In memoriam Mihaela Ursuleasa
O ştire tragică pentru viaţa culturală românească: pianista Mihaela Ursuleasa, unul dintre cele mai mari talente ale artei noastre interpretative din ultimele decenii, a fost găsită fără viaţă, în dimineaţa zilei de 2 august 2012, în apartamentul său din Viena. Născută în 1978, la Braşov, Mihaela Ursuleasa a devenit cunoscută drept un copil-minune al claviaturii. Şi-a desăvârşit studiile la Conservatorul din Viena iar în 1995, la doar 16 ani, a câştigat prestigiosul Concurs Internaţional "Clara Haskil" din Elveţia.
In cariera sa stralucită, regretata muziciană a încântat publicul unor mari săli de concert din Europa şi Statele Unite ale Americii, atât ca solistă, cât şi ca parteneră de muzică de cameră. A colaborat cu mari orchestre ale lumii precum Concertgebouw din Amsterdam, Academia "Saint-Martin-in-the-Fields" sau Orchestra "Mozarteum" din Salzburg. Cel mai recent disc al său, lansat la începutul acestui an, se încheie cu muzică românească - Toccata, Joc dobrogean de Paul Constantinescu.
Radio România Muzical îi va dedica Mihaelei Ursuleasa o ediţie specială "In Memoriam" în 3 august, de la ora 13 şi 20 de minute. Dumnezeu s-o odihnească!
Mihaela este pentru mine ca un fel de fiică, o cunosc de pe vremea când ea avea nouă ani, am fost primul dirijor cu care ea a cântat în public concertul nr. 3 de Beethoven cu Filarmonica din Braşov, apoi a mai cântat de repetate ori, pe măsură ce ea înainta în vârstă şi se maturiza. Ultima dată am cântat la Varşovia, în decembrie 2010, cu Filarmonica din Varşovia, a cântat Concertul în mi bemol major de Mozart în două concerte într-un mod absolut de neuitat.
Dar cu ocazia vizitei lui Sergiu Celibidache, cu Filarmonica din Munchen, în 1990 am aranjat ca maestrul s-o asculte. Şi atunci Celibidache a confirmat ce spuneam eu şi a recomandat imperativ să schimbe imediat profesorul şi imediat familia a dus-o la Viena, unde a ascultat-o, cum se ştie, Claudio Abbado şi a început o şcoală foarte serioasă, foarte temeinică. După aceea traiectoria ei internaţională a luat aplombul pe care îl cunoaştem.
După părerea mea este o foarte mare pierdere pentru muzica românească şi pentru arta interpretativă muzicală românească, faptul că Mihaela nu mai este şi o leg, această pierdere, de o altă foarte mare pierdere care am avut-o în anii 1970, pierderea extraordinarului talent care s-a numit Tudor Dumitrescu. Tudor a dispărut în cutremurul din '77, neavând aprobarea să plece la o şcoală din Occident unde era invitat. Mihaela a intrat cu succes şi cu aplomb în traiectoria concertistică internaţională, care are avantajele, dar are şi rigorile ei şi costurile ei în ce priveşte nervii, sănătatea, liniştea şi iată până la urmă, pare-se că şi viaţa unor oameni tineri şi dedicaţi acestei activităţi, acestei arte.
Repet este o foarte mare pierdere şi este o enormă tristeţe pentru mine. Dumnezeu s-o odihnească.
A însemnat enorm pentru muzica românească, cred că a ridicat standardul cântatului la pian la noi la nişte niveluri care nu vor mai fi atinse prea uşor din nou. Eu cred că dispariţia ei tragică, prematură trebuie să fie un fel de semnal de alarmă pentru noi toţi muzicienii, toţi cei care de multe ori punem concertele înaintea a tot altceva înaintea chiar şi a sănătăţii şi să ne gândim că într-un fel trebuie să ne salvăm şi pe noi ca fiinţe fizice ca să putem continua misiunea pe care o avem. Mihaela din păcate şi-a întrerupt-o mult, mult prea devreme. Scenele din România şi din întreaga lume vor fi de astăzi mult mai goale şi mai triste.
Grigore Constantinescu:
Este incredibil să ne aflăm loviţi puternic de crivăţul unei veşti năprasnice, dar trebuie să acceptăm că de un număr de ore, puţine la număr, Mihaela Ursuleasa nu mai face parte din lumea vie a muzicii. S-a stins o stea de primă mărime, ce strălucea pe firmamentul viselor, un destin nepereche.
I-am urmărit drumul plin de evenimente începând cu anii copilăriei braşovene. Am văzut cum învaţă să urce pe aripile talentului devenind legendă, păşind pe scenele lumii cu recitaluri, concursuri, concerte, descoperită şi admirată de mari maeştri ai vieţii muzicale.
Fiecare întâlnire a publicului românesc cu ea a confirmat succesele internaţionale. La o vârstă a tinereţii afirmate, Mihaela Ursuleasa devenise o muziciană impetuoasă, solidă în demersul său instrumental, sensibilă şi stăpână pe mijloacele unui talent de remarcabilă anvergură. Am ascultat-o de fiecare dată cum cânta, realizând pe cât posibil momentul, ca şi opţiunile repertoriale cu fiecare etapă a implicaţiei interpretative. Mihaela Ursuleasa se arăta deschisă spre facturi şi stiluri diferite cărora le investiga relaţionarea cu propriul talent.
Cum să credem că ne-a părăsit pentru totdeauna, că darurile ei minunate sunt acum învăluite de negură? Da, îmi pare imposibil o astfel de mare pierdere, cum vom îndrăzni să-i pronunţăm numele, să-i ascultăm înregistrările rămase mărturie, fără a şterge lacrima tristeţii, fără seamăn, a unei lumini întunecate de tragic, a unei flori care nu mai există, a unui pian care nu va mai cunoaşte mâna artistului mângâindu-i clapele. Cum să avem puterea să pronunţăm Adio Mihaela Ursuleasa, când tăcerea ne învăluie cu faldurile cernite?
In cariera sa stralucită, regretata muziciană a încântat publicul unor mari săli de concert din Europa şi Statele Unite ale Americii, atât ca solistă, cât şi ca parteneră de muzică de cameră. A colaborat cu mari orchestre ale lumii precum Concertgebouw din Amsterdam, Academia "Saint-Martin-in-the-Fields" sau Orchestra "Mozarteum" din Salzburg. Cel mai recent disc al său, lansat la începutul acestui an, se încheie cu muzică românească - Toccata, Joc dobrogean de Paul Constantinescu.
Radio România Muzical îi va dedica Mihaelei Ursuleasa o ediţie specială "In Memoriam" în 3 august, de la ora 13 şi 20 de minute. Dumnezeu s-o odihnească!
Lumea artistică deplânge dispariţia prematură a Mihaelei Ursuleasa
Cristian Mandeal:
Am pierdut unul dintre cei mai mari artişti, în orice caz, cea mai mare artistă a generaţiei ei. Aşa categoric noi nu mai avem în momentul de faţă nici un artist de o asemenea notabilitate şi o asemenea mărime.Mihaela este pentru mine ca un fel de fiică, o cunosc de pe vremea când ea avea nouă ani, am fost primul dirijor cu care ea a cântat în public concertul nr. 3 de Beethoven cu Filarmonica din Braşov, apoi a mai cântat de repetate ori, pe măsură ce ea înainta în vârstă şi se maturiza. Ultima dată am cântat la Varşovia, în decembrie 2010, cu Filarmonica din Varşovia, a cântat Concertul în mi bemol major de Mozart în două concerte într-un mod absolut de neuitat.
Aşa încât pentru mine pierderea Mihaelei înseamnă o pierdere uriaşă pe toate coordonatele, toate dimensiunile, atât artistic, cât şi uman, întrucât îmi era tare dragă cunoscând-o de atât amar de ani şi urmărind-o în evoluţia şi în viaţa ei în permanenţă. Ea era şi o persoană extrem de sociabilă, de apropiată, de prietenoasă, de directă, uşor de abordat şi având o comunicare minunată cu toţi oamenii din jurul ei. Emana viaţă, emana veselie, bucurie de a trăi, încât această dispariţie a ei este de fapt contra firii, o percep ca pe o anormalitate.
Dan Grigore:
O cunosc pe Mihaela Ursuleasa de când avea opt sau nouă ani, când mi-a fost arătată la Braşov şi am ştiut de atunci că este unul din cele mai mari talente pe care le are şcoala muzicală şi interpretativă românească. Mai apoi am fost foarte critic vizavi de modul în care era exploatat acest talent şi felul în care şcoala românească era lacunară în ce priveşte educaţia ei. Bineînţeles că aceste critici ale mele au fost foarte prost primite, aşa cum este în general orice punct de vedere critic în România şi nemaiavând ce face m-am retras puţin din apropierea acestei evoluţii a Mihaelei.Dar cu ocazia vizitei lui Sergiu Celibidache, cu Filarmonica din Munchen, în 1990 am aranjat ca maestrul s-o asculte. Şi atunci Celibidache a confirmat ce spuneam eu şi a recomandat imperativ să schimbe imediat profesorul şi imediat familia a dus-o la Viena, unde a ascultat-o, cum se ştie, Claudio Abbado şi a început o şcoală foarte serioasă, foarte temeinică. După aceea traiectoria ei internaţională a luat aplombul pe care îl cunoaştem.
După părerea mea este o foarte mare pierdere pentru muzica românească şi pentru arta interpretativă muzicală românească, faptul că Mihaela nu mai este şi o leg, această pierdere, de o altă foarte mare pierdere care am avut-o în anii 1970, pierderea extraordinarului talent care s-a numit Tudor Dumitrescu. Tudor a dispărut în cutremurul din '77, neavând aprobarea să plece la o şcoală din Occident unde era invitat. Mihaela a intrat cu succes şi cu aplomb în traiectoria concertistică internaţională, care are avantajele, dar are şi rigorile ei şi costurile ei în ce priveşte nervii, sănătatea, liniştea şi iată până la urmă, pare-se că şi viaţa unor oameni tineri şi dedicaţi acestei activităţi, acestei arte.
Repet este o foarte mare pierdere şi este o enormă tristeţe pentru mine. Dumnezeu s-o odihnească.
Alexandru Tomescu:
Foarte greu să vorbesc chiar acum despre Mihaela, sunt încă foarte şocat de dispariţia ei prematură. Pentru noi era o foarte bună prietenă, chiar dacă lucra la distanţă atât de mare, chiar acum îmi aminteam de concertele în care cântam împreună când eram copii, organizate de Iosif Sava sau de concertele de la Sala Radio, dirijate de Iosif Conta.A însemnat enorm pentru muzica românească, cred că a ridicat standardul cântatului la pian la noi la nişte niveluri care nu vor mai fi atinse prea uşor din nou. Eu cred că dispariţia ei tragică, prematură trebuie să fie un fel de semnal de alarmă pentru noi toţi muzicienii, toţi cei care de multe ori punem concertele înaintea a tot altceva înaintea chiar şi a sănătăţii şi să ne gândim că într-un fel trebuie să ne salvăm şi pe noi ca fiinţe fizice ca să putem continua misiunea pe care o avem. Mihaela din păcate şi-a întrerupt-o mult, mult prea devreme. Scenele din România şi din întreaga lume vor fi de astăzi mult mai goale şi mai triste.
Grigore Constantinescu:
Este incredibil să ne aflăm loviţi puternic de crivăţul unei veşti năprasnice, dar trebuie să acceptăm că de un număr de ore, puţine la număr, Mihaela Ursuleasa nu mai face parte din lumea vie a muzicii. S-a stins o stea de primă mărime, ce strălucea pe firmamentul viselor, un destin nepereche.
I-am urmărit drumul plin de evenimente începând cu anii copilăriei braşovene. Am văzut cum învaţă să urce pe aripile talentului devenind legendă, păşind pe scenele lumii cu recitaluri, concursuri, concerte, descoperită şi admirată de mari maeştri ai vieţii muzicale.
Fiecare întâlnire a publicului românesc cu ea a confirmat succesele internaţionale. La o vârstă a tinereţii afirmate, Mihaela Ursuleasa devenise o muziciană impetuoasă, solidă în demersul său instrumental, sensibilă şi stăpână pe mijloacele unui talent de remarcabilă anvergură. Am ascultat-o de fiecare dată cum cânta, realizând pe cât posibil momentul, ca şi opţiunile repertoriale cu fiecare etapă a implicaţiei interpretative. Mihaela Ursuleasa se arăta deschisă spre facturi şi stiluri diferite cărora le investiga relaţionarea cu propriul talent.
Cum să credem că ne-a părăsit pentru totdeauna, că darurile ei minunate sunt acum învăluite de negură? Da, îmi pare imposibil o astfel de mare pierdere, cum vom îndrăzni să-i pronunţăm numele, să-i ascultăm înregistrările rămase mărturie, fără a şterge lacrima tristeţii, fără seamăn, a unei lumini întunecate de tragic, a unei flori care nu mai există, a unui pian care nu va mai cunoaşte mâna artistului mângâindu-i clapele. Cum să avem puterea să pronunţăm Adio Mihaela Ursuleasa, când tăcerea ne învăluie cu faldurile cernite?
Declaraţiile au fost preluate de Andreea Chiselev şi Ştefan Costache.
Ştefan Costache
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius