Hyperliteratura: Marta Petreu: “A scrie este o activitate cu risc"

[altmariusplus]

Hyperliteratura.ro

---

Marta Petreu: “A scrie este o activitate cu risc, cu anumite costur... Posted: 22 Apr 2014 07:44 AM PDT Marta Petreu Scriitoare formată în cadrul mișcării literare Echinox, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, unde predă istoria filosofiei românești, Marta Petreu este un om versatil al literelor. Romanului său, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Ed. Polirom, 2011; citiți recenzia aici), i se adaugă numeroase volume de poezie, eseuri, studii, interviuri. Poemele sale au fost adunate în 2011 în volumul Apocalipsa după Marta (Ed. Polirom). Este autoarea mai multor volume de eseuri și studii despre filosofia și cultura românească, între care: Filosofii paralele (Ed. Polirom, 2005, 2013), Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. (Ed. Polirom, 2010) și De la Junimea la Noica: Studii de cultură românească (Ed. Polirom, 2011). A publicat, de asemenea, două volume de interviuri cu personalități ale vieții intelectuale românești, Conversații cu… (Ed. Universal Dalsi, 2004; Ed. Biblioteca Apostrof, 2006).    Marta Petreu a fost premiată în repetate rânduri, din condeiul ei ieșind o proză excelentă, o poezie cu nenumărate dimensiuni și o filosofie pe înțelesul tuturor (”refuz în principiu ideea de filosofie și de istorie a filosofiei făcute în jargon filosofic exclusivist” – Filosofii Paralele, ediția a II-a). Am vorbit cu dânsa despre literatură, filosofie, viață, am vorbit cu poftă, așa cum scrie și așa cum ar trebui să fie citită.       Poezia dumneavoastră este una la feminin, erotică, plină de regret şi pierdere, de revoltă împotriva divinităţii, un melanj între feminitate (Iată gloria: o piele bine întinsă), disperare (nu mai pot supravieţui cu promisiuni şi calmante), un spirit luptător (Am deprins ştiinţa supravieţuirii – ipocrizia) şi unul sceptic [nouă luni/(pregătirea fiecărui dezastru durează)], între mânie (Dar moartea tîrfa ta fără greş/ gata să îmbrăţişeze oricînd pe oricine?) şi rugăciune (Fă Doamne o lume care acceptă să existe/ Fă Doamne o lume mulţumită să existe). De ce începeţi să scrieţi un poem, ce obsesii turnaţi în el şi când ştiţi că aveţi un volum complet?   Nu eu încep poemele, se încep ele singure, ca nişte fraze muzicale care îmi umblă prin cap. Se scriu singure, eu sînt numai mîna care le scrie. Pe urmă, sigur, sînt şi creierul lucid şi plin de răutate care le cizelează forma. Dar de fapt nu am mare putere asupra lor. Nu eu spun ceva în ele, ele spun singure ceva ce eu poate nici nu ştiam. Ştiu că mărturisirea mea vă pare fără sens sau chiar falsă. Citind Poezie şi adevăr, am văzut că şi alţii au păţit la fel şi-au ajuns să se gîndească la ei înşişi cu modestie: sîntem instrumentul unei voci de dincolo de noi şi n-avem nici un merit pentru ce scriem, pentru cîntecul pe care-l cîntăm, pentru poemul pe care-l îngînăm.     De ce aţi decis să publicaţi o antologie de poezie şi cum aţi ales poemele pentru Apocalipsa după Marta?   Din cauza unei imagini, a unei statui a lui Barlach, o rugătoare de-a lui: parcă-s eu, mi-am spus, şi mi-am adunat toate poemele religioase şi le-am pus sub imaginea asta. A, da, presupun că vă referiţi la antologia mea din 1999.   Dacă însă vă referiţi la volumul cu acelaşi titlu din 2011, de la Polirom, el nu e o antologie, ci o integrală, integrala poemelor mele editate pînă în acel moment. Unde nu am ales, ci am republicat tot. M-am gîndit că e timpul să le pun la adăpost, într-o carte unică, la o editură serioasă. La urma urmelor, e bine să-ţi pui lucrurile în ordine, mi-am spus cînd l-am rugat pe Siviu Lupescu să-mi publice cărţile.   foto © Martin Greslou    În romanul dumneavoastră, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, naraţiunea Tabitei este atât de sinceră încât cititorul se transpune cu totul în carte şi o trăieşte realmente. Nu pot să nu mă întreb cât din omul Marta a folosit scriitoarea Marta de a ieşit o poveste ce pare atât de reală. De unde a pornit romanul şi cum a fost drumul până la publicare?    Aşa o fi, dacă spuneţi dvs. Există un poem frumos al lui Nichita, despre cum nu e bine să pună omul mîna pe poet, pe scriitor în general, pentru că acesta îţi ia mîna şi spune că-i a lui şi se laudă că are mai multe degete ca tine… Cam aşa şi cu romanul meu, am luat toate mîinile de pe Valea Someşului pe care le-am strîns în viaţa mea şi-am făcut din ele o carte. A pornit la fel ca poemele, cu nişte laitmotive care mi s-au învîrtit în cap pînă m-au înnebunit şi m-au obligat să le scriu.   După cum vedeţi, eu vorbesc despre inspiraţie: despre acea pornire interioară atît de urgentă, încît te obligă să pui mîna pe creion şi să scrii – azi pe computer. Mie aşa mi s-a întîmplat. Am aflat însă că altora nu li se întîmplă la fel, dar despre experienţa lor nu am cum să vorbesc.     Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un roman care te introduce încet, încet într-o familie blestemată, până când te simţi ca unul dintre ei şi te temi şi tu de o moarte violentă în sânge. De ce aţi ales acest laitmotiv al sfârşitului dureros şi sângeros?    Iarăşi, ca la poezie, nu eu am ales, ci laitmotivele m-au ales pe mine. Dacă bine îmi amintesc, la sfîrşitul romanului există catharsis însă. Există iertare şi iubire.     Armaghedonul în opera dumneavoastră nu are numai valoarea biblică, el se rezumă uneori la o familie sau la o dragoste. De ce atâtea apocalipse în miniatură, izolate? Ce rol are sfârşitul?    Nu ştiu. Poate rotunjeşte ce-a declanşat naşterea.     Orice personaj negativ are o poveste care l-a adus în acel punct. E însă neîmplinirea Mariei o scuză validă pentru comportamentul ei? Aţi putut empatiza cu ea când scriaţi romanul?    Eu am învăţat că sentimentele sînt fără cauză – ele există, pur şi simplu. Mă refer la cele din viaţă, nu din… tratate. Iubim pe cineva nu pentru că e bun, ci îl iubim pur şi simplu. Tocmai am prefaţat o carte mare, scrisă de Petru Dumitriu: Non credo, oro (Nu cred, mă rog), în care, la fel ca-ntr-un măreţ roman de-al lui, Incognito, vorbeşte despre dragoste ca despre leacul universal pe care îl are omul (şi nu prea îl întrebuinţează!). El de fapt pune în practică Predica de pe Munte… Noi nu iubim niciodată îndeajuns, dacă am iubi mai mult viaţa ar fi mai bună. Da, Maria din romanul meu are toată înţelegerea şi toată dragostea mea – păcat că nu pot iubi destul, îmi spun.     Tabita este un copil fascinat de cunoaştere şi ajunge, chiar dacă i s-au pus multe piedici în sânul familiei, să studieze şi să scrie povestea familiei sale. Mama sa acceptă chiar, într-un final, să-i povestească tot ce a fost, nu mai priveşte mintea ca pe o unealtă mai puţin folositoare decât cele gospodăreşti. Pentru dumneavoastră când a apărut dorinţa de a scrie şi cum au fost primii paşi?    Cînd eram mică, învăţătoarea şi apoi profesorii pe care i-am avut mi-au pus cărţile în mînă şi m-au „corupt” pentru multă vreme, poate pentru totdeauna, şi m-au făcut să doresc să scriu şi eu cărţi ca acelea pe care mi le dădeau ei să le citesc. La început scriam proză, dar am uitat cu totul asta, numai de curînd, cînd mi-am găsit un caiet vechi cu prozişoare scrise în vacanţa dintre clasa a IV-a şi-a V-a am fost obligată să recunosc că la origine am fost prozator. Mă mir şi-acuma cum am putut uita. Pe urmă am scris poeme, voiam să scriu proză şi-mi ieşeau poeme.     Tabita, dar şi eul liric din poeme sunt înconjurate de o religie pe care o contestă. Faptul că am găsit credinţa sau lipsa ei sau revolta ca fiind elemente recurente mă face să vă întreb şi care este legătura dumneavoastră cu divinitatea.    Una atît de perfectă, încît nu pot vorbi despre ea.     Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului a fost tradus în franceză şi lansat în martie la Salon du Livre de la Paris. Ce înseamnă această reuşită pentru dumneavoastră şi cum a fost experienţa pariziană?    Nu am fost la Paris, eram medicalemente vorbind inaptă de călătorie. Am fost mirată văzînd că jurnalişti care se aflau la Paris, care ştiau că sînt bolnavă şi care îmi urau prin e-mail să mă fac bine, au scris în presă că eram de faţă… nu pricep chestia asta.   Traducerea Floricăi Courriol e foarte frumoasă. Splendidă, de fapt. Tot meritul pentru apariţia cărţii este al ei, ea a descoperit cartea, ea a căutat editor şi nu s-a lăsat pînă nu l-a găsit. S-a luptat pentru carte ca şi cum ar fi fost a ei. Iar acum romanul, în traducerea franceză, este într-adevăr şi al ei, nu numai al meu. Mi-a spus că la lansarea de la Salon a pus o eşarfă pe care o avea de la mine şi o carte de-a mea pe un scaun, acolo, în prezidiu, lîngă ea… să-mi ţină locul, să mă materializeze oarecum. Cînd mi-a povestit asta mi-au dat lacrimile. Mai departe… hm. Mai departe e complicat şi nu depinde nici de mine, nici de traducătoare…     În revista noastră, un coleg al meu a scris despre romanul dumneavoastră: Da, am ieşit din cartea Martei Petreu ca dintr-un mormânt. Am ieşit infectat de durere şi moarte. Iar eu am simţit acelaşi lucru citind nu numai romanul, ci şi antologia Apocalipsa după Marta. Este o doză de întuneric esenţială în literatura dumneavoastră şi în literatură, în general?    Nu m-am gîndit la asta niciodată. Poate că am reuşit să prind ceva din condiţia fundamentală a omului, care nu e cu totul din lumină, nu?, parcă aşa se spune în mitul fundamental ce stă la baza civilizaţiei creştine din care facem parte şi noi, că omul este făcut din lut. Din cenuşă stelară, spun astăzi astrofizicienii.     În Filosofii paralele, ultimul eseu este dedicat bucătăriei. Pofta de mâncare, cea de viaţă şi cea de cugetare nu lipsesc nici din roman sau poezie. Care este corelaţia dintre cele trei pofte?    A fi viu e totuşi condiţia pentru a mînca şi a cugeta, aş pune eu lucrurile într-o oarecare ordine. A mînca e obligatoriu pentru a fi viu. Poftă de mîncare am avut totdeauna, iar gîndirea este o funcţie care, la fel ca respiraţia, nu poate fi oprită prin voinţă aşa cum opreşti apa la robinet. Sper că am produs un haos mic şi simpatic scriind asta.     Un poem de dragoste/ e mai adevărat/ decât o noapte de dragoste/ Un poem al spaimei/e mai cumplit decât spaima/ Un poem despre moarte/e mai real decât moartea. Un poem este însă mai real decât un eseu sau decât un roman? Sunteţi versatilă când vine vorba de scris, dar care formă este preferata dumneavoastră?    Uite cum e, mie îmi place să scriu. Cînd scriu poeme, mi se pare că asta-mi place cel mai mult, cînd scriu proză, mi se pare că proza îmi place cel mai mult, cînd scriu eseuri îmi mai vin o sută de idei pentru alte o sută de eseuri. Şi de fiecare dată am o răbdare cum numai oamenii au: am texte care au fost scrise şi rescrise de 12-14 ori. În era precalculatoristică, le rescriam cu mîna, apoi la maşina de scris. Îmi place să scriu. Să ajungi să dai formă şi să formulezi în cuvinte în mod precis ideea interioară… ce triumf!, ce fericire! Numai scriind de toate, aşa cum îmi vin şi îmi vine, mă simt bine.     Ce parte din a fi scriitor aduce eliberare şi ce e dureros? Ce vă inspiră şi ce vă blochează?    A scrie, presupun că şi a picta sau a compune muzică, este o activitate cu risc, cu anumite costuri umane. Plăteşti pentru ceea ce faci. Pe acest teritoriu nimic nu este gratis. Plătesc şi cei din jurul tău, cei care au norocul şi ghinionul să te cunoască, să te iubească. Nu intri într-o asemenea călătorie, pe asemenea teritorii ale umanului, fără să dai vamă.   La punctul de pornire, am fost dispusă să plătesc preţul. Acum îmi spun că am greşit şi că, dacă ar fi s-o iau de la capăt, mi-aş alege o meserie care să nu aibă nimic de-a face cu scrisul. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, m-aş face altceva, horticultor de pildă.     Cum este procesul dumneavoastră creativ? Scrieţi după un program sau spontan? Aveţi tabieturi?    Pot scrie luni de zile 12-14 ore pe zi. Pot scrie oriunde, la orice oră. Cînd scriu, scrisul mi se pare la fel de natural ca respiraţia. Cînd nu scriu, scrisul mi se pare un miracol la care eu am pierdut calea de acces.     Ce scriitor v-a derutat şi ce întrebare i-aţi pune dacă v-aţi putea întâlni cu el?    Dante. Poate aş cuteza să-l rog să scrie o terţină, să-i văd scrisul…     Ce părere aveţi despre literatura română contemporană, îndeosebi despre autorii tineri? Ce sfaturi le-aţi da lor şi i-aţi fi dat Martei de la începutul drumului?    E bună, cu multe creaţii de vîrf, de care s-ar bucura şi s-ar mîndri orice altă literatură. Sîntem o cultură medie, ceea ce e extraordinar, dacă ne gîndim că sîntem totuşi una tînără.   Nu dau nimănui sfaturi, nici mie nu mi-a plăcut să primesc. Le doresc însă mai mult noroc decît a avut generaţia mea şi decît au avut toate generaţiile care i-au precedat aici.   foto © Martin Greslou   Spuneţi-mi cum priviţi relaţia dintre filosofie şi literatură? Le preferaţi separate sau credeţi că acestea cochetează neobosit? Dacă e să vorbim de diferenţe, unde le-aţi plasa?    E o legătură naturală. Filosofia este o creaţie umană, un domeniu al culturii, exact ca literatura. Şi nu trebuie supraevaluată, ea nu este în stare să dea mai mult decît poate da, într-o perioadă istorică precis determinată, omul în general. Vin spre literatură dinspre filosofie şi mă simt bine să le văd îngemănarea de arte ale naraţiunii, de naraţiuni – istoric datate – despre om şi imaginarul lui, iar nu diferenţele. Eu am nevoie de amîndouă. Dar nu le socotesc obligatorii pentru nimeni…     Scrierile dumneavoastră despre filosofia românească au, în structura lor, numeroase, vaste secţiuni biografice. O sumedenie de porţiuni ale interpretărilor conţin în miezul lor descrieri ale epocii în care a trăit filosoful, aspecte ale mediului natural-cultural în care trăia, iar asta provoacă o întrebare despre rolul acestora în cadrul demersului dumneavoastră.    Filosofia nu cade din cer, ca ninsoarea sau ca ploaia, este un produs cultural, care depinde de loc, de timp, de mediul cultural, de biografia omului, de temperamentul cu care a venit pe lume etc. Cioran spunea că uneori o idee e aşa şi nu altfel pentru că pe autorul care a enunţat-o îl dureau picioarele. Şi aşa s-a născut Pe culmile disperării… Nu e glumă şi nu glumesc. Ideile nu plutesc ca norişorii pe vreun cer, al pămîntului sau al creierului. Dacă acelaşi Cioran ar fi avut succes la nemţoaice, poate că nu scria Schimbarea la faţă a României… ceea ce înseamnă că pe urmă, în Franţa, ar fi putut să ia toate premiile şi să-şi permită toate extravaganţele, pentru ca n-ar mai fi avut nici un trecut politic de ascuns. 99,9 la sută din ce facem poartă marca timpului, numai geniile sar peste timp şi reuşesc să formuleze cîte-un crîmpei de idee universal valabilă.     Se spune că unul dintre momentele de performanţă filosofică românească s-a petrecut în interbelic. În acea perioadă, a existat posibilitatea unei filosofii româneşti… Priviţikairos-ul acesta interbelic drept un punct de plecare care continuă şi azi, sau a fost un moment spontan şi însemnat, dar încheiat în contextul culturii noastre?    Dacă ne gîndim că Blaga a scris în interbelic, da. Dar acum se scrie infinit mai mult, bine şi documentat, cu deschidere filosofică largă decît în perioada interbelică. E drept, nu ştiu pe nimeni care să elaboreze acum un sistem filosofic original… acum filosofia e folosită mai ales ca unul dintre instrumentele de interpretare a unei realităţi anume.   Nu sînt în stare să evaluez pagubele, enorme, pe care le-a produs epoca socialismului real şi dogmatic din România în cultura românească, în filosofia românească, aşa că mi-e greu să vă răspund.     Românitatea între scandal şi mirare – începe să fie limpede o legătură între tema identităţii culturii noastre şi pornirile naţionaliste ale unor ideologii învelite în ambalaj metafizic. În primul rând, putem vorbi de românitate, concret şi nu doar ca termen? Există un element invariabil, un nomos, o legitate care să rezide şi care să confere viaţă imaginarului nostru românesc? Sau e mai bine să nu asumăm o astfel de optică în preajma acestei întrebări?   Mda. În fiecare epocă, „românitatea” e alta, se schimbă, cum se schimbă toate pe pămînt.   Poate un trecut comun. Poate şi un set de gene – ale răbdării nesfîrşite? Nu ştiu, credeţi-mă că nu ştiu. Dar dacă am putea extrage România, cu populaţia ei cu tot, din spaţiul geografic şi politic în care e aşezată, şi-am lipi-o de Franţa, şi-am face din ea o ţară ce se mărgineşte cu Oceanul Atlantic şi cu ţărmuri, cu plaje, la Atlantic, sînt sigură că „românitatea” ar face un salt, că ar arăta altfel. Nu ştiu în ce direcţie ar lua-o, dar dintr-o dată ar lua-o pe altă cale…     Cum vedeţi situaţia actuală a filosofiei din spaţiul românesc? Înspre ce ne îndreptăm?    Am observat ceva foarte făgăduitor după 1990: apariţia unor volume interdisciplinare, în care filosofia este întrebuinţată ca instrument de interpretare. Filosofia a încetat să fie proprietatea exclusivă a unor filosofi ermetici, e utilizată ca instrument hermeneutic de autori care vin din toate domeniile, litere, istorie, antropologie etc. Cred că niciodată n-au ieşit, la noi, atît de multe cărţi bune, cu valenţe şi filosofice, ca acum.     Mai sus apare o întrebare legată de sfaturile oferite tinerilor scriitori de literatură. Asumând că orice răspuns e iremediabil subiectiv, ce metodă filosofică aţi recomanda fără rezerve tinerilor studenţi în filosofie? Cum îi sfătuiţi pe cei proaspeţi în domeniu?    Ceva atît de simplu, încît am o strîngere de inimă să pun pe hîrtie: să citească.   Sînt un pic intimidată de întrebările dvs., păreţi coborît direct din Castalia şi mă situaţi şi pe mine, cu studenţii mei cu tot, tot acolo, într-o sublimă Castalie. Lucrurile sînt mai simple, mai brutale, mai jenante. Avem studenţi buni şi studenţi slabi, avem studenţi care fac greşeli de ortografie etc., există studenţi care citesc prea puţin, ştiu prea puţine lucruri, au prea puţină curiozitate etc. Eu mă autoiluzionez un an întreg ţinînd cursuri cît de bune pot – iar după examenul scris mă trezesc la realitate… întotdeauna sînt doi, trei studenţi foarte buni, restul, cum să spun, există şi ei, îşi pregătesc o meserie, la sfîrşit vor şti mai mult ca înainte de facultate, şi asta e bine, e important. Dar nu trăim toţi în cultură şi nu trăim toţi pentru ea, şi nici nu trebuie, credeţi-mă. Oamenii cu vocaţie culturală sînt rari, îi recunosc dintr-o ochire, toţi îi recunoaştem instantaneu. Pentru ei aş vrea să pot face ceva concret, să le găsesc un loc de muncă, o sursă de venit constant. În rest, ce să mai vorbim.     Ce scriere, de filosofie sau conexă, aţi sugera unui tânăr filosof care vrea să practice şi meşteşugul literar? Sau înspre ce l-aţi îndrepta pe acesta?    Eu nu fac liste de autori obligatorii. Cine vrea să fie mai bun, mai instruit, mai subtil ca alţii, citeşte, îşi caută autorii potriviţi şi pînă la urmă şi-i găseşte.     La ce lucraţi în prezent şi ce doriţi să ne povestiţi despre asta? Spuneţi-ne mai multe.    Nu îmi place să vorbesc despre lucruri care nu există, despre texte care nu sînt terminate, despre cărţi care se află numai în capul meu.     * Interviu realizat de Ana Mănescu şi Andrei Simionescu-Panait.