Se numea Pytheas, Grecul din Massalia, colonia fundată de Phoceeni, în veacul VI dinainte de era creştină, cel care ne aţine acum calea dezinvolt, la o răscruce de neevitat, între realul mensurabil şi divinaţiile imaginarului. Îl susţinuse un imbold norocos, înfruntase temerar noianul de ape scăldînd în enigmă ţărmurii Europei, la miază-noapte. Lansat oarecum să pipăie marginile de sus ale capacului de neguri ce pogoară dintr-acolo, imens, asupra lumii, navigatorul pretindea că atinsese insula extremă a orizontului. Era, pentru antici, punctul unde se înscrie, culminant, visată ca o fascinaţie, contiguitatea cu necunoscutul. O găsise, exploratorul nu de toţi crezut, la cîteva zile de plutire oceană, depăşind spre nord, ceea ce azi geografilor li s-a statornicit a fi arhipelagul Shetland. Astfel aproximată, ori mai încolo, proiectîndu-şi himera asupra pămînturilor vulcanice din Islanda, Ultima Thule n-a încetat să-şi pîlpîie licărul ameţitor în minţile de cea mai vastă anvergură, în imaginaţii ale unor poeţi de prelung şi neînfrînt răsunet, de la Vergilius la Goethe.
În răspăr cu geografiile cazaniere, saltul oricît de riscat, peste genuni ce pironesc privirea, nu tinde numaidecît să ne despartă de un aici primordial, ci mai degrabă să-l dilate pînă a deveni intens stimulator, vînzolit de aripi înalte. Prevenţiuni, legate de un scrupul al localizărilor cu orice preţ, n-au relevanţă şi temei cînd se aplică pedant făpturilor crescute din fumul fără trup, încolăcindu-se capricios pe tîmpla perenă a mitului. El merge unde vrea, de nimeni constrîns, atunci cînd, bunăoară, din plenitudinea unei vocaţii solare, Phoïbos-Apollo scapă, cam la zece ani odată, paradoxal, compensator, spre antipodul său, cînd îşi hotărăşte o şedere în cuprinsurile Hyperboreene. Atare săgetări către o fatidică alteritate îi reţinuseraă atenţia unui spirit curios de esoterice iniţieri, ca moldoveanul Vasile Lovinescu, el simţea fondul nostru mitologic ispitit să răzbată dincolo de o matcă limitativ, ingrat raţionalistă, opusă pendulărilor ce ne racordează astral universului.
Mi-a plăcut să recunosc astfel de intuiţii şi în demersul lui Ilie Boca, îmi apăreau, cu lumina lor, neprevăzut tivind zarea unei înţelegeri pictorice deloc banale. Cum într-un vers al lui Hölderlin, ruguri ne poposesc pe creştet, enigmatic, auzi aici foşnind şerpeşte, în unele tablouri, ardenţe cromatice, straniu, mîngîietor răcorite. Pictorul le meneşte, s-ar spune, unui Infern care nu doare, aproape faceţios, flăcări de roşu rece, cyclamen, dar şi griuri matur decantate, se alungă volubil prin cîmpul imaginii. Accentele disruptiv expresioniste se alcătuiesc laolaltă, fără prejudiciu, mai degrabă signaletic trebuitoare, cu o continuitate căreia nu-i fac lipsă nici humorul, nici un anume blînd „moelleux” al suprafeţelor.
Păsări ce mătură uneori spaţiul îşi trec, tactil aproape, profeţia, pe lîngă figuri de călăreţi şi cai parcă magic ajustaţi, să fie, expansiv, solii unor misiuni de tranzienţă psychopompă. Să nu ne uimească dispozitive urnind ca nişte chei mecanice fiinţe astfel instrumentalizate, pentru o nemiloasă folosinţă, – mai des, pictorul le înfăşoară în cruce, scut şi valtrap de cavaler, ca într-o zale albă. Tot ce e emblemă nu rămîne element singular, la Ilie Boca, se prinde într-o logică additivă – cărţi de joc fatidice, chipurile te încumeţi să le citeşti ca o galerie etnologică potenţial interşanjabilă, însă magnific coerentă: bătînd multiplu, aglutinat, cu fiecare coloană de imagini, la porţile absolutului.
Cine înnoadă astfel efigii robuste, scene vioaie şi înţelesuri străvechi, între legendă şi rosturi de viaţă ghemuite în unghere umile, n-ascultă de vreo searbădă suficienţă. La Ilie Boca, întruchipările de el izbîndite resping ca un scandal segregaţiile fricoase. În ţărănia lui, neştiutoare de ipocrizii căznite, sînt instilate ispite cosmice. Înger sau nălucă de Ormuzd înaripat, desprinsă din straturi afunde ale imaginarului, cutare fantasmă străvezie întîmpinîndu- ne în repertoriul lui Ilie Boca se află acolo ca să braveze şi ea, generos, opreliştile care urgisesc planarea slobodă a duhului.
Dacă e contaminaţie, de la un tablou la altul, ea se produce printr-o permeabilitate favorizînd valorile simbolice. Ţărani cu pălărie, fizionomii nemeşteşugit, prompt adevărate, – le sîngeră altfel decît fizic, un roşu fără origine, în jurul creştetului, ca un nimb. Spectre dolente, iată-le deasemeni invocate, cu ceva sacrificial în figură, principi al căror turn a fost desigur abolit, ca acela dintr-un faimos poem sibilin – „prince d’Aquitaine à la tour abolie”; cînd le potriveşte ritmat perindarea, pictorul o face după încărcătura lor simbolică, după tot ce tezaurizează lăuntrul lor inatacabil.
Nu-mi vine în ajutor la întîmplare, reflectînd asupra acestui cumul de energie secretă, un titlu care definea pregnant, în plan istoric, la 1888, tocmai voinţa de a transmite solidar şi a protegui. Drept Talisman, chiar aşa designată, operase o pictură a lui Paul Sérusier, în atelierul pe care-l gestiona în chip de monitor acest artist. Elaborarea lui, dens saturată personal, şi totuşi tranzitivă, se oferea ca un semn premonitor şi incitant, îl aducea oarecum pe Gauguin, în raza de căutări a unei noi generaţii de talente, a viitorului nabism. Şi, rostind numele lui Gauguin, cu aparenta suspensie între contrarii pe care o reprezenta exotismul său de apogeu, ochii ni se deschid spre una din cărările deloc sterile pe care le-a încercat arta modernă. Atîta mister, în atîta strălucire! - se minuna, uluitor de perspicace, un contemporan unic, Mallarmé.
A simplifica radical, fără teama de a culege în mers decorativul, de a coincide, prin aceasta, cu un accept al virtuţilor ornamentale, şi a putea desfide totodată aşteptările, realizînd, franc, o concentrare de spiritualitate, - ceea ce şi-a impus programatic Gauguin nu e nicicum obsolet, n-a ieşit din orbita impulsurilor cu adevărat prielnice. O artă cu un substrat prodigios de elementară vitalitate, la nivelul mileniilor, cum e aceea îndrăznită de Ilie Boca, nu poate să recuze atare trimiteri şi referinţe capitale.
Dar, printre atîtea felurite privelişti pentru suflet, cîte înmănunchează actuala lui Expozitie, pe itinerarul miilor de studenţi de la Academia de Studii Economice, eu nu-mi îngădui, totuşi, să mă abandonez unui exerciţiu identificînd prea lesnicios imaginile ficţiunii creatoare şi acelea care-s domeniul geografiei efective. Călătoream în Malta, mă aspira ciudat prestigiul ultimelor biruinţe artistice din tablourile lui Caravaggio, vizibile acolo, şi crunta determinare cu care geniul său neînfricat aţintea supliciile martiriului şi, implacabilă, moartea. Atras o clipă de clamorile uzului turistic, m-am deplasat şi într-una din insulele arhipelagului, Gozo, cu vestigii megalitice, venerabil arhaice, cufundate într-o cronologie sfidînd- o pe aceea a Vechiului Imperiu faraonic. Şi, mai ales, era menită să intrige o bănuială legată de cercetări recente, privind rătăcirile lui Ulysse. O expediţie modern echipată, sub coordonarea lui Jean Cuisenier, cu specialişti diverşi, de la navigaţie pînă la geologie şi etnografie, de la varii, prestigioase universităţi, reuşea, probant, să nuanţeze datele la care ajunsese, în lungi ani de osteneală, Victor Bérard, acum un secol.
Pe baze exclusiv filologice, savantul crezuse atunci că a stabilit, de pildă, locul insulei lui Calypso, la marginea de vest a lumii mediteraneene, spre Tanger, în vreme ce alte argumente multiplică supoziţiile spre Creta şi – surpriză! – spre insuliţa spre care afluează vilegiaturiştii, în aria Maltei. Am coborît şi noi în locul astfel desemnat ca leagăn al unei revelaţii poetice, ne sugea în jos, în peştera zeiţei, un soi de maţ îngust, totul se înfăţişa penibil, – cum să-ţi închipui că nimfa irezistibilă îl putuse păstra pe erou, vreo zece ani, în acea gaură dezolantă? Cînd dădeam să părăsesc întunecimea din lăcaşul decepţiei, printr-o subţire fantă, la extremitatea superioară a cavernei, mi-a năvălit, însă, în priviri lumina de făgăduinţă a unei plaje incredibile. Asta, desigur, o vedea Ulysse. Era de un arbitrar absolut, de un rose-cyclamen neasemuit, ca un vertij de suprem exotism, – pustiul ei se popula fără de vrere, pentru mine, cu zvîcniri ingenue, de călăreţi galopînd juvenil, ieşiseră, aşi fi jurat, din primăvara eternă a unui tablou bine ştiut de Gauguin. Etern sacrala putere a ficţiunii – aceea plastică, de astădată –, corectînd orice prezumpţie, de scepticism blazat şi de răceală epigonică!
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius