Iisus Hristos - Dumnezeu Omul

[altmariustotal ortodox]

Mareste imaginea.

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Amin."

Cum poate fi Iisus Hristos om și Dumnezeu în același timp? De ce a făcut Dumnezeu omul și lumea? Din dragoste, din prea multă dragoste. În acest ocean al dragostei nemărginite, Dumnezeu se unește cu creația sa, în cea mai strânsă unire posibilă, devenind El Însuși creatura. Ce face Dumnezeu prin acest gest uimitor? Dumnezeu săvârșește ca om rolul de mijlocitor pe care omul l-a pierdut la cădere. Iisus Hristos deschide o punte peste abisul dintre Dumnezeu și om, deoarece El este Dumnezeu și om în același timp, așa cum ne spune un imn ortodox, la Nașterea Domnului: „Cerul și pământul s-au unit astăzi născându-se Hristos. Astăzi, Dumnezeu pe pământ a venit și omul la cer s-a suit".

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este supremul act al eliberării omului din robia păcatului, restaurând prin aceasta comuniunea deplină a omului cu Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost cădere primilor oameni, Adam și Eva? Dumnezeu a înfăptuit întruparea Fiului ca o consecință a căderii primilor oameni sau El a îndeplinit un Plan pe care L-a conceput din veșnicie? Oricum ar fi, noi oamenii trebuie să vedem generozitatea lui Dumnezeu prin actul înfăptuit, devenind om ca o desăvârșire a ființei umane. Cei mai mulți dintre scriitorii creștini, s-au oprit la contextul omului căzut, dar au existat și o serie de Sfinți Părinți, care au avut o viziune mai largă, mergând până la aceea de susținerea existenței unui Plan al lui Dumnezeu din veșnicie, cum ar fi: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Isaac Sirul etc.

Întruparea, spune Sfântul Isaac, este cel mai binecuvântat și îmbucurător fapt care ar fi putut să se întâmple neamului omenesc. Ar fi fost oare drept să atribuim ca motiv al acestui eveniment îmbucurător ceva care ar fi putut să nu se întâmple niciodată și care, într-adevăr, n-ar fi fost necesar să se înfăptuiască? Cu siguranță că întruparea lui Dumnezeu trebuie considerată nu numai ca un act de restaurare, doar un răspuns la păcatul omului, ci și un act de dragoste, o expresie a naturii divine a lui Dumnezeu. Chiar și așa, Dumnezeu în nemărginita Sa iubire, ar fi ales, totuși, să se identifice cu creația lui, devenind om.

Întruparea nu este numai anularea consecințelor păcatului originar, ci ea este totodată și un stadiu esențial în călătoria omului de la chipul la asemănarea lui Dumnezeu.

Adevăratul chip și adevărata asemănare a lui Dumnezeu este Însuși Hristos. Astfel chiar din primul moment al creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, întruparea lui Hristos era într-un anume fel cunoscută. Adevărata rațiune a întrupării nu stă așadar în păcătoșenia omului, ci în natura lui nedecăzută, ca ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, capabilă de a realiza comuniunea cu El.

Pe de o parte, dogma credinței ortodoxe a fost stabilită în urma dezbaterilor din cadrul celor șapte Sinoade Ecumenice, care au avut loc și care a fost rezumată în refrenul imnului Sfântului Roman Melodul: „Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Așadar, avem de-a face cu trei afirmații: Iisus Hristos este Dumnezeu deplin; Iisus Hristos este om deplin; în Iisus Hristos nu sunt două persoane, ci una.

Pe de altă parte, din definițiile Sinodale despre Hristos, ca Dumnezeu și om, se desprind două principii de bază pentru mântuirea noastră. În primul rând, numai și numai Dumnezeu îl poate mântui pe om. Un proroc sau un învățător al dreptății nu poate fi Răscumpărătorul lumii. Așadar, dacă Hristos este Mântuitorul nostru, El trebuie să fie pe deplin Dumnezeu. În al doilea rând, mântuirea trebuie să cuprindă omul în deplinătatea sa. Numai dacă Hristos este pe deplin om ca noi, ne putem împărtăși de ceea ce a făcut pentru noi.

Apoi, dogma Sfintei Treimi afirmă cu tărie faptul că, așa cum omul este o persoană autentică numai prin împărtășirea cu ceilalți, la fel și Dumnezeu nu este o singură persoană, izolată, ci trei persoane în părtășie, într-o desăvârșită iubire. Așadar, întruparea este o dogmă a părtășiei sau a participării. Hristos s-a împărtășit din toate cele ale noastre, dându-ne posibilitatea să ne împărtășim și noi din ale sale, din sfințenia Sa și din slava Sa. Devenind ceea ce suntem noi, El ne-a dat posibilitatea să devenim și noi, la rândul nostru, ceea ce este El, de fapt, adică „dumnezei”.

Așadar, prin Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, noi oamenii suntem „îndumnezeiți", făcuți „părtași dumnezeieștii firi" (II Petru 1, 4). Luând asupra Sa umanitatea noastră, Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu prin fire, ne-a făcut pe noi fii ai lui Dumnezeu prin har. Prin El am fost „înfiați" de Dumnezeu Tatăl, devenind fii in Fiul.

Ștefan Popa