Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu canonizarea
Maicii Tereza de Calcutta
Piața San Pietro, 4 septembrie 2016
„Cine poate cunoaște ce vrea Domnul?” (Înțelepciune 9,13). Această întrebare din Cartea Înțelepciunii, pe care am ascultat-o în prima lectură, ne prezintă viața noastră ca un mister, a cărui cheie de înțelegere nu este în mâinile noastre. Protagoniștii istoriei sunt întotdeauna doi: Dumnezeu, pe de o parte, și oamenii, de cealaltă. Datoria noastră este aceea de a percepe chemarea lui Dumnezeu și apoi de a primi voința Sa. Dar pentru a o primi fără ezitare ne întrebăm: care este voința lui Dumnezeu?
http://www.magisteriu.ro/wp-content/uploads/2016/09/fracanmt16-300x150.jpg 300w, http://www.magisteriu.ro/wp-content/uploads/2016/09/fracanmt16-768x... 768w, http://www.magisteriu.ro/wp-content/uploads/2016/09/fracanmt16-250x... 250w, http://www.magisteriu.ro/wp-content/uploads/2016/09/fracanmt16-150x... 150w" sizes="(max-width: 800px) 100vw, 800px" />
În același text sapiențial găsim răspunsul: „Oamenii au învățat cele plăcute ție” (v. 18). Pentru a verifica chemarea lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm și să înțelegem ce îi place Lui. De atâtea ori profeții au vestit ce anume este plăcut Domnului. Mesajul lor găsește o sinteză admirabilă în expresia: „Milă vreau, nu jertfe” (Osea 6,6; Matei 9,13). Lui Dumnezeu îi este plăcută orice faptă de milostenie, pentru că în fratele pe care îl ajutăm recunoaștem chipul lui Dumnezeu pe care nimeni nu poate să îl vadă (cf. Ioan 1,18). Și de fiecare dată când ne aplecăm spre necesitățile fraților, noi i-am dat să mănânce și să bea lui Isus, l-am îmbrăcat, sprijinit și vizitat pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Matei 25,40). Altfel spus, am atins trupul lui Cristos.
Suntem chemați, așadar, să traducem în viața concretă ceea ce cerem în rugăciune și mărturisim prin credință. Nu există alternativă la caritate: cei care se dispun la slujirea fraților, chiar dacă nu o știu, sunt cei care îl iubesc pe Dumnezeu (cf. 1Ioan 3,16-18; Iacob 2,14-18). Viața creștină, cu toate acestea, nu este o simplă ajutorare oferită în ceasul nevoilor. Dacă ar fi astfel, ar fi cu siguranță un frumos sentiment de solidaritate umană care aduce un beneficiu imediat, dar ar fi steril pentru că nu are rădăcini. Angajamentul pe care Domnul îl cere, dimpotrivă, este cel al unei vocații la caritate prin care orice discipol al lui Cristos pune în slujba Sa propria viață, pentru a crește zi de zi în iubire.
Am ascultat în Evanghelie că „o mare mulțime mergea după Isus” (Luca 14,25). Astăzi, acea „mare mulțime” este reprezentată de lumea vastă a voluntariatului, adunată aici cu ocazia Jubileului Milostivirii. Voi sunteți acea mulțime care îl urmează pe Învățător și care face vizibilă iubirea Sa concretă față de orice persoană. Vă repet și vouă cuvintele apostolului Paul: „Am avut o mare bucurie și consolare datorită iubirii tale, pentru că prin tine, frate, au fost alinate inimile sfinților” (Filemon 7). Câte inimi alină voluntarii! Câte mâini sprijină! Câte lacrimi usucă! Câtă iubire este revărsată în slujirea discretă, smerită și dezinteresată! Această lăudabilă slujire dă glas credinței – dă glas credinței – și exprimă milostivirea Tatălui care se face aproape de cei care sunt în nevoi.
Urmarea lui Isus este un angajament serios și în același timp plin de bucurie. Cere radicalitate și curaj pentru a-l recunoaște pe Învățătorul divin în cel mai sărac și respins din viață și a se pune în slujirea lui. De aceea, voluntarii care îi slujesc pe cei din urmă și pe cei nevoiași din iubire față de Isus nu se așteaptă la nicio mulțumire și nicio răsplată, ci renunță la toate acestea pentru că au descoperit adevărata iubire. Fiecare dintre noi poate să spună: „După cum Domnul mi-a ieșit în întâmpinare și s-a aplecat spre mine în momentul încercării, tot la fel merg și eu în întâmpinarea Lui și mă îndrept spre cei care și-au pierdut credința sau trăiesc ca și cum Dumnezeu nu ar exista, spre tinerii fără valori și idealuri, spre familiile în criză, spre cei bolnavi și cei de la închisoare, spre refugiați și imigranți, spre cei slabi și lipsiți de apărare în trup și suflete, spre minorii abandonați în voia sorții, precum și spre cei bătrâni care au fost lăsați singuri. Oriunde ar fi o mână întinsă care cere ajutor pentru a se ridica în picioare, acolo trebuie să fie prezența noastră și prezența Bisericii care sprijină și dăruiește speranță. Iar aceasta, trebuie făcută cu memoria vie a mâinii pe care Domnul a întins-o spre mine când eram la pământ.
Maica Tereza, în toată existența ei, a fost împărțitoare generoasă a milostivirii divine, făcându-se disponibilă față de toți prin ospitalitate și apărarea vieții umane, a vieții pe cale de a se naște și a celei abandonate și eliminate. S-a angajat în apărarea vieții proclamând fără încetare că „acela care încă nu s-a născut este cel mai slab, cel mai mic, cel mai sărman”. S-a aplecat asupra persoanelor epuizate, lăsate să moară la marginea drumului, recunoscând demnitatea pe care Dumnezeu le-a dat-o; a făcut să se audă vocea ei în fața celor puternici ai pământului ca să-și recunoască vinovățiile în fața crimelor sărăciei create de ei înșiși. Milostivirea a fost pentru ea sarea care dădea gust întregii sale activități, și lumina care lumina în întunericul celor care nici nu mai aveau lacrimi ca să-și plângă sărăcia și suferința.
Misiunea ei în periferiile orașelor și în periferiile existențiale rămâne în zilele noastre ca mărturie grăitoare a apropierii lui Dumnezeu față de cei mai săraci dintre săraci. Astăzi încredințez această figură emblematică de femeie și persoană consacrată întregii lumi a voluntariatului: ea să fie modelul vostru de sfințenie! Cred că vom avea, probabil, dificultăți în a-i spune „Sfânta Tereza”: sfințenia ei este atât de aproape de noi, atât de blândă și rodnică încât vom continua să îi spunem firesc „Maica Tereza”. Această neobosită slujitoare a milostivirii să ne ajute să înțelegem tot mai mult că unicul nostru criteriu de acțiune este iubirea gratuită, liberă de orice ideologie și de orice legătură, o iubire revărsată asupra tuturor fără deosebire de limbă, cultură, rasă sau religie. Maicii Tereza îi plăcea să spună: „Poate că nu vorbesc limba lor, dar pot să le zâmbesc”. Să ducem în inimă zâmbetul ei și să-l dăruim celor pe care îi întâlnim pe cale, mai ales celor care suferă. Vom deschide astfel orizonturi de bucurie și speranță pentru atâta omenire lipsită de încredere și care are nevoie de înțelegere și blândețe.
Traducător: pr. Anton Dancă
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Radio Vatican
Publicarea în original: 04.09.2016
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius