Figurile celor două personaje, Avram Iancu şi împăratul de la Viena, coexistă în mentalul colectiv al românilor din Transilvania în anii revoluţiei paşoptiste, precum şi în perioada următoare. Materialul de faţă doreşte să pună în evidenţă reprezentările şi valorizările generate de mediul românesc la adresa „Craiului Munţilor“ şi, respectiv, a împăratului habsburg, dar şi raporturile dintre aceştia la nivelul imaginarului colectiv al românilor.
Viena imperială şi Casa de Habsburg au început să capete contururi mai precise la nivelul ideilor clare precum şi la cel al imaginarului colectiv românesc o dată cu intrarea Transilvaniei în orizontul de interes şi apoi în structurile politico-statale ale Imperiului austriac, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Împăraţii vienezi au desfăşurat în această provincie strategii reformatoare pe plan politic, social, ecleziastic şi cultural, care au grăbit instaurarea modernităţii şi au căutat să-şi apropie treptat comunitatea celor „toleraţi“, românii – excluşi din sistem în virtutea legiuirilor medievale –, pentru a contracara opoziţia stărilor privilegiate ale principatului.
Astfel, încă de la începuturile stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, la întâlnirea dintre strategiile reformiste promovate de Viena în zonă cu aspiraţiile şi interesele româneşti de emancipare politico-naţională, ia naştere o imagine favorabilă a Imperiului şi a Casei de Habsburg printre români. Convingerea că „dreptatea e la împăratul“ şi că acesta doreşte în mod fundamental binele supuşilor săi români, dar că este obstrucţionat în bunele sale intenţii de aristocraţia maghiară din Transilvania, a alimentat acţiuni politice româneşti de mai mare anvergură, precum răscoala lui Horea (1784), mişcarea petiţionară începând cu Inochentie Micu şi Supplex Libellus Valachorum (1792), precum şi întreaga serie de petiţii şi memorii care au luat calea Vienei în deceniile următoare. Se constituie şi capătă astfel consistenţă în interiorul comunităţii româneşti un profil atitudinal pozitiv faţă de Viena şi de Imperiu, numit în epocă şi în istoriografia de mai târziu, „loialism“, „dinasticism“, „patriotism dinastic“ sau pentru nivelul popular, ţărănesc, mitul „bunului împărat“.
Revoluţia de la 1848 şi supuşii „loiali“
Secolul al XIX-lea va duce mai departe şi va consolida apropierea românilor de Viena, va diversifica în acelaşi timp strategiile şi arsenalul propagandistic al Imperiului menit a-i menţine constant pe români în postura de supuşi „loiali“. Participarea românilor din regimentele de graniţă la campaniile antinapoleoniene ale Austriei (1796-1815) şi implicarea militară, alături de cea politică, câteva decenii mai târziu, alături de armatele imperiale, în confruntările cu „rebelii“ maghiari din anii 1848-1849, sunt două momente de mai mare vizibilitate, în care românii au avansat un argument mereu invocat după aceea: „sacrificiile“ pe câmpurile de luptă pentru împăratul, contribuţia militară la susţinerea integrităţii monarhiei. Revoluţia paşoptistă este un moment de referinţă, printre cele mai importante din secolul al XIX-lea, pentru relaţia românilor cu Imperiul; invocând mereu constituţia liberală dată de împărat şi faptul că Viena le recunoştea naţionalitatea, românii se vor alătura armatelor imperiale, în confruntarea cu „rebelii“ (revoluţia maghiară). Concomitent cu desfăşurarea conflictuală a evenimentelor din această perioadă, dar şi în anii imediat următori (1849-1851), „intelighenţia“ românească formată din laici şi clerici a desfăşurat la Viena o mişcare petiţionară fără precedent, solicitând drepturi sociale, politice, culturale şi bisericeşti pe seama naţiunii române.
Era evident că Viena, pe lângă strategia reală de modernizare, mai extinsă sau mai limitată, promovată la nivelul întregului imperiu, de care au beneficiat diverse comunităţi etnice sau pături sociale, susţinea totodată „patriotismul dinastic“ în conştiinţa colectivă a supuşilor săi printr-un arsenal propagandistic şi de cultivare a imaginii, care folosea metode variate, de la parade militare, ceremonii, sărbători religioase tradiţionale ce reiterau figura împăratului, până la presă, manuale şcolare, călătorii ale împăratului în provincii sau audienţe acordate de acelaşi împărat elitelor ale diferitelor popoare. În această ordine de idei, călătoriile împăraţilor austrieci în Transilvania, de la cele efectuate de Iosif al II-lea, până la cele ale lui Francisc Iosif I, au constituit mijloace eficiente de susţinere şi de cultivare a loialismului în mentalitatea colectivă românească; practic, „arătându-se“ printre români, împăratul le oferea acestora o satisfacţie simbolică, cu rol compensator.
În anul revoluţiei de la 1848, Viena şi Habsburgii aveau deja o imagine consolidată în mentalul colectiv românesc. În Transilvania, ca şi în întreaga Europă Centrală, supradimensionarea imaginii suveranului caracteriza structurile mentale ale comunităţilor rurale, care-l reprezentau pe împărat, rege, ţar etc. în chipul şi după modelul „eroului salvator“. Astfel, răscoalele ţărăneşti care au bulversat regiunea în Evul Mediu şi premodern, înregistrează proiecţia mitică a împăratului „bun“, apropiat poporului şi dispus a-i soluţiona doleanţele, trecând peste realităţile opresive ale regimurilor locale de stări. Astfel, de pildă, în Boemia secolului al XVII-lea, reprezentanţii de teatru popular se sprijineau pe jocul substituţiei şi „alterităţii“ ţărăneşti a împăratului. În timpul răscoalelor din 1753 din Stiria, Croaţia şi Slavonia, se recurgea la acelaşi joc comic al alegerii unui „rege al ţăranilor“. De asemenea, în cazul răscoalei ţăranilor ruşi condusă de Emilian Pugaciov, constatăm credinţa în „alt ţar“, presupus a fi mai bun.
În mod similar, la 1784, Horea apare în mentalitatea ţărănească drept „rege“, „crai“ sau „împărat“, fiind, după expresia istoricului Iosif Wolf, „un alter ego al monarhului de la Viena“. Călătoriile lui Horea la Viena, de unde se întoarce cu „dreptatea în traistă“ pentru ai săi, legitimitatea deseori invocată de artizanii locali ai mişcării de la 1784, în baza însemnelor „primite“ de Horea de la împărat, „carte“ şi cruce de aur, sunt semnificative pentru sensibilitatea românească a vremii.
Rolul mitului în aceste manifestări ale colectivităţilor pre-naţionale şi naţionale este acela de a întreţine coeziunea grupului de răsculaţi; dintre multiplele sale valenţe merită menţionat şi faptul cultivării la nivelul masei ţărăneşti a unei conştiinţe politice incipiente. În durată lungă, mitul se structurează lent, cu influenţe dinspre iniţiativele reformiste ale Curţii vieneze şi în pas cu legalismul petiţionar al acţiunilor româneşti de la sfârşitul secolului ai XVIII-lea şi din primele decenii ale celui următor, aşa încât dorinţa ameliorării unor situaţii critice pe plan local (fiscalitate excesivă, abuzuri ş.a.) şi general românesc (acţiunea petiţionară a episcopului Inochenţie Micu, mişcarea „Supplexului“), presupune desfăşurarea unor demersuri sistematice în direcţia Vienei, a forurilor imperiale.
Revoluţia de la 1848 valorifică mitul într-un context în care mentalul colectiv este deja impregnat de ideologia politico-naţională. De remarcat în acest context că figura împăratului de la Viena tutelează imaginea „neamţului“ printre români. „Neamţul“, perceput generic ca o autoritate, ca vorbitor al unei limbi de prestigiu şi reprezentant al unei civilizaţii avansate, este prin excelenţă reprezentantul împăratului şi executantul voinţei acestuia, în timpul revoluţiei. „Neamţul“ garantează acum identitatea românească şi sugerează, prin intermediul simbolurilor proprii, reprezentările de sine româneşti. În această viziune împăratul conferă temei legitim poziţiei şi acţiunilor părţii române, fapt asumat de elite la nivelul ideilor clare şi de mulţimi în sfera de reprezentări specifică. Astfel, luările de poziţie ale taberei româneşti în intervalul 1848-1849 şi mai târziu (memoriile participanţilor, de exemplu) invocă persoana monarhului şi Constituţia liberală a Vienei în vederea argumentării legalităţii proprii şi a delimitării de adversarul maghiar, insurgent şi rebel, acuzat de declanşarea revoluţiei.
„Să trăiască împăratul! Să trăiască naţiunea română!“
Discursul revoluţionar al elitei acţionează în această perioadă asupra structurilor mentalităţii colective şi conferă figurii împăratului, aflat de partea românilor, calitatea de argument irefutabil. În acest sens, se ştie că apelurile adresate frecvent de „intelighenţia“ către mase, în vederea dinamizării şi organizării acestora, conţineau afirmaţia că acţiunea lor, a mulţimilor, consonează cu ideile de Dumnezeu, împărat şi naţiune română. Cu ocazia adunării de la Blaj din Duminica Tomii, un tânăr cancelist se adresează românilor prezenţi cu următoarele: „Nimic să nu vă temeţi fraţilor, cu noi este Dumnezeu, cu noi dreptatea. Suntem credincioşi ai împăratului şi voim dreptate, voim pace. Să trăiască împăratul! Să trăiască naţiunea romănă!“. Jurământul depus pe Câmpul Libertăţii la Blaj, în 3/15 Mai 1848, de mulţimile româneşti prezente, este semnificativ şi conţine aceeaşi ierarhie valorică: „Jur, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Dumnezeului celui viu, cum că voi fi pururea credincios împăratului Austriei şi marelui principe al Ardealului Ferdinand I şi augustei case austriece, amicilor Majestăţii şi ai patriei voi fi amic şi inamicilor inamic...“.
La 1848, românii se sprijină pe convingerea că Viena le recunoaşte naţionalitatea. Conţinutul discursului revoluţionar posedă în acest sens o logică interesantă, bazată pe o dialectică argumentativă în care predomină alternanţa: imperiu/împărat-naţiune. De exemplu, Apelul Comitetului Naţional din Sibiu către români, din 20 octombrie 1848, se exprimă astfel: „Împărăţia este în primejdie; toată naţiunea română este în primejdie; drepturile tronului sunt călcate; legea noastră cea sfântă e batjocorită de păgâni. La arme dară, fraţilor, la arme! Ca să faceţi o putere de care să se sparie păgânii“.
Semnificaţiile pro-imperiale ale luărilor de atitudine româneşti la cele două nivele, al elitei şi de masă, converg pe tot parcursul revoluţiei. Astfel, comunităţile româneşti ardelene de la sate se întemeiază pe „preaînalta poruncă“ a Vienei în disputele cu reprezentanţii revoluţiei maghiare în privinţa operaţiunilor de recrutare. În ţinutul Chioarului bunăoară, românii refuză să se înroleze de partea taberei revoluţionare maghiare, întrucât „ştia legea de recrutaţiune nu e întărită (sfinţită) dc Majestatea Sa“. De asemenea, românii din Chirileul Câmpiei sunt ostili conscripţiei militare, pe motiv că: „Orice va fi nu ne dăm feciorii, numai la împăratul, aşa am jurat noi în Câmpul Libertăţii de la Blaj şi nu ne-om călca jurământul“.
Centraţi pe Viena, românii promovează aşadar propria naţionalitate, ei vor reuşi în contextul de premieră al revoluţiei notabile răsturnări de situaţii pe linia formelor organizaţionale şi de conducere; perioada se anunţa ca un nesperat început al formulelor politico-administrative româneşti: Comitet Naţional, legiuni, prefecturi, organizare civilă şi militară în general. Adeziunea românilor la formele de organizare din propriul perimetru etnic şi consideraţia de care se bucură membrii intelighenţiei – „domnii de români“ – constituie realităţi în perioada chestionată. Acest aspect reiese, de exemplu, din derularea organizării Prefecturii a IV-a Campestre (de Câmpie): prefectul Alexandru Bătrăneanu este solicitat de un subaltern, tribunul Simion Mauriţiu, să-şi dea concursul în chestiunea slabei participări a ţăranilor la exerciţile dc mobilizare, cu precizare semnificativă: „Ştiu cum că dacă or vedea scrisoarea de la domnia ta se vor ruşina“.
Avram Iancu: „De azi înainte numai de mine şi de împăratul să ascultaţi“
Mentalul colectiv al taberei revoluţionare româneşti conferă lui Iancu şi „bunului împărat“ reprezentări care se găsesc într-un raport de coexistenţă. Exprimările a numeroşi ţărani sunt grăitoare în această privinţă, ele răzbat mai pregnant din disputele şi confruntările cu exponenţi ai revoluţiei maghiare. Între figura împăratului de la Viena şi cea a lui Avram Iancu există, în mentalul colectiv românesc, o relaţie bine definită, Iancu fiind perceput ca mandatar al acţiunilor imperiale. Încă de timpuriu colectivitatea românească valorizează în aceşti termeni persoana moţului ridicat din rândurile sale. Iancu însuşi precizează acest fapt, în primăvara revoluţiei, cu ocazia Târgului Floriilor de la Câmpeni (aprilie 1848), când le spuse moţilor prezenţi: „De azi înainte numai de mine şi de împăratul să ascultaţi“. Participarea detaşamentelor de români la confruntări armate de aceeaşi parte a baricadei cu trupele austriece, în toamna anului 1848 şi în prima jumătate a celui următor, colaborarea lui Iancu şi a altor comandanţi români cu cadre militare purtătoare de pajură imperială (căpitanul Ivanovici, colonelul Losenau, generalul Warder ş.a.) au fost decisive în a întări convingerea românilor moţi în temeiul autorităţii „Crăişorului“ care-i conducea. Mentalitatea revoluţionară românească a momentului justifica suficient de clar propria poziţie: a luptei pentru împărat şi naţiune, transferul de autoritate şi semnificaţie legală de la primul la al doilea termen întruchipându-se, în perspectiva convingerii colective, în persoana lui Avram Iancu.
În aceeaşi ordine de idei, istoricul maghiar ardelean Köváry Lászlo va afirma sugestiv, într-o lucrare despre revoluţie, publicată la Pesta în 1861: „Această regiune muntoasă a ajuns în timpul revoluţiei sub bagheta de fier a lui Iancu; de aici şi-a luat numele de «regele munţilor», dând poruncile sale în numele împăratului“. În sensibilitatea revoluţionară românească a intervalului studiat, Iancu se va impune tot mai pregnant drept conducător al conaţionalilor săi prin excelenţă, patron al aspiraţiilor româneşti. Diferitele apeluri adresate lui de mulţimi, de liderii locali ai acestora, converg în a-l denomina în acest sens. Bunăoară, locuitorii satului Muntele Rece din Munţii Gilăului se adresează prefectului Legiunii Auraria Germina, în primăvara anului 1849, cu formula: „Către Măria Sa, generalul Românilor“. Este, de asemenea, relevantă, în contextul de faţă, consideraţia unui ofiţer din armata lui Kemeny Fárkás, cu privire la acelaşi Iancu: „Moţii considerau ordinele sale de sfinte, inviolabile şi strâns obligatorii. El ştia să provoace, să stimuleze şi să întreţină necontenit simţămintele legăturii puternice şi ale iubirii prin fapte pururea noi. Poporul său, pătruns de zel religios, îl considera trimis de la Dumnezeu. De aceea se temeau de el, îl respectau şi îl iubeau“.
„Tu să fii împăratul Ardealului“
Ataşamentul românilor pentru persoana lui Avram Iancu, strâns legat de rolul său de comandant al revoluţiei române, va conduce în percepţia colectivă românească la conturarea unei staturi de proporţii grandioase, cu calităţi mult superioare celor comune. Mitul eroului Iancu se conturează în pas cu derularea existenţei sale terestre şi chiar printre oamenii aflaţi în preajma şi subordinea lui. Legende privitoare la persoana sa se plămădesc şi circulă încă din anii Revoluţiei, în rândul românilor şi maghiarilor deopotrivă. Astfel, conform relatării lui Silvestru Moldovan, în comuna maghiară Călata, aflată în aceeaşi zonă muntoasă a Gilăului, locuitorii credeau că înaintea lui Iancu merge pretutindeni o femeie călăuzită de o capră neagră nevăzută.
O altă legendă, poate una dintre cele mai frumoase şi mai expresive, în legătură cu o întâlnire mai puţin obişnuită între Iancu şi împărat, circula în tabăra celui dintâi: „Când intra Iancu la împărat... trei lumânări erau în mâna sa şi în mâna împăratului ardeau trei lumânări. Lumânările dinaintea împăratului s-au stins de la sine. Iancu a mers înainte, a aprins lumânările împăratului şi pe ale sale le-a stins. Îndată ce s-a retras mai înapoi însă, lumânările împăratului s-au stins, iar ale sale s-au aprins (din nou). Fiule Iancu, a zis bătrânul împărat, nu mă împotrivesc mai departe lui Dumnezeu, i-am înţeles voinţa şi mă învoiesc ca de acum înainte tu să fii împăratul Ardealului“.
În mod similar, o relatare ulterioară revoluţiei conţine afirmaţia că: „ţărăncile şi copiii de drag ce-l aveau, îl numeau crăişorul nostru“. Dimensiunile mitice ale persoanei prefectului de legiune moţească pot fi citite şi din exprimarea ce urmează: „Iancuţul nostru, ori te uiţi la ceriul cu stele, ori la pieptul lui. Îmblă tot în hinteu (caleaşcă) şi în hinteu o cruce de aur. Pe Iancu numai cu glonţ de argint îl poţi puşca. Plumbul nu-l prinde; şi-l aruncă îndărăt“.
Figura „Regelui Munţilor“ devine legendară şi în mediul maghiar, impunându-se adesea sub semnul unor trăsături pozitive multidimensionate. Contactul prefectului din munţi aflat în drum spre Viena, cu locuitorii maghiari ai Oradei, în luna februarie a anului 1850, ilustrează afirmaţia anterioară. Pe tot parcursul şederii lui Iancu în oraş, mulţimile l-au înconjurat cu manifestări de simpatie, iar la plecare „...d-nii Iancu şi Balint abia putură străbate prin poporul coadunat, care la plecarea-i intonă un «eljen» răsunătoriu“.
Destructurarea mitului „bunului împărat“
În maniera succint descrisă până aici se prezintă mitul „bunului împărat“ şi figura emblematică a lui Avram Iancu în structurile sensibilităţii şi ale imaginarului colectiv, la 1848-1849. Se poate vorbi de existenţa a două mituri aflate în interdependenţă, cu implicaţii legitimative, acţionale, politico-ideologice şi cu mare persistenţă în timp. Pe de altă parte, se poate constata o schimbare în modul de receptare a acestor personaje, după revoluţie, la nivelul larg al comunităţii româneşti. Pe fondul unei sensibilităţi post-revoluţionare, marcată de sentimentul dezamăgirii şi neîmplinirii naţionale, al inutilităţii eforturilor depuse în direcţia emancipării şi mai ales din pricina conştientizării tot mai acute a lipsei de rezultate şi a efemerităţii „alianţei“ cu Viena la 1848-1849, mitul lui Iancu va tinde să prevaleze. Cu siguranţă, coabitarea sa cu cel al monarhului continuă să fie o realitate şi, totuşi, considerăm că poate fi semnalat un fapt de noutate după 1849. Cu alte cuvinte, lectura surselor ne conduce la evidenţa unui început de destructurare a mitului „bunului împărat“, fapt ce se observă cel mai bine în raport cu mitul lui Iancu, aflat în tot cursul secolului al XlX-lea în plină ascensiune în conştiinţa românească.
Semnele premonitorii ale acestui proces complex şi de durată se pot vedea în contextul politic şi în climatul mental al sfârşitului de revoluţie (toamna anului 1849, începutul anului 1850). Câteva realităţi se impun atenţiei în acest sens. Astfel, o dezamăgire serioasă în cazul moţilor va fi dezarmarea lor, desfiinţarea acestora ca putere militară, din ordinele şi prin contribuţia „neamţului“, „aliatul“ din vremea revoluţiei. Este cazul colonelului Urban care, ajuns comandant militar al Clujului, ameninţă că îi va dezarma cu forţa pe moţi. Se mai adaugă intrigile, calomniile, propaganda defavorabilă a unor medii ostile, ce minimalizează acţiunea românilor la 1848 (cazul saşilor, de exemplu).
În plus, elita revoluţiei este supusă unor tratamente umilitoare ce culminează cu anchete şi arestări. Rubin Patiţia remarca exact în acest sens: „Pe românii dezarmaţi nu se punea nici un preţ, şi nu trecu mult, când conducătorii românilor fură traşi în cercetare penală pentru fapte din anii revoluţiei“. Se făceau percheziţii la casele oamenilor, şi persecutările şi arestările erau la ordinea zilei. Foştii comandanţi în armata populară a lui Iancu, adică Simion Probul Prodan, Ioan Bălaş şi Axente Sever, sunt arestaţi, iar o asemenea tentativă la adresa lui Iancu, în târgul de la Hălmagiu, din 15 decembrie 1849, eşuează. Amănunte sugestive pentru mentalul colectiv oferă însuşi protagonistul, la cererea unor prieteni interesaţi de incident: „De fapt m-au prins soldaţii în Hălmagiu, dar am fost îndată eliberat. Fui dus la comandantul de acolo, care însă nu ştia nimic de arestare şi care mă rugă să aduc aceasta la cunoştinţa poporului. Am făcut-o. Atunci am fost rugat să aclamez pe Majestatea Sa împăratul. Eu am strigat tare: «Să trăiască împăratul Francisc Iosif». Dar poporul a rămas mut. Nimeni n-a repetat strigătul meu“.
De asemenea, Iancu se deplasează la Viena împreună cu alţi membri ai elitei românilor, unde solicită recunoaşterea şi soluţionarea dezideratelor naţionale. Vor fi doar „auziţi“, nu şi ascultaţi, ei vor experimenta prin urmare sentimentul zădărniciei şi inutilităţii luptelor şi sacrificiilor de la 1848-1849. Acestor militanţi pentru o cauză deja pierdută le sunt oferite medalii, decoraţii, refuzul este însă precumpănitor; se solicită în schimb „decorarea“ poporului prin recunoaşterea drepturilor sale, Iancu fiind printre primii care se pronunţă în acest sens. Luările de atitudine ale celor vizaţi sunt semnificative pentru sensibilitatea elitei româneşti de la începutul deceniului şase al secolului al XlX-lea. Alexandru Papiu Ilarian, bunăoară, declară în momentul primirii decoraţiei că o acceptă „numai spre a o păstra învelită în negru, până în ziua când Majestatea Sa îşi va îndeplini cuvântul dat, de a înzestra pe români cu drepturile naţionale“.
Se poate vedea aşadar că, în noua situaţie, sufragiile românilor pentru împărat se diminuează, mitul se resimte considerabil, în exprimări şi luări de atitudine româneşti numele împăratului începe să fie asociat într-o manieră tot mai consistentă nepăsării, nerecunoştinţei şi chiar trădării cauzei naţionale. Viceprefectul Iancului, Ioan Bălaş, mărturiseşte în acest sens fiului său Alexandru Bălaş, următoarele: „Iancu a fost îmbiat cu onoruri şi averi, dar le-a refuzat, neacceptându-le, eu am rugat despăgubire şi am fost refuzat, neoferindu-mi-se, păcat de toată jertfa pe care am adus-o pentru împăratul care a subscris şi şi-a călcat cuvântul“.
„Vei auzi că nu m-am înfăţişat înaintea imperatorului“
Vizita împăratului Francisc Iosif în Transilvania în vara anului 1852 şi primirea deosebită de care se bucură în Munţii Apuseni prilejuieşte românilor valorizări interesante relativ la chestiunea abordată în aceste pagini. Refuzul obstinat al lui Iancu de a se întâlni cu împăratul, după ce se implicase în mod practic în pregătirile privind primirea festivă a acestuia, stârneşte o totală nedumerire în rândul românilor, moţi şi nu numai. Atitudinea lui Iancu este într-adevăr una singulară, explicaţiile aparţin contemporanilor, protagonistul păstrând tăcerea în jurul adevăratelor motive. Lui Bărnuţiu îi spune doar, referindu-se la trecerea împăratului prin Cluj, puţine cuvinte: „Vei auzi că nu m-am înfăţişat înaintea imperatorului, dar nu mult te vei mira, deoarece vei socoti că vreau să dau faptelor mele o curgere cât mai naturală“.
În alcătuirile sensibilităţii colective, lui Iancu i se va da în mod semnificativ dreptate pentru atitudinea sa, în sensul celor spuse mai târziu de Alexandru Ciura: „E gestul din urmă al unui om mare, care s-a văzut tras pe sfoară, după ce i se făcuseră atâtea făgăduinţe pe vremea când tronul Habsburgilor era în primejdie“. Faptul istoric al vizitei monarhului în munţi, prin impactul asupra mentalului colectiv românesc, este aşadar în măsură să potenţeze o dată în plus figura lui Iancu; „bunul împărat“ nu dispare, figura acestuia trece însă pe un plan secundar. Legendele plăsmuite de nivelul larg, colectiv, al naţiunii române despre revoluţie şi fruntaşii ei constituie un indicator fidel al sensibilităţii naţionale. Cu originea în chiar vâltoarea evenimentelor, aşa cum s-a menţionat mai sus, aceste producţii vor prolifera în numeroase variante, până târziu în secolul nostru. Deosebit de sugestive sunt cele care motivează refuzul lui Iancu de a-l întâlni pe împărat; vom cita în final o mostră semnificativă, culeasă după Al Doilea Război Mondial din comuna Albac, judeţul Alba: „Francisc Iosif o trimis la Vidra patru călăreţi şi or strigat la casa Iancului: «Iancule, Iancule, Măria Ta, ieşi afară să-ţi spunem ceva!» Şi atunci Iancu a ieşit afară şi i-or zâs călăreţii: «Iancule, Măria Ta, trimite Francisc Iosif până la dumnealui acolo acasă». Iancu umbla încoace, încolo, i-or zis iară: «Iancule, Iancule, Măria Ta, gată-te odată şi hai să mergem!». Atunci Iancu s-o dus la grajd şi-o scos o vacă şi o pus şaua pe vacă şi o zis călăreţii: «Iancule, Iancule, Măria Ta, ce vrei să faci!» Şi Iancu le-o răspuns: «Duceţi-vă şi spuneţi la Francisc Iosif că un bolund cu un mincinos nu se pot înţelege niciodată». Iancu s-o făcut bolund şi pe Francisc losif l-o făcut mincinos că nu i-o dat ce i-o promis“.
Notă
[1]Prezentul articol reia un text publicat de noi cu mulţi ani în urmă: Avram Iancu şi “bunul împărat” în sensibilitatea colectivă românească la 1848, în „Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti”, II, coordonator: Stelian Obiziuc, Alba Iulia, 1996, pp. 203 – 210. Ţinând seama de mai larga adresabilitate a revistei „Historia”, căreia îi încredinţăm spre publicare această a doua versiune, am decis înlocuirea aparatului critic clasic (notele de subsol), cu o listă bibliografică esenţializată, pe care am plasat-o la sfârşitul textului.
Bibliografie:
Iosif Wolf, Răscoala din Boemia (1775) şi răscoala lui Horea. Studiu comparat; în Răscoala lui Horea-studii şi interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1984, pp. 169-200;
Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Iaşi, 1997.
Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Cluj-Napoca, 1997, pp. 339-396;
Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia românilor, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Timişoara, 1998.
Petre Din, Mitul bunului împărat în sensibilitatea colectivă a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2003;
Nicolae Bocşan, Revoluţia de la 1848 din Transilvania în memorialistică, Cluj-Napoca, 2000.
Doru Radosav, Arătarea împăratului. Intrările imperiale în Transilvania şi Banat (sec. XVIII-XIX). Discurs şi reprezentare, Cluj-Napoca, 2002;
Mirela Andrei, Aspecte privind mitul „bunului împărat” în sensibilitatea colectivă românească din Ardeal la 1848, în Nicolae Bocşan, Valeriu Leu (coord.), Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, I, Reşiţa, 1996,pp. 79-88;
Ion Cârja, Les Roumains de Transylvanie et l’Empire des Habsbourg dans la période 1848 – 1851 - entre réalité et imaginaire, în Ionuţ Costea, Valentin Orga (coord.),Studii de Istoria Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 2000, pp. 231-244.
Liviu Maior, Habsburgii şi românii. De la loialitatea dinastică la loialitatea naţională, Bucureşti, 2006.
Ion Cârja, L’immagine dell’Imperatore Carlo I (IV) presso i romeni della Transilvania, in Andreas Gottsmann (coord.), Karl I. (IV.), Der Erste Weltkrieg und das Ende der Donaumonarchie, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 2007, pp. 231-246.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius