Iadul a fost omorat

[altmariustotal ortodox]

Înviind a treia zi din mormânt întru slavă, ca un Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos a dăruit lumii întregi propria Lui Viaţă. Moartea a pierit, iadul a fost omorât, și toată făptura, împreună cu Adam și Eva, izbăviți fiind din legăturile cu care erau ținuți, acum se bucură, cu bucurie mare.

Sf. Ioan Damaschin spune în lucrarea „Dogmatica”: „Dacă nu este înviere, nu există nici Dumnezeu, nici pronie, ci toate sunt conduse şi purtate în chip automat. Iată vedem pe foarte mulţi drepţi că sunt săraci şi nedreptăţiţi şi nu au parte în viaţa aceasta de nici un ajutor, iar pe păcătoşi şi pe nedrepţi că trăiesc în bogăţie şi în toată desfătarea”.

Dacă Domnul Iisus Hristos nu ar fi înviat, atunci răstignirea Lui ar fi fost doar un fapt obişnuit, poate un „fapt divers” chiar. Dar, pentru că a înviat, avem confirmarea faptului că suferinţa Lui a fost o jertfă, o jertfă a Iubirii mântuitoare (Părintele Teofil Părăian, „Din vistieria inimii mele”).

Prin Învierea lui Hristos, ca încununare a jertfei biruitoare asupra morții și a vrăjmașului, înțelegem cu adevărat ce este Crucea. „Asta-i crucea: să-ți tai voia, să asculți, să lupți, să nu dușmănești și vă repet: cruce înseamnă să duci ceva ce nu-ți convine. Asta înseamnă cruce. Altfel nu mai e cruce. O faci cum vrei tu? N-ai tăierea voii și asta este: tăierea voii înseamnă lupta cu firea și trebuie să birui” (Părintele Arsenie Papacioc).

Moartea lui Hristos pe Cruce, Cel care a purtat păcatele noastre, în trupul Său (I Petru 2, 24), arată mai presus de toate iubirea lui Dumnezeu faţă de făptura Sa căzută, precum și voia Lui de a izbăvi trupul nostru de stricăciune, de boală şi moarte.

Totodată se vădeşte și rostul trupului Domnului Iisus în lucrarea mântuirii noastre şi în deschiderea căii spre îndumnezeire pentru toţi oamenii. Acest adevăr este arătat de Sf. Ap. Pavel, care ne încredințează că, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, toți suntem sfinţiţi, o dată pentru totdeauna (Evrei 10, 10).

Învierea este „mărturia strălucitoare a izbăvirii noastre şi a biruinţei pe care Hristos a câştigat-o pentru noi toţi, prin care viaţa veşnică se dăruiește nu doar sufletului, ci şi trupului”.

Trupul lui Hristos cel înviat arată cum vor fi trupurile noastre la învierea de obşte şi cum ar fi fost ele încă din Rai.

Adică un trup înălţat la o vieţuire mai presus de fire, cu o altă înfăţişare, „în alt chip”: „Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. (...) După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină” (Marcu 16, 9-12).

Un trup spiritualizat, înduhovnicit, care Îl face pe Hristos de nerecunoscut pentru ucenicii Săi: „Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus (Ioan 21, 4); „Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Luca 24, 16); „Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh” (Luca 24, 37).

Un trup nesupus legilor firii, care pătrunde prin uşile încuiate: „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20, 19).

Un trup care s-a arătat deodată în locuri diferite: „El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut. După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină. Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu 16, 9-14).

Un trup care s-a făcut nevăzut, pe când Iisus mergea pe drumul spre Emaus, cu doi dintre ucenicii Săi, unul dintre ei fiind Cleopa: „Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 31).

Trupul lui Hristos înviat nu este „altul”, ci este acelaşi trup, trupul Său omenesc pe care l-a asumat la întruparea Lui, dar un trup pătruns și transfigurat de Slava Sa dumnezeiască: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale” (Luca 24, 39-40); „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios” (Ioan 20, 27). (Jean-Claude Larchet, „Acesta este trupul meu...”, Editura Sophia, București, 2006).

Taina Învierii Mântuitorului Iisus este mai presus de înțelegerea noastră. Cuvântul Sf. Scripturi, cuvintele citite sau auzite, de care ne împărtășim, lucrează în noi potrivit limitelor noastre de a pricepe cele ce sunt și rămân Taine ale lui Dumnezeu.

Cu toate acestea e de ajuns să ne încredinţăm, prin harul lui Dumnezeu, că „Hristos a Înviat!” și că „Adevărat a Înviat!”, nu ca o simplă formulă de adresare, ca un salut și răspuns la un salut, ci ca realitate, ca o mărturisire de credinţă. Pentru că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.

În legătură cu Învierea Domnului se spune în Sf. Scriptură că Dumnezeu L-a înviat şi că El Însuşi a înviat. Realitatea este că fiind şi Dumnezeu, Iisus Hristos prin firea dumnezeiască a înviat. Dumnezeu L-a înviat, în sensul că nu din putere omenească a înviat, ci a înviat din putere dumnezeiască, ceea ce confirmă realitatea şi calitatea jertfei Sale mântuitoare (Părintele Teofil Părăian, „Din vistieria inimii mele”).

Învierea poate fi trăită numai prin Cruce, pentru că nu se poate vorbi despre Înviere fără jertfa de pe Cruce, nici despre Răstignire fără Înviere.

„Cine renunță la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului, atunci când el se răstignește pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice” (Părintele Sofronie Saharov).

Sorin Lungu