Ierusalimul este pretutindeni

[Convergențe - Lumina]

Ierusalimul este pretutindeni – cu privire la învăţătura
lui Macarie despre Ierusalim

Prof. Dr. Martin TAMCKE^*

 http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=80&a=5016

Ierusalimul, cetatea în care comunitatea creștină a fost păstorită de fratele Domnului, cetatea atât de strâns legată de Patimile lui Iisus, cetatea care subliniază descendența Sa din casa lui David – Ierusalimul este, în primul rând, pur și simplu un oraș^[1]. După distrugerea celui de-al doilea Templu, construit după anul 538 î.Hr. și distrus de Titus la sfârșitul războiului iudaic, cetatea s-a degradat politic și a rămas doar un centru spiritual. După revolta lui Bar Kochba iudeilor li s-a interzis intrarea în cetatea devenită colonia Aelia Capitolina, construită de împăratul roman Adrian. Împărăteasa Elena și fiul ei Constantin au construit Biserica Sfântului Mormânt pe locul unde, după unele vechi tradiții, a fost descoperită Sfânta Cruce. După Sinodul de la Calcedon, Ierusalimul a fost ridicat la rangul de Patriarhie. Pelerini din toate părțile se îndreptau spre provincia palestiniană pentru a ajunge trupește mai aproape de ceea ce-i inspira spiritual.

Toate aceste lucruri sunt legate de Ierusalim ca cetate reală în Palestina antică. Indiferent ce idei sau simțăminte a trezit Ierusalimul de-a lungul istoriei Creștinismului, toate s-au dezvoltat în strânsă legătură cu cetatea palestiniană, care constituie cea mai importantă metropolă a istoriei evreilor.

Această perspectivă poate fi observată și la Macarie^[2]. Și Macarie știe că anumite făgăduințe despre această cetate erau privite de către creștini ca împlinite în Hristos. Dumnezeu Însuși S-a referit la Hristos când a profețit că va zidi un Ierusalim veșnic^[3]. În sprijinul acestei profeții Macarie folosește Ps 146, 2. Dar astfel de făgăduințe pot conduce la o situație stânjenitoare: aparent, ele nu s-au dovedit adevărate. „Dacă considerăm lucrurile vizibile, atunci nimic din acestea nu a devenit realitate.”^[4] El poate face chiar afirmații mai precise cu privire la aceste făgăduințe. „Căci nici Hristos n-a domnit vizibil peste Ierusalim, nici nu l-a zidit.”^[5]

Soluția la această problemă constă în a deplasa așteptarea de la exterior la interior. Hristos n-a salvat împărății vizibile; Împăratul – adică Hristos – a venit să zidească Ierusalimul și cortul cel căzut al lui David – Macarie se referă aici la Am 9, 11 – „adică sufletul căzut în patimi”^[6].

Adevărata lucrare de eliberare a lui Iisus n-a urmărit o eliberare externă, politică, ci dezlegarea sufletului omenesc de neputința sa în fața răului. El a salvat cu adevărat Ierusalimul, „adică sufletul, de vrăjmașii săi, de opresorii și tiranii săi, care sunt în întunericul răutății”^[7]. În timp ce omul care nu este sub puterea lui Hristos rămâne pradă sieși și rătăcirilor sale, Iisus creează o nouă conștiință pentru credinciosul care se supune voii Lui. „Fiecare suflet pe care El l-a eliberat din întuneric a fost și mutat în Împărăția Lui; El domnește în ea, împărățind astfel peste adevăratul Ierusalim, adică peste suflet și peste adevăratul Israel, adică peste omul însuși. El stăpânește și locuiește în interiorul sufletului pe care L-a eliberat pentru totdeauna din rău, iar Împărăția Lui va fi veșnică (vezi Lc 1, 33)^[8].

Macarie ridică speranțele politice de salvare ale Vechiului Testament la un nivel spiritual. În același timp, el eliberează credința creștină de alergarea greșită după puterea politică, care se aștepta să împlinească ad litteram făgăduințele prin violență. Totul este ilustrat diferit și într-o nouă lumină, și nu redus la vechiul joc de putere și violență. Hristos Își ocupă „tronul în sufletul nostru”, El zidește gândurile noastre, El ne restaurează „întorcându-ne într-un Ierusalim restaurat și ceresc și creându-ne din nou din Duhul Său”^[9]. Prin urmare, misiunea lui Iisus este o una de adunare sau de aducere împreună. El îi conduce pe credincioși „în Împărăția Sa, care a fost pregătită pentru ei, în acel aeon, în cetatea Ierusalimului, în Biserica cerească, la hora sfinților îngeri”^[10].

Când Macarie se referă la Ps 146, 2 și zice că Iisus a vrut să-l adune pe Israel, el nu se referă la mărirea politică sau etnică a lui Israel, nici la statul Israel sau la poporul său. El subliniază aceasta foarte clar, chiar de la început. „El a venit să adune tot Israelul (vezi Ps 146, 2), adică toate cugetele firii curate a sufletului , risipite în acest aeon de cel rău, și pe sfinții Ierusalimului celui ceresc. El a venit și a șezut pe tron, adică în interiorul omului, și Și-a început domnia peste Ierusalim, adică peste suflet, pentru totdeauna, și Împărăția Sa va fi veșnică (vezi Lc 1, 33)”^[11].

El este preocupat de durabilitatea Împărăției lui Hristos, deși mortalitatea omului și evanescența sufletului său par să-i contrazică durabilitatea. Credincioșii nu au o mamă muritoare, ci au o „mamă cerească – Ierusalimul” ^[12] Pe baza Ga 4, 26, Macarie nu ezită să facă din aceasta un obiect al mărturisirii: „Ce zice Apostolul despre Ierusalimul ceresc: «Acesta este mama noastră» (Ga 4, 26), pe care o mărturisim”^[13].

Sună ca și cum credincioșii au fost mântuiți doar prin lucrarea lui Iisus, devenind astfel cetățeni ai Ierusalimului ceresc pe care mai înainte ei doar l-au mărturisit, dar învățătura lui Macarie ne arată o înțelegere diferită a acestei afirmații. O diferență constantă și o incertitudine continuă să existe.

Acest lucru devine evident când ne întrebăm care este rezultatul afilierii omului la Ierusalimul ceresc. Aceasta aduce cu sine, în primul rând, pace. Și pacea nu este pur și simplu acolo, ci ea vine ca rezultat al unei lupte interioare. „Mare efort este, așadar, necesar pentru a ajunge la limanul păcii, la lumea perfectă, la fericirea veșnică, la cetatea sfântă, Ierusalimul ceresc, Biserica celui întâi-născut”^[14]. Credincioșii nu trebuie să fie prea încrezători în posesiunea păcii cerești, subliniază Macarie. Pe de o parte, el explică aceasta cuiva care a fost „răpit de puterea divină”, care a văzut „cetatea cerească a Ierusalimului”, „lăcașurile ei strălucitoare și o lumină de necuprins” ^[15]. O voce a grăit acestui om, referindu-se la Is 66,1 și Fapte 7,49: „Acesta este locul odihnei pentru cel drept”^[16]. Totuși omul care a fost astfel răpit la cer nu a fost în stare să facă față acestei experiențe. După aceea s-a lăudat cu ea și a fost mândru de sine. Consecința a fost fatală : s-a văzut îngropat din nou în păcat și a căzut în mii de rele^[17]. Prin urmare, chiar atunci când cineva obține bunuri spirituale și ajunge la pacea cerească, el este încă în luptă și temător că ar putea fi jefuit de acestea^[18]. Aceasta ar trebui să-l protejeze de risipire. Este nevoie, așadar, de concentrare pentru a nu cădea în negrijire. Lupta aceasta se încheie doar când omul părăsește lumea aceasta. Doar atunci el ajunge la Ierusalimul ceresc. Totuși acum el are parte de o pregustare a ceea ce va avea în Ierusalim, unde va atinge deplinătatea lui Hristos^[19].

Ce ne așteaptă deci în primul rând și mai ales în Ierusalimul ceresc? Pace. Până atunci totul rămâne pregustare a acelui viitor la care vom ajunge viețuind deja de aici orientați spre el. Totuși, ca o încurajare, Dumnezeu poate să Se „întrupeze El Însuși pentru una dintre creaturile Sale, pentru mângâierea și bucuria sufletului”^[20]. Un astfel de exemplu este Ierusalimul, cetatea luminii. Macarie își motivează interpretarea sugerând că, după Evr 12, 22, credincioșii au ajuns deja la Ierusalimul ceresc^[21]. Dar astfel de momente mistice rămân o parte sacră a lucrării libere a lui Dumnezeu. Credinciosul doar nutrește speranța pentru sfârșit, când focul ceresc – pe care deja îl poartă în trupul său aici, pe pământ, și „acum sălășluiește în inima sa” – va determina învierea sa din afară^[22].

Învățătura Părintelui Bisericii Macarie despre Ierusalim arată că el este conștient de Ierusalimul pământesc, care este implicit prezent ca pol opus în discursul despre Ierusalimul ceresc. Dar tocmai din acest motiv el transferă fără rezerve conținutul spiritual – pe care pelerinul l-ar fi putut găsi în Ierusalimul real – la un Ierusalim non-geografic care poate fi găsit doar în sufletul fiecărui credincios. Obiecte cu valoare simbolică sugestivă erau aduse din pelerinajul la Ierusalim; ele demonstrau că purtătorul lor a fost cu adevărat în acel loc sfânt. Dar pelerinajul lui Macarie este viața fiecărui credincios, lupta sa pentru pacea sufletului, dorul după lumină în mijlocul întunericului apăsător. Ierusalimul nu este un oraș în Palestina. Ierusalimul este orizontul existenței personale, este scopul vieții, este însuși sufletul credinciosului. Tot ceea ce reprezenta Ierusalimul și, aparent, nu a fost împlinit în Hristos este transferat viziunii despre sufletul omului. Acum poate fi împlinit, în timp ce este păstrat constant în această viață ca o reflexie a viitorului – o reflexie a Ierusalimului ceresc în Ierusalimul sufletului.

 

Traducere de Lect. Dr. Daniel MIHOC

 

---

^[1]* Dr. Martin Tamcke, profesor la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Georg-August  din Göttingen, Germany. E-mail: [e-mail].

  Eckart Otto, Das antike Jerusalem, München, 2008; Simon Sebag Montefiore, Jerusalem: The Biography, London, 2011; Friedrich Heyer, Kirchengeschichte des Heiligen Landes, Münster, 2000.

^[2]  Otmar Hesse, „Makarius (Symeon von Mesopotamien)”, în Theologische Realenzyklopädie 21, 1991, p. 30-735;Hermann Dörries, Die Theologie des Makarios/Symeon, Göttingen, 1978; Werner Strothmann, Die arabische Makariostradition, Göttingen, 1934. Last Makarios-Symposium: Martin Tamcke, Mystik – Metapher – Bild, Beiträge des VII. Makarios-Symposiums, Göttingen – 2007, Göttingen, 2008.

 

^[3]  Klaus Fittschen, Pseudo-Makarios, Reden und Briefe, Eingeleitet, übersetzt und mit Anmerkungen versehen, Bibliothek der Griechischen Literatur 52, Stuttgart, 2000, Logos 24, 5, p. 257 (=Makarios).

 

^[4]  Makarios, Logos 24, 5, p. 257.

 

^[5]  Ibidem, 6, p. 257.

 

^[6]  Ibidem, 8, p. 257.

 

^[7]  Ibidem, 11, p. 258.

 

^[8]  Ibidem, 10, p. 258.

 

^[9]  Idem, Logos 25, 13, p. 258f.

 

^[10]  Idem, Logos 34, 19, p. 323f.

 

^[11]  Idem, Logos 24, 9, p. 257f.

 

^[12]  Idem, Logos 54, 4, 5, p. 433.

 

^[13]  Idem, Logos 4, 17, 2, p. 95.

 

^[14]  Idem, Logos 14, 7, p. 189.

 

^[15]  Idem, Logos 16, 3, 6, p. 209.

 

^[16]  Ibidem.

 

^[17]  Ibidem.

 

^[18]  Idem, Logos 30, 6, p. 287.

 

^[19]  Ibidem.

 

^[20]  Idem, Logos 49, 2, 13, p. 391.

 

^[21]  Ibidem, p. 392.

 

^[22]  Idem, Logos 53, 1, 2, p. 419.