Londra, și până la preoții securiști de la parohia din capitala Marii Britanii, o armată de informatori, agenți de influență, zvoniști și „oameni de legătură” roiește în jurul autorului jurnalului, condusă de la București de către DIE. Noi știm asta datorită aparatului critic alcătuit, cu migală și impresionantă acribie, de către Stejărel Olaru, care, pe baza Arhivei CNSAS, a putut reconstitui precis configurația „pânzei de păianjen” întinse în jurul lui Ion Rațiu de către Securitatea externă. Autorul, în momentul redactării însemnărilor, „miroase” de cele mai multe ori persoanele suspecte și tentativele de racolare, fie ca urmare a lipsei de onestitate în discuții – Rațiu punea mereu condiții de bun-simț, pe care puterea de la București nu avea intenția de a le respecta, ceea ce ducea inevitabil la blocarea comunicării –, fie datorită protecției pe care i-o oferă MI 5, alias contraspionajul britanic. Diaristul este, repet, un om de caracter și știe că arma sa cea mai de preț, în bătălia împotriva regimului comunist, este credibilitatea în fața partenerilor occidentali. De aceea, ori de câte ori are suspiciuni cu privire la vreun emisar trimis de la București, le semnalează cazul ofițerilor de la MI 5. O precauție care l-a ferit de încurcături și i-a menținut intact capitalul de încredere în politica britanică, într-o perioadă în care contractele comerciale tot mai bănoase oferite de București industriei engleze, pe de-o parte, și influența tot mai nocivă a stângii din Regatul Unit, pe de alta, făceau din opoziția față de comunism o cauză ingrată.
Anii 1969-1973 sunt, așadar, nu doar un subcapitol distinct în istoria dictaturii comuniste în țara noastră, ci și o etapă aparte în evoluția politică a lui Ion Rațiu însuși. O etapă dificilă, în care trebuie – păstrând aparențele de civilitate și bruma de solidaritate românească – să se despartă de „cârtițele” regimului de la București și de bătrânii arțăgoși și ineficienți, menținând aceeași distanță profilactică față de legionari. Noile provocări cu care se confruntă țin tocmai de „încălzirea” Războiului Rece: în numele „coexistenței pașnice”, Marea Britanie permite o mai largă circulație a vectorilor propagandei comuniste, inclusiv românești. Resurecția „direcției naționale” (care nu a fost decât o modalitate de consolidare a dictaturii personale a lui Ceaușescu) făcea ca anumite teme să devină tentante pentru cei din exil. Deși, cum avea să remarce imediat Ion Rațiu – într-o convorbire cu un înalt emisar al Securității externe, viitorul general Mihai Ilie –, regimul de la București nu deschidea niciodată discuția, în cercurile internaționale, despre drepturile României asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord. Însă amenințarea – reală sau închipuită – a iredentismului maghiar a fost un subiect căruia cu greu puteai să-i reziști și aceasta a fost și „poarta” prin care DIE a penetrat (direct sau prin Asociația „România” de la București) aproape toate cercurile românești din Occident. Nu și „reduta” Ion Rațiu, care a rămas imun la cântecele de sirenă venite din patrie, deși a acționat pe cont propriu pentru răspândirea adevărului despre Transilvania. El, personal, nu a revenit niciodată în România (a făcut-o doar fiul său Indrei) și nici nu a făcut afaceri cu firme românești, preferând să-și păstreze obrazul și bonitatea politică.
Există, așadar, elemente de continuitate cu precedentele trei volume: opoziția ireductibilă față de comunism, în pofida „liberalizării” regimului, patriotismul, ideea necesității unei alternative democratice față de puterea comunistă de la București (istoria i-a dat dreptate: absența acestei alternative a generat deriva în care am intrat după 1989) și lupta pentru supraviețuirea Bisericii Române Unite cu Roma, a ierarhilor, clericilor și credincioșilor ei. Elementul de noutate, pe lângă îndrăzneala crescută a Securității externe, îl reprezintă aservirea Bisericii Ortodoxe Române din Diaspora, a clericilor ei, față de DIE: un subiect grav, delicat, pe care, în marginea jurnalului lui Ion Rațiu, aparatul critic redactat de Stejărel Olaru îl documentează implacabil.
Și încă o observație: după cum remarcă Anca Ghika, după ce autorul pierde un caiet conținând însemnări din această perioadă (pe care le va reconstitui din memorie), jurnalul reprezintă un element fundamental, central chiar, al acțiunii politice a lui Ion Rațiu. Un om practic, al inițiativelor duse până la capăt, și un ardelean care nu uită să dea seamă de faptele și de epoca sa.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius