Ar fi un accent meschin ca, lăudînd enorma exegeză pe care comentatorii au scris-o în marginea lui Kant, să mă întreb dacă un alt tom ar mai putea să adauge ceva la muntele de interpretări adunate. Gestul ar fi neavenit și perfid: neavenit, fiindcă la scară românească, unde exegeza kantiană suferă de penurie cronică, fiecare nouă interpretare e binevenită; perfid, fiindcă a strîmba din nas la efortul cu care un contemporan cercetează Critica rațiunii pure ar aduce a suficiență obtuză. Grija unui cronicar e ca, judecînd o carte, să nu-l coboare pe autor la nivelul lui, ceea ce în cazul de față echivalează cu obligația de a-l lăuda pe Vlad Mureșan pentru impresionantul travaliu cu care l-a buchisit pe Kant.
Nu cunosc decît trei-patru inși în privința cărora pot spune că îl știu pe Kant, iar eu nu mă număr printre ei. Negreșit profesorul Ilie Pîrvu, tînărul doctor în filosofie Dragoș Grusea, sau profesorul Virgil Ciomoș. Pe aceștia i-am privit mereu cu o admirație vecină cu evlavia, cu acea sfială înfricoșată cu care de obicei îi întîmpini pe nebunii sclipitori. După volumul de față, Vlad Mureșan se califică printre nebuni, primind dreptul de a intra în empireul smintiților întru Kant, în acel mic grup de apucați purtînd pe umeri hlamida experților. Cine stă să despice sisific nuanțele Criticii rațiunii pure, spre a le înfățișa apoi într-o formă cît mai clară, nu poate fi un om normal. Și e limpede că Vlad Mureșan e oricum, dar nu un om normal, de vreme ce a putut să descrie schematismul, amfibolia, paralogismele, antinomiile și arhitectonica rațiunii pure. E îndeajuns să parcurgi cu privirea numele acestor„teme“ ca să intuiești că pe Kant nu-l înțeleg decît foarte puțini. Sunetul temelor are ceva ezoteric, de enigmă pentru a căror dezlegare oamenii obișnuiți nu sunt făcuți.
Și totuși, Vlad Mureșan afirmă de la bun început că Immanuel Kant nu este un gînditor obscur și opac, ci unul subtil și stufos. Subtilitatea îi vine din finețea distincțiilor, pe cînd stufoșenia îi vine din puzderia acelorași distincții. Densitatea lor preschimbă Critica rațiunii pure într-o cetate străbătută de o sumedenie de labirinturi, tocmai de aceea piedica pe care o întîmpini ține de neputința de a păstra simultan în minte toate labirinturile. Altfel spus, ceea ce-l face pe Kant să fie dificil e condiția mediocră a minții cititorului, dar în sine gîndirea neamțului nu e defel dificilă. Neamțul e complicat fiindcă lenea minții mele îl face să fie așa. Dar pentru un exeget al cărui antrenament s-a petrecut în palestra conceptelor, Kant e susceptibil de o înțelegere clară.
Cu un exemplu pe care Vlad Mureșan îl dă: una e să privești o imagine cu o rezoluție de 500 de pixeli, și alta e ca aceeași imagine să sară la o precizie de 10 000 de pixeli. Cîmpul vizual se dilată enorm, punînd ochiul în dificultatea de a-l cuprinde. E exact cazul Criticii rațiunii pure: rezoluția distincțiilor e așa de mare, că cititorul obișnuit nu poate reține întreaga imagine a cărții, ochiul rătăcin- du-se într-un colț fără a mai putea înainta. Vreți o hartă turistică a rațiunii omenești sau una la scară militară? Cea de-a doua variantă e cazul Criticii rațiunii pure.
Politicos și grijuliu în a nu-și jigni cititorii, autorul vorbește de „intelectul mediu“, care nu e nimic altceva decît un eufemism menit a surprinde prostia ivită din lene. Cu cuvintele lui Vlad Mureșan: „Intelectul mediu este debordat de complexitate deoarece nu este antrenat și nu rezistă la angajamentul teoretic sistematic (spartan), preferînd cu lașitate și lenevie soluția simplă proximă. Astfel problema dificultății filozofiei lui Kant nu este intrinsecă (obiectivă), ci extrinsecă (subiectivă) – ea ține de limitele practice ale fiecărui intelect. Nu orice intelect comun reușește performanța «atletică» de a deveni (și a rămîne) un intelect teoretic. Invers, obscuritatea proprie filosofiei (sau mai precis a anti-sofiei) postmoderne ajunge (prin Deleuze și Derrida) să abolească orice distincție în numele… diferenței. Autoproclamați «filosofi ai diferenței», ambii sfîrșesc prin topirea distincțiilor în vîscozitatea haoidă sau în gaura neagră inconceptibilă a diferanței. Dar, așa cum spune Hegel, există și o „profunzime goală“ (ca simplă abolire abstractă a intelectului) care se satisface în «noaptea minții» și în mistica sceptică a diferenței dintre diferență și in-diferență.“ (p. 12).
Modest, Vlad Mureșan își privește volumul ca pe un simplu comentariu, adică drept un preambul la un eventual curs de introducere în Critica rațiunii pure. Autorul exagerează în minus, căci își micșorează meritul: volumul, chiar dacă nu e un tratat avînd pretenția de a lămuri problemele lui Kant, e un curs foarte bun despre capodopera kantiană. Un curs bun, clar și precis, cu tabele, scheme și formule. În plus, Vlad Mureșan e un spirit devotat căruia nebunul strălucitor de la Königsberg îi inspiră o vădită abnegație. Pînă la această carte, văzusem în Vlad Mureșan un ahtiat după dialectica lui Hegel, dar iată că acum inteligentul profesor de la Cluj își dezvăluie afinitatea, ba chiar simpatia față de viziunea kantiană.
De-a lungul timpului s-au scris comentarii la Kant, altele împotriva lui Kant, altele sub Kant și foarte puține la nivelul lui Kant. Din ultima categorie fac parte texte rezultate din opoziția superioară pe care numai niște gînditori de calibrul lui Kant o puteau face: Maimon, Fichte, Schelling și Hegel. Restul comentatorilor sunt așchii palide sărite din trunchiul genial al gînditorului de la Königsberg. Vlad Mureșan afirmă că s-a ferit într-adins să-l mutileze pe Kant după fatidicul calapod al gîndirii analitice. Autorul nu crede într-un Kant logic și epistemologic, ci în unul transcendental și ontologic.
Atîta doar că, în cîteva locuri din volum, vechea pasiune pentru Hegel răzbate tiranică, căci Vlad Mureșan nu se mărginește la a-l analiza pe Kant în litera lui, ci îi modifică litera spre a-i adăuga scoliile lui Hegel, așa cum se întîmplă în tabelul categoriilor intelectului sau în capitolul despre arhitectonica rațiunii. În aceste locuri, Vlad Mureșan face răsuciri de fachir conceptual: detașează conceptul de expresia lui, și îl pune pe Kant să vorbească prin gura lui Hegel. Cum travaliul cu pricina e prea sibilinic pentru a fi redat aici, mă mulțumesc să constat că Vlad Mureșan are pretenția de a-și fi scris comentariul fără a avea un punct de vedere personal, ba mai mult de a-și fi scris analiza din „nici o perspectivă“, adică „de nicăieri“ (p. 11), pentru ca apoi să-l pocnească pe cititor în moalele capului cu o retorică mirosind de la o poștă a Știința logicii, în care Vlad Mureșan vede o ultra non plus a gîndirii speculative: „perspectiva filosofică autentică tocmai asta cere, să abordezi o problemă de nicăieri, adică din punctul atopic și indiferent al Conceptului, adică de a lăsa conceptul să-și desfășoare liber micșcarea obiectivă în subiect, cum spune Hegel.“ (p. 11). De atîta atopie și indiferență, cititorul obișnuit va da ochii peste cap, abdicînd de la înțelegere.
Noroc că autorul nu pornește de nicăieri, ci de la textul lui Kant, altminteri malaxorul de negații, trecut din capul lui Hegel în cel al lui Vlad Mureșan, ar fi preschimbat volumul într-o sarabandă de piruete în care Conceptul (Dumnezeu cuprinzînd în sine toate determinațiile în chip virtual) ar fi semănat cu o cascadă curgînd invers: de jos în sus, adică de nicăieri către miezul inițial al Conceptului. Sunt sigur că Vlad Mureșan mă înțelege, chiar dacă cititorul va căsca ochii stupefiat. Cine scrie „Concept“ cu majusculă și pretinde că începe a gîndi de nicăieri nu poate fi un om normal. Vlad Mureșan nu e om normal, tocmai de aceea se numără printre cele trei-patru persoane despre care pot spune cu mîna pe inimă că îl știu de-a fir a păr pe Kant.
Pe cine a fost la un pas să abandoneze lectura Criticii rațiunii pure îl sfătuiesc să ia comentariul lui Vlad Mureșan: va da peste o claritate a schemelor cu ajutorul cărora va recăpăta pofta de a-l citi pe irepetabilul homo kantianus.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius