Inaltarea lui Hristos la cer si Pogorarea Sfantului Duh

[altmariustotal ortodox]

ÎNĂLŢAREA LUI IISUS HRISTOS LA CER ŞI POGORÂREA DUHULUI SFÂNT ŞI, PRIN EL, ÎNCEPUTUL SI CREŞTEREA BISERICII

Dar Hristos Şi-a ţinut înainte de înălţare, patruzeci de zile, umanitatea într-o stare capabilă să coboare la relaţia vizibilă cu oamenii, capabili şi ei prin modul lor duhovnicesc să sesizeze prin ea dumnezeirea de care era plină în starea ei de înviere. A ţinut umanitatea Sa în această stare o vreme, pentru a putea convinge pe ucenici despre învierea Sa.

Dar prin înălţare a ridicat-o deasupra acestei stări. A ridicat-o treptat prin toate cele nouă cete îngereşti. Voia să le arate şi acelora, plini de uimire, slava Lui de împărat al întregii creaţii, ca om. Se ridica prin aceasta ca om peste ele: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra împăratul slavei. [...] Cine este Acesta, împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei" (Psalmi 23, 7,10).

Arată prin aceasta că Se ridică chiar ca om, ca să şadă pe tronul stăpânirii peste toate (la dreapta Tatălui). Se înalţă din smerenia la care S-a coborât, dar înalţă cu Sine şi umanitatea Sa, fără să rupă legătura cu cei pe care vrea să-i facă fraţii Săi. Numai aşa este umplut şi ca om de Duhul în întregime. Şi numai aşa II poate trimite, II poate iradia din Sine deplin fraţilor Săi oameni, ca să-i facă să înţeleagă şi să trăiască starea Sa ridicată la această supremă slavă şi bogăţie şi să le dea putinţa să urce şi ei la slava de membri ai împărăţiei Sale. Numai aşa ucenicii Săi se vor putea umple de curajul, de înţelegerea şi de căldura propovăduirii Sale cu limbi de foc tuturor neamurilor: „Şi cu ei petrecând [patruzeci de zile], le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care [a zis El] aţi auzit-o de la Mine. [...] Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. [...] Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată, doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer" (Faptele Apostolilor 1,4; 1,8-11). Va veni să judece pe oameni după cum au crezut propovăduirii voastre despre El.

Inălţarea la cer s-a făcut, iarăşi, nu în faţa unui singur Apostol, ca să se poată spune că aceasta a putut fi iluzia subiectivă a aceluia. Pe toţi Apostolii, dar şi pe alţii, i-a pregătit în vederea ei şi ea s-a săvârşit în faţa tuturor. Prin aceasta ei s-au convins din nou în mod real că Cel ce S-a înălţat n-a fost un simplu om, ci Dumnezeu adevărat, dar totodată şi om.

Inainte de a Se înălţa în faţa lor, Hristos îşi afirmă din nou dumnezeirea Sa, poruncindu-le să-I fie Lui martori în toată lumea, „până la marginea pământului". Inălţarea a fost şi ea un act care i-a convins despre dumnezeirea Lui în aşa fel că, după ce L-au văzut înălţându-Se, s-au întors de pe Muntele Măslinilor în Ierusalim, stăruind „în camera de sus în rugăciune" (cf. Faptele Apostolilor 1, 13-14) şi pregătindu-se pentru primirea Duhului Sfânt promis de Iisus, pentru ca din puterea Lui, ca putere dumnezeiască, să pornească la propovăduirea lui Hristos Cel văzut de ei ca înviat şi înălţat, deci ca Dumnezeu întrupat pentru mântuirea şi unificarea lumii întregi în El (cf. Faptele Apostolilor 1,12-14).

Vederea înălţării Lui le-a dat suprema încredinţare despre dumnezeirea Lui. Făgăduirea trimiterii Duhului ca putere de Sus le confirma credinţa că e Fiul Tatălui, care le spusese că în această calitate le va trimite de la Tatăl pe Duhul, care de la Tatăl purcede, sau pe care Tatăl îl va trimite în numele Lui (cf. Ioan 15, 26; 14, 26) şi care îi va învăţa tot adevărul, luându-l de la Sine (cf. Ioan 16,13-14). 

De aceea, văzându-L înălţându-Se, s-au închinat, iar El i-a binecuvântat. Simţirea deplină a dumnezeirii Lui a depărtat de la ei orice frică pe care o avuseseră când a fost
dus la răstignire. Deşi rămâneau vizibil fără El, erau acum plini „de bucurie mare" (Luca 24, 50-52). Ii trăiau prezenţa de Dumnezeu apropiat. Cu ei erau şi femeile, între care
şi Maica Lui şi „fraţii" Lui, adică rudeniile Lui după trup, dar şi mulţi alţii din cei ce fuseseră adeseori în preajma Lui şi îl văzuseră înviat şi, poate, unii fuseseră de faţă şi la înălţarea Lui.

Starea lor de „bucurie mare" şi stăruirea în rugăciune arată o trăire în parte anticipată în Duhul lui Hristos, dar nu cu o intensitate care să facă înfocată puterea mărturiei lor despre Hristos. Dar în această mare mulţime se distingea grupul Apostolilor, cei ce fuseseră înzestraţi de El cu o putere de mărturie deosebită. De aceea, Petru poate cere
ca adunarea să propună doi din bărbaţii care fuseseră şi ei permanent cu Hristos, începând de la Botezul Lui de către Ioan, împreună cu ei ca Apostoli (cf. Faptele Apostolilor 1, 21-22). Din aceştia Dumnezeu a făcut să se aleagă unul prin tragere la sorţi (cf. Faptele Apostolilor 1, 26).

Ce-a însemnat propriu-zis înălţarea lui Hristos la cer nu putem şti. Ea nu a fost însă numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, precum celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care Se putea arăta oricând voia. El S-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de împărat al împărăţiei omenirii înnoite. Acum a luat şi ca om toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Matei 28,18).

Supremul act de putere al lui Hristos şi ca om S-a arătat în trimiterea Duhului Sfânt peste Apostoli. Acum puterea deplină de care s-a umplut umanitatea lui Hristos s-a comunicat şi Apostolilor şi prin ei se comunică tuturor celor ce vor crede. Actul acesta, iarăşi, n-a fost un act trăit în izolare, de un singur ins. A fost trăit de toţi Apostolii şi de o
mare mulţime de oameni. Căci auzindu-se vuietul pogorârii Duhului Sfânt şi văzându-se limbile de foc mişcându-se peste capetele lor şi auzind glasul lor vorbind cu o putere
neobişnuită în toate limbile, s-a apropiat de Apostoli mulţime mare de oameni: „Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei
vorbind în limba sa" (Faptele Apostolilor 2, 6).

Puterea cuvântului lor a fost aşa de mare că îndată s-a constituit primul grup al Bisericii format din trei mii de oameni. Puterea cuvântului lor venea din convingerea lor, şi aceasta din Sfântul Duh; ea era aşa de mare, că a făcut ca unii din cei ce vorbeau să meargă cu mărturia lor până la primirea morţii, dintre care cel dintâi a fost arhidiaconul
Ştefan (Faptele Apostolilor 7,1- 60).

Minunea cea mai mare a făcut-o Hristos prin Duhul Lui cu Pavel, care din fanatic prigonitor al creştinilor devine unul dintre propovăduitorii cei mai mari ai dumnezeirii lui Hristos, cu cuvântul şi cu scrisul lui nemuritor. Astfel, Biserica a crescut necontenit prin cuvântul, prin viaţa minunată, dar şi prin mucenicia nenumăraţilor mărturisitori ai lui Hristos.

Preot profesor DUMITRU STĂNILOAE

Fragment din cartea "CHIPUL EVANGHELIC AL LUI IISUS HRISTOS"

Cumpara cartea "CHIPUL EVANGHELIC AL LUI IISUS HRISTOS"