Horia Cinteză - Indigeniștii (II)

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/horia-cinteza-indigenistii-ii/

Punctul de vedere care îi dezaproba pe proto-croniști pare să fie cel dominant în cultura românească. Cele mai multe voci ale autorităților academice competente în studiul trecutului identitar în cel mai bun caz se rezumă la a nu împărtăși (daca nu e vorba despre a dezavua cu totul) cele mai celebre pretenții cu caracter protocronist dintre care vom enumera câteva : 1) dacii (traco-daco-geții) sunt strămoșii poporului român și reprezintă o veche cultura civilizatoare care s-ar afla la baza civilizației umane, fiind şi la baza altor mari culturi și civilizații între care unul dintre cele mai relevante exemple este cazul culturii latine; 2)poporul străvechi care stă la temelia civilizației dar și a etnogenezei poporului român de astăzi vorbea chiar şi înainte de cucerirea romana o limbă cel puțin înrudită cu latina vorbită de romani; 3) credința antecesorilor daci era una monoteista sau care prefigura monoteismul creștin.

 Drept urmare a acestor „posibilități” (pe care le vom întrebuința ca date primare de la care să confecționăm cel puțin o serie de interpretări) apologeții curentului protocronist explica atât eficiența procesului de romanizare cât și a celui de creștinare a locuitorilor meleagurilor României de astăzi dar și a altor regiuni învecinate. În mod particular fenomenul de păstrare a limbii latine pe tot teritoriul locuit de urmașii dacilor este văzut drept o consecință a întrebuințării multimilenare a acestei limbi, chiar și înainte de cucerirea romană a Daciei. Lucrul acesta este văzut drept și mai semnificativ în contextul în care țările și teritoriile învecinate sunt vorbitoare de limbi non-romanice. De asemenea cele mai puternice influențe exercitate de marile puteri militare din regiune vin tot pe alte filiere decât cea a limbii latine: Imperiul Otoman avansând limba turca , Imperiul Țarist limba rusă, iar Sf. Imperiu Roman limbile maghiară şi germana.

Chestiunea creștinării poporului este văzută ca o transformare naturală a unor populații care aveau deja o credință în înviere cu caracter monoteist prin cultul lui Zamolxes. Cultul despre care se speculează că ar fi existat la înaintașii românilor avea și o componentă critică referitoare la viața de după moarte care ar fi facilitat şi mai mult trecerea către creștinismul de rit ortodox.

Desigur, există mult mai multe speculații cu caracter protocronist pe care nu le vom aborda şi nici menționa, considerând că cele numite mai sus sunt suficient de cunoscute dar şi de controversate cât să poată servi drept material pentru studiu hermeneutic. În spirit gadamerian trebuie să aducem în dimensiunea dialogală ceea ce altminteri se prezintă ca de neclintit, și anume pretenția de adevăr. În acest caz adevărul disputat este chiar cel identitar. În ce măsură poate fi acesta descoperit, ales sau impus? Cât de mult poate să se considere un român de astăzi ca fiind urmașul unor popoare străvechi şi ce înseamnă exact acest lucru, atât pentru individul în cauză dar şi pentru ceilalți români de azi, atât cei cu care se aseamănă dar şi cei de care se deosebește ? Oare despre ce este vorba de fapt?

Un prim răspuns foarte la îndemână l-am oferit în partea de mai devreme, când am pomenit despre calificarea protocroniștilor drept un fel de „indigeniști”. Jocul de cuvinte realizat de aducerea directă a termenului din limba engleză pentru autohtoniști era menit să nuanțeze dualitatea termenului englez în limba romana: atât de băștinaș, locuitor al  unor „Indii” care sunt civilizate prin ocupație militară și colonizare de către occidentali, cât și de „geniști culturali”, un fel de personalități culturale militând pentru recunoașterea importanței culturii lor autohtone şi gata să dinamiteze teoriile dominante de la momentul respectiv din lumea științifică și culturală. Prin acest răspuns, miza destul de evidentă a unor atare controverse, se referă la sentimentul de demnitate identitară.

Cu alte cuvinte, teoriile cu caracter protocronist, cel puțin în măsura în care vizează cele trei aspecte majore referitoare la cultură, limba și credința, par că descriu în mod invariabil un trecut mai glorios, sau cel puțin mai avantajos unui construct colectiv al „stimei de sine”. Un aderent al unor atare convingeri este parcă mai sigur pe sine drept urmare a apartenenței la un popor măreț, dar nedreptățit de istorie. „Adevărul istoric” pare mai puțin relevant aici, funcția principală a acestuia fiind de sprijin sau opoziție la adresa sentimentului colectiv de stimă de sine.

Din acest punct de vedere trebuie să menţionăm că două direcţii majore se desprind. Fie oamenii sunt cumva obligaţi să se recunoască în descrierile furnizate lor de autorităţile competente în domeniu (istorici, arheologi, etnografi etc.), fie acestea au mai degrabă un caracter orientativ în cultura şi societate. Diferenţa dintre cele două abordări subliniază raportarea devoţionala la domeniul ştiinţific, asemenea credincioşilor unei religii inaccesibile fără intermedierea unor preoţi şi a unor convingeri sacre- cercetătorii şi producţia ştiinţifică de la un moment dat. Putem compara aceste două direcţii majore de interpretare cu statutul preceptelor sacre ale religiilor din statele laice: poruncile divine nu incetreaza să existe însă nu au caracter de legi sau reguli la nivelul statului de drept, cum se întâmplă spre exemplu în statele unde nu există o separare clară între religie şi stat.

Sunt oare preceptele ştiinţifice dominante un fel de lege care ar trebui respectată când vine vorba despre trăire identitară ? Adică în mod cert identitatea are o puternică conotaţie istorică în virtutea persistentei în timp, însă aceasta persistentă implica şi fluctuaţie, şi cel puţin uneori aceasta fluctuaţie este expresia deciziei sau a intenţiei. Pot oare comunităţile culturale să se opună „mainstream”-ului ştiinţific şi să îşi găsească „variante identitare” mai avantajoase sentimentului lor de „stimă de sine” trăită la nivel colectiv?

Să vedem care ar putea fi eventualele consecinţe care ar decurge din posibilităţile de a răspunde în ambele sensuri ale contradicţiei. Dacă te opui autorităţii ştiinţifice rişti să fii stupid, dar şi mândru de tine însuţi, ceea ce nu face decât să agraveze prostia şi penibilul. Dacă accepţi orice doar pentru că e rezultatul „expertizei ştiinţifice” rişti să indemnizezi ceea ce este cunoaştere umană la un moment dat cu virtuţile unui tip de cunoaştere absolută, specific mai degrabă fanatismului religios. Iar în cazul în care sentimentul de demnitate (personală dar şi colectivă, naţională) este lezat în contextul acestei acceptări, atunci „religia” în cauză este caracterizată de obedienta totală faţă de tirania ştiinţei de la momentul respectiv. Acesta ar putea fi scenariul distopic în care vreuna dintre populaţiile considerate vreodată inferioare în contextul rasismului de orice fel ar accepta de facto et de jure statutul de sclavie şi inferioritate apodictică faţă de elită care le-a demonstrat „ştiinţific” faptul că sunt „inferiori”.

Cumva ambele posibilităţi par foarte încărcate cu un substrat socio-politic şi de aceea pare foarte probabil că ele să fie speculate ideologic.

Poate că putem lua în considerare posibilitatea ca comunităţile să aibă dreptul de a-şi confecţiona povestiri identitare cu caracter mitologic, care să le ofere un sentiment de demnitate suprior celui care să derive strict pe filieră ştiinţifică. Aceste poveşti pare că asigură supravieţuirea comunităţii în condiţii de adversitate, aşa cum pare să îi fii ajutat pe evrei identificarea cu poporul ales de Dumnezeu în condiţiile exilului babilonian şi al diasporei. Miturile identitare aduc sacrul înapoi în viaţa comunităţilor care altminteri trăiesc vieţi seculare, laice , însă nu prozaice. Miturile identitare aduc înapoi individului contemporan dimensiunea de participare la un timp sacru.

Dar cu ce cost? În ce măsură pretenţia de sacru se poate transforma în pretenţii teritoriale  şi justificare a conflictului? Aici zace diferenţa care transforma jocul ideologic din ceva inofensiv într-un instrument de modelare culturală a societăţii.

Din identificarea cu un trecut îndepărtat şi glorios (achiesarea la discursul protocronist dacic) pot ieşi tot felul de aberaţii însă şi lucruri fumoase. Lucruri frumoase ar putea fi redescoperirea unor străvechi dimensiuni culturale, principii estetice şi valori pierdute şi recuperate în contextul trezirii interesului pentru recuperarea demnităţii trecutului „barbar”. Acest fenomen s-a constatat la mai multe popoare şi naţiuni care au recuperat figuri şi evenimente din trecutul consemnat de isoriografia vremii lor drept reprobabile. Astfel Arminius al Cheruscilor nu mai este un trădător ci un luptător pentru eliberarea triburilor germanice de sub asuprirea romana iar Attila nu mai este un monstru hidos şi sângeros (urâţenia şi cruzimea fiind deopotrivă notate drept trăsături distinctive ale hunilor faţă de alte popoare barbare) ci un lider inspirational şi milos care înfrânge militar Roma însă nu distruge totuşi bătrâna cetate ci se întoarce din drumul său de cucerire.

Aidoma, credincioşii protocronismului simt că trebuie să recupereze trecutul îndepărtat din dizgraţia în care l-a lăsat istoria. Decebal, Burebista, însă şi alte personaje istorice , cum ar fi de pildă Deceneu, ajung să fie selectate pentru această operaţiune de glorificare. Eroismul care este asociat acestora serveşte drept instrument de justificare identitară a celor care li se consideră urmaşi. Existenţa lor, şi faptele lor glorioase, documentate isoric, legende sau simple fabricaţii, justica într-un mod esenţial existenţa celor care îi glorifică şi li se simt moştenitori. Şi aici este important să observăm care este dinamica acestui proces: cu cât este mai mare gloria antecesorilor cu atât este mai acceptabilă neînsemnatatea urmaşilor. În mod similar, vieţile modeste ale desendentilor lui Genges Khan sunt justificate de marele imperiu pe care acesta l-a început şi urmaşii sau l-au extins. În acest fel Mongolia de astăzi, nu mai este o ţară înapoiată ci un lăcaş sfânt care menţine tradiţiile şi amintirea celui mai vast imperiu terestru care a existat în istorie.

Mai trebuie să accentuăm faptul că nevoia de trecut glorios pare să fie puternic stimulată de absenţa unei glorii prezente. Prezentul strălucitor pare să fie suficient pentru a justifica existenţial individul cât şi colectivitatea. A te trage din cine ştie ce sanţ sau cavernă a istoriei poate deveni în sine un titlu de glorie în măsura în care progresul realizat este atât de mare încât distanţa parcursă devine măsură triumfului. „Ce am fost, şi ce-am ajuns ?”

Ceea ce urmaşii auto-declarati ai dacilor au în proiect cu aceste convingeri protocroniste pare să fie un fel de instrument de cosmetizare-misticizare a identităţii. Trebuie specificat că adevărul ultim cu privire la trecutul dacic nu este chiar atât de relevant cât ar putea unii să creadă în acest demers. În primul rând este vorba de o istorie a unor vremuri foarte îndepărtate, cu puţine mărturii scrise, puternic dependenta de interpretarea arheologică a unor rămăşiţe materiale. Rezultatul investigaţiilor de specialitate poate să fie (dacă nu cumva este cu necesitate de fiecare dată) realizată cu un puternic bias sau la un nivel de tehnicitate care să depăşească înţelegerea uzuală a nespecialiştilor. În al doilea rând, chiar dacă vremurile la care se face referire ar putea fi lesne şi cu obiectivitate cunoscute, tot nu ar conta atât de mult cât ar conta nivelul de excitare şi entuziasm pe care l-ar produce cunoaşterea lor.

 Nu subiectul poveştii de justificare identitară este cel mai important de fapt, ci cât de mult de stimulează şi pentru ce. În mod particular, este important cu privire la miturile identitare măsura a cât de mult reuşesc acestea să îi fascineze pe cei care le cunosc şi se recunosc în ele din punct de vedere valoric şi identitar. Reuşita în acest scop este vitală pentru supravieţuirea comunităţii. Spre exemplu, în comunitatea iudaică au existat şi încă există mulţi atei. Aceştia nu achiesează la mesajul religios al comunităţii din care fac parte însă pot fi deopotrivă însufleţiţi de aceeaşi mistică identitară. Chiar dacă ei personal nu se simt „poporul ales” (pentru că nu recunosc drept veridica şi factuala realitatea Dumnezeului care să îi fi putut alege) , simt totuşi că fac parte dintr-o comunitate care , cel puţin într-o măsură destul de consistentă, se recunoaşte drept „poporul ales”. În acest caz realitatea relatării despre trecut este suficient de puternică încât să furnizeze trăirea identitară chiar şi pentru cei care contestă realitatea factuala a relatării care îi inspiră altminteri pe toţi. E un fel de a spune, pe de-a-ndoaselea, chiar dacă nu sunt poporul ales (pentru că nu există Cel care să ne aleagă) este totuşi bine să te simţi aşa, şi să iei parte la mersul uzual al unei societăţi puternic insuflate cu mesaj religios (cum este cea din Israel).

Pentru discursul protocronist dacic miza este până la un anumit punct similară discursului protocronist sionist, cum o posibilă trasare a unei genealogii cu rădăcinile în Dacia lui Burebista se poate lesne traduce în pretenţii teritoriale, dar şi legitimare a întâietăţii celor care se pretind a fi „nu urmaşii Romei” ci mai degrabă ai lui Decebal, în faţa tuturor celor care ar fi venit ulterior. Din acest punct de vedere este extrem de avantajos faptul că dacii erau un trib prezent aproape exclusiv pe teritoriul care urma să devină statul modern România. În acest fel, pe filiera unei continuităţi socio-culturale a dacilor proto-istorici  prin „dacii” contemporani, protocronisti auto-asumati, se oferă o foarte relevantă justificare geopolitică pentru cei care bunăoară sunt cunoscuţi de către toţi ceilalţi drept „români”. E ca şi când cineva ar încerca să ofere în avans povestea care să furnizeze răspunsul la întrebarea: cine au fost primii? Totuşi trecutul roman nu va fi respins întru-totul, ci păstrat în plan secund pentru a furniza resursele de „glorie imperială” de care dispune mitul Imperiului Roman.

O problemă dificilă pentru susţinerea unei asemenea întâietăţi în timp dar şi de principiu a descendenţilor dacilor din România modernă este faptul că limba romană este o limbă de sorginte latină. Acest lucru ar putea însemna o ştergere a identităţii culturale dacice şi o rescriere a celei romane peste identitatea celor cuceriţi. În acest sens limba vorbită ar putea servi drept dovadă pentru nivelul profund de transformare pe care l-a suferit străvechea cultură a dacilor în urma cuceriri romane civilizatoare.  Şi tocmai de aceea este atât de important să se rezolve şi această chestiune într-o manieră tot în spiritului autohtonismului. Altminteri cineva ar putea bănui că romanii au colonizat regiunea cu legiuni, colonişti şi veterani care cu timpul au reuşit să îi asimileze pe „indigeni”. Lucrul acesta ar încălca nevoile de continuitate care să susţină legitimitatea şi întâietatea poporului român de astăzi. Tocmai din acest motiv este critic să se producă o teorie alternativă cu privire la originile latinităţii limbii române vorbite astăzi. Iar dacă teoria alternativă nu este suficient de convingătoare nu va fi foarte grav, atâta timp cât va fi întreţinut misterul în jurul provenienţei limbii române de azi: fie dacii vorbeau o limbă similară cu latina (nimeni nu ştie, nu există dovezi care să poată fi invocate ci numai speculaţii cu iz ştiinţific), fie au ajuns să o vorbească în mod voluntar, ca pe o lingua franca, aidoma romanilor educaţi care vorbeau elina în semn de distincţie. Oricum ar fi fost, urmaşii dacilor au continuat să fie, in viziunea protocronista, tot un fel de daci care vorbesc o limbă latină din orice alt motiv decât că au fost cuceriţi şi asimilaţi de către Imperiul Roman.

Oricare ar fi adevărul rămâne totuşi impresionant faptul că poporul român de pe teritoriul statului român de astăzi vorbeşte o limbă romanică, şi nu vreuna din limbile cuceritorilor şi invadatorilor ulteriori romanilor, cu atât mai mult cu cât perioada în care au stat pe teritoriul ţării şi au controlat din punct de vedere militar regiunea pare să fi fost tot atât de îndelungată sau chiar mai prelungită decât a Imperiului Roman. Elementul de unitate lingvistică este de o importanţă critică pentru construcţia identitară culturală a poporului român până astăzi. Evidenţa sa are o realitate incontestabilă, chiar dacă originile şi persistenţa sa încă mai sunt disputate.

Al treilea element protocronist deosebit de important este cel legat de credinţă. Acesta este poate cel mai important, în măsura în care oamenii pot comunica unii cu alţii (comuniune de limbă) pentru a-şi putea împărtăşii ideile şi credinţele religioase (comuniune spirituală). Se pare că este deosebit de important a stabili o continuitate locală a monoteismului chiar de dinainte de datarea incipitului creştinismului, cu mult înainte de era cristica. Situaţia este foarte complicată şi este abordată încă de la Haşdeu şi Densusianu, continuând cu Mircea Eliade şi alţi cărturari contemporani, inclusiv mulţi străini. Desluşirea modului în care cele două culturi (cultul creştin şi cel al lui Zamolxe) s-ar fi putut influenţa reciproc nu este miza demersului de faţă, şi nici ce a rezultat drept urmare a interacţiunii complexe la nivel cultural între cele două credinţe spirituale. Ceea ce este relevant în cazul de faţă este cum interpretăm eforturile de a trasa şi chiar a vedea un paralelism între creştinism şi cultul lui Zamolxe. De ce pare atât de important?

Este just ca să fii primul, cel dintâi, îţi poate oferi un anumit tip de mândrie. Am confirmat deja prin ceea ce am scris mai devreme faptul că o abordare a construcţiei culturale identitare din perspectiva stimei de sine este una legitimă şi necesară. Însă am evidenţiat şi dimensiunea polisemantică a unui asemenea demers: funcţia de factor relevant în construirea stimei de sine face că în mod necesar orice interferenţă cu stima de sine să fie un instrument de pedepsire sau răsplătire a celor afectaţi. O asemenea putere asupra sentimentului individual sau colectiv nu se poate pretinde a fi obiectivă. Dacă răneşti stima de sine -chiar şi prin simplă atingere nepermisa- , răneşti omul atunci când este vorba despre individ, şi răneşti cultura când e vorba de colectivitate. Dacă complimentezi stima de sine, atunci construieşti identitatea celuilalt sau celorlalţi în primul rând prin confirmarea că există ceva care poate fi recunoscut ca sine-însuşi aşa cum se doreşte şi cu numele cu care doreşte să fie numit.

Așadar întrebarea ar putea fi reformulata că de ce este atât de important pentru protocroniști să găsească similarități pre-creștine autohtone, cum ar servi acest lucru stimei de sine sau ce pericol ar putea fi perceput în situația în care creștinismul ar fi apărut pe meleagurile României de astăzi ca urmare a unui proces gradual de dispersie în interiorul Imperiului Roman începând din iudeea. Și dincolo de ce ar putea fi denumită doar o interpretare în termeni de afect egoic -mândria- cum am putea înțelege rostul unei asocieri (de la asemenare coincidentală la cauzalitate absconsă) între creștinism și cultul indigen al lui Zamolxe ?

Horia Cinteză, „Indigeniștii II” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023