Cartea Iconarul și artistul, apărută la Editura Sophia în 2012, este prima incursiune în lumea icoanei a cunoscutului patrolog francez Jean-Claude Larchet. Apărută mai întâi în limba franceză în 2008, organizată în șase capitole, ea este centrată pe analiza distanței dintre icoana ortodoxă, înțeleasă ca obiect de cult și suport pentru rugăciune, și imaginea ce are un conținut religios, dar este izvorâtă dintr-o inițiativă artistică profană.
Autorul abordează aici un ansamblu de tematici specifice învățăturii ortodoxe despre sfintele icoane și regulile creării lor: fundamentele teologice ale icoanei, sfințenia ei, sensul spiritual al anumitor elemente de iconografie, importanța Sfintei Tradiției și posibilitatea înnoirii în actul de „scriere” al icoanei. El arată că în icoană toate aceste noțiuni sunt armonioase și pun în lumină o dimensiune înduhovnicită a lumii, care este transfigurată prin prezența Duhului Sfânt în ea. Astfel, spațiul construit prin perspectiva răsturnată permite o cunoaștere mai profundă a realităților pictate și îl obligă pe cel care privește icoana să nu se oprească la formele și culorile prezente pe suportul material, ci să-și înalțe rugăciunea către persoana reprezentată. De asemenea, timpul sugerat în icoană este cel veșnic din Împărăția lui Dumnezeu: pentru a face să transpară această învățătură, iconarul reprezintă simultan mai multe evenimente distincte din punct de vedere cronologic, îi introduce în același plan pe sfinți care au trăit în epoci diferite și schematizează arhitectura clădirilor și veșmintele persoanelor pentru a exclude reperele temporale.
Într-un studiu inedit (capitolul 5), orientat către icoanele pictate de monahul Grigorie Krug, este abordat raportul dintre Tradiție și înnoire în actul artistic creator al iconarului. Vedem astfel că iconografia este un „act sacru”, ce presupune și o dimensiune creatoare și îi cere iconarului să găsească cele mai potrivite expresii pentru a „traduce” credința Bisericii în registrul vizual. Pentru a „înnoi” fără a „inova”, creativitatea artistică are nevoie să fie însoțită de rugăciune și să se hrănească din învățătura Bisericii și din lumina Sfintei Scripturi. Această cale îl ferește pe iconar de riscul de a crea „icoane false” - cum sunt acele creații descrise de J. C. Larchet în ultimul capitol al cărții: vechi icoane ale Sfintei Treimi („Paternitatea”, „Treimea nou-testamentară”, „Tronul harului”), ale Domnului Hristos (ca împărat având chipul lui David, ca soldat îmbrăcat în armură, ca înger pe cruce), icoane alegorice („Sofia” lui Dumnezeu), simbolice (ochiul lui Dumnezeu), icoane ale Sfântului Iosif și ale Sfintei Familii (foarte răspândite în catolicism), icoana numită „Copiii de la Cernobîl”, reprezentări ale unor persoane necanonizate sau exterioare Bisericii, dar pictate „în stil bizantin”. Prin această analiză, autorul arată că nu este suficientă urmarea strictă a unor reguli iconografice pentru a crea o icoană autentică, ci este necesară și asumarea principiilor dogmatice și ecleziologice care susțin aceste reguli.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius