Omul, acest „biped fără pene”, cum îl numeau înţelepţii antici, este un ciudat mamifer violent, capabil să‑şi omoare semenii, şi pe el însuşi, făcând parte dintr‑o specie agresivă, fără comparaţie în lumea zoologică. Nu se cunoaşte o specie animală care să fi dezvoltat o tehnică a violenţei, a masacrului în interiorul propriei specii sau faţă de alte fiinţe şi care să‑şi distrugă mediul natural, pentru o iluzorie 
extindere a habitatului propriu. Acest specimen, făurit prin selecţie „naturală” şi apoi „culturală”, este cel mai nociv locuitor al infimei planete numite Terra. Aceste fiinţe cu o ilustră descendenţă provenind din simpaticele şi jucăuşele maimuţe sunt cele mai distructive creaturi împotriva generoasei şi imprevizibilei Naturi. De la permanenta încăierare tribală şi violenţele reciproce ale indivizilor, încrâncenaţi prin instinct şi raţiune s‑a trecut la violenţa colectivă; iar istoria evocă un şir de masacre organizate de oameni contra oamenilor. Această vietate, care îşi atribuie calităţi de origine divină, a provocat cele mai grave perturbaţii în mersul ordonat şi uneori imprevizibil al evoluţiei naturale de pe minuscula şi anonima planetă din infinitul Univers.
În contrast cu modestele sale dimensiuni, această fiinţă agresivă are o bună orientare în mediu datorită inteligenţei sale, dar şi o capacitate şi vocaţie pentru acţiuni distructive împotriva celorlalte specii şi chiar a mediului natural în care trăieşte. Oamenii şi‑au dezvoltat capacităţi cognitive nu doar pentru a vieţui, ci şi pentru a distruge şi ataca, pentru a domina şi elimina alte fiinţe. Acest neastâmpărat, curios, iritabil şi excesiv de activ animal raţional a atacat şi ruinat propriul suport natural din cauza unui instinct al puterii, dominaţiei şi satisfacţiei individuale fără margini. Raţiunea sa a conceput planuri ingenioase de acumulare de „bogăţii” şi de satisfacţii, pe care nicio specie nu le posedă. Istoria acestor maimuţe instituţionalizate este un şir de catastrofe ecologice, biologice (de sistem), afectând propria specie, dar etichetate – tot de oameni – drept progres istoric şi cultural. Privind istoria maimuţei culturale suntem surprinşi de rolul dominant al violenţei. Războaie de cuceriri, războaie de apărare, invazii, conflicte şi războaie religioase, conflicte economice, politice marchează evoluţia Omului, contrastând cu Raţiunea, Libertatea şi Cultura.
Cultura acestei specii nu înseamnă doar locuinţele, templele, bisericile, statuile, picturile, poezia, povestirile şi romanele, muzica sau interminabilele şi întortocheatele discursuri filosofice. Mai există, ca operă umană, şirul indefinit de războaie, revolte, disidenţe, omoruri în masă, persecuţii, interdicţii, lagăre şi alte măsuri „raţionale” practicate de superioarele maimuţe inteligente. Această „Terra incognita” este locul unei curioase habitaţii practicate de o specie agresivă şi distructivă pentru alte specii şi pentru propriul suport existenţial. Omul şi‑a născocit propria valoare „axiologică” pentru a‑şi justifica preeminenţa pentru propria satisfacţie şi pentru a‑şi legitima violenţa ce o exercită faţă de alte specii sau distrugerea mediului natural. Un exemplu despre bunătatea omului îl constituie aberanta şi iraţionala voluptate a vânătorii, în care nevinovate fiinţe sunt omorâte pentru bucuria anonimilor călăi dintr‑o specie „superioară”. Dar şi în interiorul propriei specii, acest „homo sapiens” fără înţelepciune, duce o permanentă luptă, practică o violenţă pe faţă sau mascată, individuală sau în grup, între naţiuni sau între state, între coaliţii şi alianţe. Istoria stă mărturie iraţionalităţii umane, sau, cum spune un filosof „numai calamităţile devin istorie”. Ştiinţa, tehnica, cultura, filosofia şi „gândirea pură” sunt complice la constituirea şi funcţionarea acestui mare agregat conflictual numit societate umană. Până şi abstracta şi dificila matematică, sau chimia, fizica şi biologia sunt părtaşe la constituirea şi dezvoltarea metodelor eficiente ale violenţei colective şi ale distrugerii propriei specii umane. Savanţii care au descoperit adevărurile ştiinţifice, sau au crezut că au înţeles mecanica divină sau naturală a universului, au devenit complici fără voie ai genocidului realizat de „inteligenţii conducători” ai turmei umane. Nu există scuză şi iertare pentru contribuţia celor mai „raţionali” fii ai umanităţii pentru instrumentele letale pe care le‑au inventat împotriva propriei specii. Graţie inteligenţei, capacităţii prospective şi proiective, omul voieşte mai mult decât are nevoie, trăind într‑o dorinţă mereu renăscută după ce a fost satisfăcută. Această dorinţă veşnic neîmplinită este mama violenţelor şi conflictelor permanente pe care le creează şi le suportă omenirea.
Inventatorii universului informaţional modern, dezvoltarea reţelelor de comunicare, pseudo‑educaţia mediatică combinată cu jocul de interese economice şi de putere au operat o transformare esenţială în mentalitatea şi comportamentul oamenilor. Aceste tehnici de comunicare au dus la însingurarea oamenilor, la un egocentrism „informatizat”, generator de ranchiună, contestare şi revoltă permanentă, instaurând un anarhism cibernetizat. Reţelele de socializare instituite şi regizate de maeştrii manipulării (economice, politice, culturale sau religioase) devin ghetouri ale lipsei de libertate a omului contemporan. „Toţi cred că ştiu totul”. Realitatea este devoalată, demistificată, lumea nu mai are enigme deoarece sunt elucidate pe internet, de aici lipsa de preţuire pentru oamenii de ştiinţă, pentru adevăr şi valori, pentru ierarhie, competenţă, pregătire profesională şi culturală. Mai ales tinerimea este contaminată de acest dispreţ cultural şi axiologic, prin lipsă de respect pentru părinţi, educatori, instituţii şi autorităţi ale statului, faţă de societate în genere. Un criticism patologic exprimat printr‑un NU generalizat, o cădere într‑un vulgar hedonism, o autosuficienţă ridicolă şi penibilă reprezintă atitudinea multor tineri. Reala sau 
aparenta competenţă tehnică ascunde insuficienţa existenţială şi culturală a acestora. Între oamenii maturi sau în vârstă şi tineri s‑a instaurat un dialog al surzilor, în care fiecare grup de vârstă vede în celălalt o redută a prostiei într‑un pustiu al neînţelegerii.
În decursul timpului, oamenii au inventat soluţii pentru a suporta inexorabila finitudine, limita de netrecut a morţii. Au imaginat perpetuarea fiinţelor în eterna „lume de apoi”, cu secţiile fericirii şi ale caznelor perpetue, respectiv raiul şi iadul. Astfel Omul era destinat eternităţii după păcatele sau virtuţile pe care le făcuse în timpul vieţii pământene. Raiul şi iadul reprezentau destinaţii în care Dumnezeu selecta virtuoşii şi păcătoşii oferind gratificaţii sau pedepse eterne, pentru această specie trăind sub zodia păcatului originar. Frica de eternele chinuri ale iadului nu i‑a împiedicat pe oameni să comită atrocităţi, nelegiuiri, imoralităţi, pentru că au dezvoltat o ingenioasă metodologie a răutăţii. Nici îmbietorul rai cu întinsele grădini ale fericirii – de altfel plicticoase prin monotonie şi repetabilitate – nu au fost suficient de convingătoare pentru a calma, direcţiona şi modela bestia umană. Mecanismul penal inventat de oameni a fost mai eficient în civilizarea speciei. De la arderi pe rug, spânzurări, trageri pe roată, plutoane de execuţie, lagăre şi deportări, spălare de creier…, această specie raţională a evoluat în a se chinui pe sine, dar, spun spiritele optimiste, s‑a încercat astfel eliminarea iraţionalului, a inconştientului şi primitivitatea animală pentru a promova „libertatea”.
Toate sistemele opresive, dictatoriale sau pseudodemocratice au ideologii „raţionale”, în care metafora libertăţii este mereu prezentă în discursurile politice, în articole de ziar, în vorbăria cotidiană, chiar în limbajul torţionarilor. Dar faptele inspirate de această seducătoare „fata morgana” contrastează cu nobleţea simbolului. Dacă citim partea doctrinară a regimurilor totalitare (comunism, fascism, nazism) vom fi surprinşi de generozitatea scopurilor şi de duritatea mijloacelor de realizare.
În final rămân doar realităţile umane modelate, oprimate, nenorocite de tehnicile inumane ale ideologiilor umanitare. Desigur, istoria poate fi privită ca un marş triumfal al libertăţii şi al raţiunii. Utopiştii şi naivii văd o ascensiune permanentă a spiritului care domină instinctul şi violenţa. Un astfel de utopist raţional dotat cu superioară inteligenţă, Condorcet a murit ghilotinat de maşina raţională a Revoluţiei Franceze.
Să nu ne amăgim de raţiunea acestui curios antropoid care a dezvoltat cea mai eficace şi sistematică violenţă asupra altor fiinţe şi specii, şi‑a distrus mediul în care trăieşte, apoi, ca o încununare a calităţii sale tanatice, s‑a măcelărit în numeroase războaie.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius