Anamirela Anghel este un nume cunoscut pentru iubitorii de artă. Este mamă a doi copii, artist plastic și profesor. O găsim deseori alături de elevii săi, la ateliere de pictură organizate în muzee, în biserică sau la bibliotecă. Pare un om puternic, cu voce blândă, cu privire albastră, asemănătoare cu peisajele despre care vorbește adesea. Îi plac mestecenii, care-i vin în minte când se gândește la Finlanda, țară în care a locuit o perioadă. Cum a devenit artist, ce simte când pictează o icoană și ce poate aduce nou în peisajul artei românești? Am căutat răspunsuri pe care le-am găsit.
Cum v-ați apropiat de domeniul artistic, în special de pictură?
Este o pasiune mai veche. Și acum îmi amintesc faptul că am crescut într-o familie de ingineri ale căror hobby-uri erau pictura și muzica. Mi-am dorit să fac Arte Plastice, dar se pare că nu era momentul potrivit atunci. Am urmat, inevitabil, cariera lor și am devenit inginer, însă după Revoluția din 1989 a apărut posibilitatea de a face Școala de Artă Populară. În paralel cu Facultatea de Inginerie, secția Utilaj Tehnologic, mergeam seara la aceste cursuri. Am lucrat ca inginer în proiectare trei ani și jumătate. Am plecat apoi în Finlanda, unde, împreună cu soțul meu, care-și făcea doctoratul, am urmat cursurile Facultății de Științe Umaniste, secția Grafic-Design, și, în paralel, cursuri de limbă finlandeză.
Trăiați într-o țară nordică, v-ați adaptat ușor?
A fost o perioadă extraordinară și pe moment nu am realizat impactul pe care îl vor avea anii aceia. Peisajul Finlandei este atât de deosebit de al nostru, lumina are o anumită puritate, locurile sunt pline de culoare, dar este și o liniște care se coboară peste tot. Mestecenii m-au fascinat, acea luminozitate a trunchiurilor. De ce? Pentru că eu în acea perioadă am descoperit acuarela. Până atunci făcusem mai mult grafică și desene alb-negru. Am început să lucrez cu multe acuarele, iar desenul a început să fie pe planul principal în sufletul meu.
La un moment dat v-ați întors în țară, care a fost sentimentul?
Când m-am întors în România, am început să lucrez ca translator de limba finlandeză, însă desenul nu a mai fost doar un hobby. În 2013, am început să desenez în acrilic. Atunci parcă cercul căutărilor mele s-a închis și m-am regăsit prin pictură. Am început să fac expoziții, am intrat în Uniunea Artiștilor Plastici. În 2014 am știut că asta vreau să fac, să pictez, credeam că am ajuns în vârful unui munte personal. Am avut în anul acela 11 expoziții personale. Ulterior, am realizat că nu e acesta singurul lucru pe care voiam să-l fac, de aici am început cu pictarea icoanelor.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest moment?
Eu văd icoana și din punctul meu de vedere, personal, al creștinului ortodox. Icoana nu trebuie vizualizată doar ca un obiect estetic, artistic, ea este un obiect liturgic, iar pentru noi, creștinii ortodocși, este o fereastră către Dumnezeu. Eu simt că este o ușă a cărei cheie este rugăciunea, până la urmă. Icoana ocupă în viețile tuturor un loc foarte important, ca dovadă că o ținem pe peretele de la răsărit. Locul unde ținem icoanele este cel mai curat, cel mai frumos. Oamenii, la țară, pun ștergare și candele aprinse lângă icoane.
Cum v-ați gândit că ați putea aborda și icoana?
Aici este o poveste veche. După facultate am avut o perioadă de două săptămâni când am mers la unchiul meu la Piatra Neamț. Dumnezeu să-l odihnească! Era pictor de icoane. El m-a întrebat: N-ai vrea tu să desenezi o icoană? Și-am zis: De ce nu? El m-a învățat să desenez icoane pe sticlă. La vârsta de 24 de ani am pictat primele icoane pe sticlă, ulterior am început să pictez icoane pe lemn și m-am oprit pentru că în Finlanda mi-a fost foarte dificil să găsesc materiale.
Dar acum lucrați icoane cu copiii la biserică. Cum a pornit această colaborare?
Revenind în țară, am fost atrasă de copiii de la biserica de care aparțin, din Parohia Doamna Oltea din București. M-am gândit: mi s-a dat atât de mult, am descoperit cine sunt, am
descoperit ceea ce vreau și poate pot să dau și eu altora această posibilitate. În cadrul bisericii, acest lucru a părut foarte natural. Am încercat, în cadrul lecțiilor cu copiii, să folosim icoanele vechi, modelele icoanelor de la Sibiel, pentru că acolo sunt păstrate tehnicile tradiționale și cele mai frumoase.
Eu agreez foarte mult pictura bizantină și m-am îndreptat în ultimul timp spre icoanele pe lemn. Încerc să-mi îmbunătățesc tehnica și să fac din icoană acel obiect care să comunice cu omul. Cel care se uită la ea trebuie să simtă relația cu sfântul pe care icoana îl reprezintă și prin el, cu Dumnezeu.
Vin copiii la atelierele desfășurate în cadrul bisericii?
În general, sunt în jur de 16 copii, o medie ar fi de 12 la un singur atelier de pictură a icoanei. Noi lucrăm în fiecare vineri, dar eu îmi doresc să facem aceste lucruri doar în post. Consider că este perioada cea mai bună, în care încercăm să ne curățim sufletele. Experiența lucrului cu copiii este de neprețuit. Sunt foarte mulți copii talentați, de aceea eu îi încurajez pe toți.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius