Până în veacul al IV-lea, Naşterea şi Botezul Domnului erau sărbătorite în aceeaşi zi. Unitatea lor e încă vizibilă în structura asemănătoare a slujbelor celor două praznice şi ea arată o anumită împlinire a evenimentului Naşterii în cel al Botezului. „Prin Naşterea Sa, spune Sfântul Ieronim, Fiul lui Dumnezeu vine în lume într-un mod tainic; prin Botezul Său, Se arată în mod vădit." De aceeaşi părere e şi Sfântul Ioan Hrisostomul: „Epifania nu este sărbătoarea Naşterii, ci cea a Botezului. înainte, El era necunoscut de popor; prin Botez, Se arată tuturor."
Duhul Sfânt pogoară veşnic asupra Fiului; „forţă ce manifestă", El îl revelează Tatălui pe Fiul şi Fiului pe Tatăl, realizând astfel filiaţia divină. El e „bucuria veşnică... în care Cei trei binevoiesc împreună". Intruparea îşi are rădăcina în acelaşi act de filiaţie, dar care acoperă treptat umanitatea lui Hristos.
La Naştere, Duhul Sfânt coboară asupra Fecioarei, făcând-o într-adevăr Theotokos, Maică a Domnului: Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca I, 35). Iar copilul creştea... şi harul lui Dumnezeu era cu el (Luca II, 40). Şi Iisus sporea in înţelepciune, creş-tea cu trupul, şi har avea la Dumnezeu şi la oameni (Luca II, 52). Pentru a fi om adevărat, firea umană a lui Hristos cunoaşte creşterea firească şi treptată; harul Duhului îl însoţeşte; însă aceasta nu e încă Ipostaza Duhului coborând asupra Lui, aşa cum ea odihneşte pentru veşnicie asupra dumnezeirii Lui. Or, vorbind despre Botez, Sfântul Chiril al Ierusalimului şi Sfântul Ioan Damaschinul citează din Fapte (X, 38): L-a uns Dumnezeu [pe Iisus din Nazaret]... cu Duhul Sfânt; ei subliniază, în cadrul evenimentului, punctul culminant al maturităţii, manifestarea umanităţii Domnului, pe deplin îndumnezeită începând cu acel moment. El e Hristos, Unsul; Duhul revelează Tatălui Umanitatea Sa şi Tatăl îl primeşte ca pe Fiul Său: Şi iată glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoiţi (Matei III, 17). Duhul coboară asupra Fiului întrupat asemeni suflului de înfiere în chiar momentul în care Tatăl spune: Eu astăzi Te-am născut.
„Iubirea mea" sau „bunăvoinţa mea" este iubirea reciprocă a Tatălui şi a Fiului, iubire care de atunci rămâne asupra lui Hristos prin coborârea ipostatică a Duhului. Dumnezeu-Omul Se revelează în mod real în cele două naturi ale Fiului şi această plinătate a „adevăratului Dumnezeu şi a adevăratului Om" va fi din nou afirmată în timpul Schimbării la Faţă ca un act deja manifestat în Botez: Acesta este Fiul Meu cel-iubit. De aceea Botezul se numeşte Teofanie, Epifanie, manifestare a celor Trei Persoane în mărturia Lor unanimă. Dacă troparul Schimbării la Faţă spune: „Schimbatu-Te-ai la faţă... arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta", cel al Botezului vesteşte: „In Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; căci glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea cuvântului..."
Astfel creşte Iisus până la maturitatea Lui. Era ca de treizeci de ani (Luca III, 23), când, în sinagoga din Nazaret, El însuşi vesteşte cu solemnitate: Duhul Domnului este asupra Mea, pentru careM-a uns... (Luca IV, 18). Aceasta e marea taină a întrupării. Umanitatea lui Hristos trece prin libera Sa determinare. Iisus Se consacră în mod conştient misiunii Sale pământeşti, Se supune în întregime voii Tatălui, iar Tatăl îi răspunde trimiţând asupra Lui Duhul Sfânt.
Tot simbolismul dens şi concentrat al Botezului, pe care icoana praznicului ni-l relevă, ne face să înţelegem importanţa redutabilă a acestui act: moartea este deja pe Cruce. Spunând Sfântului Ioan: Aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea (Matei III, 15), Hristos anticipă cuvântul ultim care va răsuna în Grădina Ghetsimani: „Tată, împlinească-se voia Ta..." Corespondenţa liturgică a sărbătorilor subliniază în mod explicit acest lucru: astfel, cântecele slujbei din 3 ianuarie prezintă o analogie izbitoare cu cele din Miercurea Sfântă; slujba din 4 ianuarie cu cea din Joia Sfântă, iar slujba din 5 ianuarie cu cele din Vinerea Sfântă şi Sâmbăta Patimilor.
Sfântului Ioan Botezătorul îi revine misiunea de a mărturisi; este martorul supunerii lui Hristos, al kenozei Sale ultime. Insă, în Ioan Botezătorul ca Arhetip, ca reprezentant al neamului omenesc, întreaga Umanitate este martora Iubirii dumnezeieşti. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu culminează cu actul Botezului, „împlinirea dreptăţii", cu moartea şi învierea ce a urmat, împlinire a hotărârii dinainte dejveci pe care am contemplat-o pe icoana Treimii.
Şi după ce s-a botezat tot poporul, S-a botezat şi Iisus (Luca III, 21). Cuvântul vine pe pământ, spre oameni, noi fiind astfel martorii celei mai tulburătoare întâlniri dintre Dumnezeu şi Umanitate („tot poporul"). Tainic, prin Ioan Botezătorul, toţi oamenii se recunosc „fii întru Fiul", „fiii mult iubiţi" întru „Fiul preaiubit" şi deci „prieteni ai Mirelui", martori. Accljiat al Fecioarei a fost da-ul tuturor oamenilor la întrupare, la venirea lui Dumnezeu „la ai Săi". Prin Sfântul Ioan, unul dintre „ai Săi", toţi oamenii spun fiat întâlnirii, Prieteniei divine, Filantropiei Tatălui, Prieten al oamenilor. Asemeni lui Simeon care, „îndemnat de Duh", îl întâmpină şi îl primeşte pe pruncul Iisus, şi Ioan îl întâmpină şi îl primeşte pe pruncul Iisus Mesia: Fost-a om trimis de la Dumnezeu; iar numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre lumină, ca toţi (s.a.), prin el, să creadă (Ioan I, 6-7). El mărturiseşte pentru toţi, în locul tuturor. Această mărturie este un eveniment înlăuntrul întregii Umanităţi şi care-l implică pe fiecare om.
A patra Evanghelie vorbeşte despre Ioan în „prologul" ei, imediat după La început era Cuvântul şi, când citim: Fost-a om trimis de la Dumnezeu, simţim că venirea lui ţine, într-un anumit sens, şi de „începuturi", de veşnicie.
Cerul se deschide înaintea lui, iar el a mărturisit zicând: Văzut-am Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, şi rămânând deasupra Lui... şi am mărturisit că acesta este ţiul lui Dumnezeu (Ioan I, 32-34); aceste puţine cuvinte cuprind, la scară redusă, întreaga Evanghelie. Ioan e cel care ştie; el îl arată pe Miel, căci el e iniţiat în misterul „Mielului ucis încă de la întemeierea lumii"...
Ioan nu a „prezis" nimic, însă el este cel mai mare profet; ca şi deget al lui Dumnezeu, el îl arată pe Hristos. Este cel mai mare pentru că este cel mai mic, ceea ce vrea să însemne că este eliberat de propria suficienţă pentru a nu mai fi decât cel care „este acolo" care se bucură auzind glasul Mirelui, care este prietenul Mirelui şi a cărui bucurie e mare, nemăsurată. El e vecinătatea cea mai intimă în care răsună Cuvântul. E făcut după chipul Fiului care, în întregime, nu-i decât Cuvântul Tatălui; după chipul Duhului, căci „nu spune nimic de la sine însuşi, ci vorbeşte în numele Celui care a venit"; e „acel ce strigă şi răpeşte cerurile", iar martiriul său ilustrează în mod admirabil un vechi cuvânt - logion — monastic: „dă-ţi sângele şi primeşte Duhul"... împreună cu Theotokos, el stă alături de Hristos Judecător, mijlocitor fiind pentru toţi oamenii. El poate face acest lucru deoarece „prietenia" sa atinge nivelul unui alt mare înduhovnicit ale cărui întâmplări sunt povestite în Apophtegmata Patrum; „Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos şi, pe când se ruga, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: «Pentru cine te rogi tu, Paisie? Nu ştii oare că el M-a tăgăduit?» Sfântul însă nu înceta să se înduioşeze şi să se roage pentru ucenicul său, şi atunci Domnul i-a spus: «Paisie, tu te asemeni cu Mine prin dragostea ta...»"
Liturghia îl numeşte pe Ioan „propovăduitor, înger si apostol. El mărturiseşte, iar glasul său de prieten al Mirelui naşte prima vocaţie apostolică: Andrei şi Ioan îl urmează pe Hristos (cf. Ioan I, 37). Mai târziu, el părăseşte această lume si coboară la iad în chip de Precursor al Veştii celei Bune.
Botezul lui Ioan înainte de Epifanie nu era decât „botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor" (cf. Luca III, 3); aceasta era convertirea ultimei aşteptări. Mergând la Iordan, Iisus nu Se ducea să Se pocăiască, deoarece era fără de păcat; a spune că El dădea exemplu de smerenie nu răspunde încă măreţiei evenimentului. Botezul lui Iisus este Cincizecimea Sa personală, coborârea Duhului Sfânt şi Epifania treimică: „In Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat" (troparul praznicului). Tocmai din această plinătate vine Taina Botezului în numele lui Iisus; acest nume e precizat imediat prin formula completă de botez: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh." Textele liturgice numesc sărbătoarea „marele An Nou", căci „universul se înnoieşte în lumina Treimii". Episcopii alegeau în mod special acest moment pentru a vesti bisericilor timpul marilor Păresimi şi data sărbătorii Paştelui.
Icoana Epifaniei reproduce istorisirea evanghelică, adăugând însă câteva detalii cuprinse în Liturghia praznicului şi arătând ceea ce Ioan ar fi putut povesti. In partea superioară a icoanei, un arc de cerc reprezintă cerurile care se deschid; uneori, dintr-o cută dublă ce pare marginea zimţată a unui nor, iese mâna binecuvântândă a Tatălui. Din acest cerc pleacă raze de lumină, atribut al Duhului Sfânt, raze care luminează Porumbelul. Reminiscenţă a cuvântului iniţial „Să fie Lumină!" „energia ce se manifestă" a Duhului îl revelează pe Dumnezeu cel întreit: „Treimea, Dumnezeul nostru, ni S-a arătat nouă fără a Se împărţi." Hristos a venit pentru a fi lumina lumii care luminează pe cei care stăteau în întuneric (Matei IV, 16), de unde numele de „Praznicul luminilor". „Pe când Iisus cobora în apă, pe Iordan s-a aprins focul" - aceasta e Cincizecimea Domnului, iar cuvântul prefigurat de „coloana de lumină" arată că botezul este iluminare, naştere a fiinţei întru lumina dumnezeiască.
Odinioară, în ajunul praznicului, avea loc botezul catehumenilor; templul era inundat de lumină, semn al iniţierii întru cunoaşterea lui Dumnezeu. Martor al acestei lumini, Sfântul Ioan este legat de acest eveniment pentru că el însuşi este „făclia care arde şi luminează", iar oamenii veneau să se veselească întru lumina lui (Ioan V, 35).
Coborârea Duhului Sfânt în chip de Porumbel explică mişcarea Tatălui care Se îndreaptă spre Fiul Său. Pe de altă parte, ea se explică, după Sfinţii Părinţi3, prin analogia cu potopul şi porumbelul cu ramura de măslin, semn al păcii. Duhul Sfânt plutind pe deasupra apelor primordiale a născut viaţa. La fel, plutind pe deasupra apelor Iordanului, face posibilă a doua naştere a noii făpturi.
Hristos este reprezentat stând în picioare, înconjurat de valurile Iordanului. „Incă de la începutul misiunii Sale, Iisus înfruntă elementele cosmice care ascund puteri întunecoase: apa, aerul şi pustia. Trecerea prin Marea Roşie este unul din chipurile botezului: biruinţa lui Dumnezeu asupra fiarei mării, monstrul Rahab. O idiomelă a sărbătorii ne face să-L auzim pe Domnul zicând lui Ioan Botezătorul: „Vino, prorocule, şi Mă botează... Degrab Eu trebuie să port biruinţă asupra duşmanului ascuns în ape, prinţul întunericului, pentru a elibera lumea de mrejele lui, dându-i viaţa veşnică." Astfel, intrând în Iordan, Domnul curăţă apele: „Astăzi, valurile Iordanului s-au transformat în leac şi toată făptura este scăldată de unde mistice" (rugăciunea Sfântului Sofronie). Intregul univers Ii primeşte sfinţirea: „Hristos S-a botezat; El iese din apă şi odată cu El purifică o lume întreagă (idiomela lui Cosma). „Zdrobeşte capul balaurului şi-l plăsmuieşte din nou pe Adam"; aceasta e re-crearea fiinţei umane, regenerarea ei în baia-lavacrum purificatoare a tainei. Didim cel Orb precizează: „Dumnezeu mi-a dat ca Mamă fântâna botezului (Biserica), ca Tată pe cel Preaînalt, ca frate pe Domnul botezat din pricina noastră."
In icoană, Hristos binecuvântează apele cu dreapta Sa şi le pregăteşte să devină apele botezului pe care le sfinţeşte cu propriul Său trup. Apa îşi schimbă semnificaţia; odinioară imagine a morţii (potop), ea este acum „izvor de apă vie" (cf.Apocalipsa XXI, 6; Ioan IV, 14). In mod tainic, apa botezului primeşte valoarea sângelui lui Hristos.
La picioarele Domnului, în apele Iordanului, icoana arată două mici chipuri omeneşti, ilustrare a textelor Vechiului Testament, care fac parte din slujbă: „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi" (Psalmi CXIIL 3). Troparul (glas 4) explică: „Iordanul s-a întors odinioară înapoi prin haina lui Elisei; apele s-au despărţit, lăsând un loc de trecut, după adevăratul chip al botezului prin care ne petrecem cursul vieţii." Imagine simbolică ce vorbeşte despre metanoia, încă invizibilă, a naturii cosmice, de schimbarea completă a ontologiei sale. Binecuvântarea „de natură acvatică" sfinţeşte însuşi principiul vieţii pământeşti. De aceea, după Dumnezeiasca Liturghie are loc „marea sfinţire a apelor" (a unui râu, a unui izvor sau pur şi simplu a unui vas pus în biserică).
Vorbind de apele nesfinţite, imagine a morţii, potop, Liturghia le numeşte „mormânt curgător". Intr-adevăr, icoana îl înfăţişează pe Hristos intrând în ape ca în mormântul curgător. Acesta are forma unei grote întunecoase (imaginea iconografică a iadului) cuprinzând tot trupul Domnului (chip al înmormântării), reprodus în Taina Botezului prin cufundarea totală, imagine a triduum-ului pascal pentru a-l „smulge pe înainte-stătătorul neamului nostru din locaşul cel întunecos". Continuând simbolismul anticipator al Naşterii, icoana Epifaniei arată pre-coborârea lui Hristos la iad: „Coborât fiind în ape, El Se unea cu cel puternic." Sfântul Ioan Hrisostomul comentează: „Cufundarea şi ieşirea sunt chipul coborârii la iad şi al învierii."
Hristos este reprezentat gol; S-a îmbrăcat cu goliciunea adamică, înapoind astfel umanităţii paradisiacul Său veşmânt de slavă. Pentru a arăta suverana Sa iniţiativă, El este reprezentat mergând sau făcând un pas spre Sfântul Ioan: vine de bunăvoie, aplecându-Şi capul. Ioan se înspăimântă: „eu sunt acela care are nevoie să fie botezat de către Tine, iar Tu vii la mine ?..." Iisus îi porunceşte: „Lasă aşa!" Ioan întinde mâna dreaptă făcând un gest ritual, cu stânga ţinând un sul, textul predicii sale.
Ingerii întrupării sunt într-o atitudine de adoraţie, cu mâinile acoperite în semn de cinstire. De asemenea, ei simbolizează şi ilustrează cuvântul Sfântului Pavel (Galateni III, 27): Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat...
Paul Evdokimov
ARTA ICOANEI. O TEOLOGIE A FRUMUSEŢII, EDITURA SOPHIA
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius