Umberto Eco, Cronicile unei societăţi lichide, traducere din italiană de Oana Sălişteanu şi Maria Boghiu, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 364 pag.
Savanţii sunt de obicei firi retrase, fără aderenţă la întîmplările petrecute recent. Cu cît le este mai alterat simţul realităţii cu atît le creşte putinţa de a se adînci în extravaganţ e teoretice.
Nimic din asta la Umberto Eco, căruia curiozitatea mondenă îi dă aerul unui docent cu înclinaţii mahalageşti. Numai aşa se explică uşurinţa cu care sare de la un citat din latina medievală la comentarea ad-hoc a ultimului scandal din politica italiană. Şi asta nu din cînd în cînd, sub ritmul aleator dictat de evenimente, ci în chip regulat, la fiecare două săptămîni, în paginile ziarului „Espresso“, unde Eco, din 1985 şi pînă în 2015, şi-a ţinut cu stăruinţă rubrica de comentarii pitoreşti. Din risipa gazetărească s-au ales în timp cîteva antologii de delicatese publicistice, pe care azi cititorul le parcurge amuzat, mirîndu-se de cît de atent era italianul la fleacurile ivite în epocă. Mai rar un encicloped arătînd atîta poftă de a-şi vîrî nasul în futilităţi sadea, în acea pletoră de nimicuri din care presa îşi face zilnic meniul preferat. Şi totuşi lui Eco nu-i scapă nimic, ochiul său fiind avid de a afla tot, cum se întîmplă în Cronicile unei societăţi lichide.
Volumul e un bazar în care temele se amestecă babilonic: ultima trăsnaie rostită de George W. Bush şi dependenţa de telefonul mobil, teoria conspiraţiei şi rostul romanului poliţist, tupeul lui Berlusconi şi conflictul dintre generaţii, violurile săvîrşite de ţigani la Roma şi explozia Islamului, prăbuşirea învăţămîntului şi idolatria dată de internet. Ar fi zadarnic să enumăr toate subiectele pe care scriitorul le atinge, ar însemna să fac un catastif de efemeride de care, oricum, ne-am lovit cu toţii în ultimele decenii. Ce contrariază nu e devălmăşia articolelor, ci afurisita plăcere cu care Eco se ţine la curent cu toate, ca un pacient dorindu-şi să fie mereu cuplat la un aparat de reanimare. Drama e că din aparat nu inspiră oxigen, ci gazul tulbure al exagerărilor mediatice. E şi acesta un mod de a-ţi întreţine tonusul: îţi păstrezi pofta de viaţa îndopîndu-te cu ştiri joase, genul de ciurucuri cotidiene a căror puzderie îţi intoxică mintea pînă la saţietate. Numai că la Eco nu simţi saţietatea, ci arţagul de a comenta tot ce-i cade sub ochi.
E prima trăsătură pe care o constaţi citind Cronicile unei societăţi lichide, aceea că Eco e un cîrtitor superior plăcîndu-i nespus să-şi bîrfească contemporanii. Parcă îl şi vezi flecărind cu un prieten la o halbă de bere, pentru ca apoi, sătul de şuete, să treacă la punerea pe hîrtie a detaliilor. Se înţelege, bîrfa e făcută cu inteligenţă, de la înălţimea unei erudiţii fine, dar impresia finală e că, din întîlnirea minţii lui Eco cu un episod sordid, nici episodul nu se lămureşte şi nici mintea savantului nu are ceva de cîştigat. Dimpotrivă, ceva din serbezimea întîmplării vine să-l molipsească pe scriitor, semn că în lume sînt teme atît de grobiene că nu le poţi comenta decît coborîndu-te la nivelul lor. Urmarea e o gazetărie pe cît de sprinţară, pe atît de terestră. Pur şi simplu, Eco nu-şi poate lua zborul, rămînînd prins în felia plată a evenimentelor descrise. Iată o mostră de început de articol: „Stau în tren şi citesc ziarul, cînd un domn de lîngă mine deschide discuţia: «Aţi citit în ce vremuri trăim? Poate că aţi citit azi despre cel care şi-a ucis soţia gravidă. Şi despre cei doi care au masacrat familia vecină pentru că dădeau radioul prea tare? Dar prostituata româncă ce şi-a înfipt umbrela în ochiul unei fete cu care se certase din nimic? Şi cîte mame din ultima vreme nu şi-au ucis copiii?»“ (p. 137) La aşa teme, concluzia articolului e pe măsură: trăim într-o epocă debusolată în care reperele morale s-au topit la propriu, de aceea societatea, dintr-un edificiu solid cum era odată, s-a preschimbat într-o entitate lichidă, ale cărei elemente curg la vale ca într-un şuvoi de munte.
Şi pentru că perspectiva nu e defel roză, Eco se apără de şuvoi refugiindu- se în umor, iar aceasta e cea de-a doua trăsătură: ironia folosită ca mijloc de eschivă atunci cînd realitatea nu-i mai îngăduie trucuri de interpretare. La Eco umorul e o supapă menită a micşora tensiunea unei teme grave, scriitorul fiind un mucalit sadea, ce descreţeşte frunţile tocmai în momentul cînd problema riscă să aprindă spiritele: „Nu e adevărat că toţi românii sunt violatori, că toţi preoţii sunt pedofili şi că toţi cercetătorii lui Heidegger sînt nazişti.“ (p. 175) Cu tresăririle acestea hître incriminînd etichetele cu iz de stigmat, Eco iese din orice împrejurare ce ameninţă să-l prindă într-o poziţie fixă, în care ar putea fi învinuit de rigiditate în idei.
Şi astfel ajungem la cea de-a treia trăsătură: italianul e alunecos pînă la cultivarea unui relativism ce face casă bună cu corectitudinea politică. Şi deşi se declară răspicat împotriva acestei tembele forme de marxism camuflat, Eco e în spirit un intelectual multiculturalist: ateu, liberal şi nespus de resemnat. Şi cu tot aerul şugubăţ cu care ştie să-şi ascundă resemnarea în spatele unei mine vesele, se simte că Eco a renunţat de mult la convingeri ferme. Căci cine e ferm e rigid, iar rigiditatea e semn de obtuzitate retrogradă, adică tot ce poate fi mai dezagreabil într-o lume ce şi-a făcut din flexibilitate un blazon de scos la plimbare pe stradă. E drama oricărui intelectual care, de frica de a nu părea intolerant, alege să fie maleabil pînă la versatilitate cronică. Cine e flexibil e fluent, curgînd cu uşurinţă în sensul impus de moda epocii, iar Eco chiar asta este, un scriitor trăind într-o lume lichidă, în care oamenii sunt precum ochiurile de baltă după o ploaie scurtă: fără profunzime, evaporîndu-se repede şi nelăsînd nici o urmă după ei. Şi cu cît sunt mai diluaţi cu atît vorbesc mai mult de toleranţă: „Integrarea într-o Europă tot mai ticsită de extracomunitari trebuie să aibă loc pe baza unei toleranţe reciproce.“ (p. 223) Eco scria această platitudine politicoasă în 2009, an cînd în şcolile din Italia elevii musulmani s-au declarat lezaţi în sensibilitatea religioasă, de prezenţa crucifixului pe peretele sălilor de clasă. Şi dacă tot ce poţi spune e o asemenea platitudine, atunci nu poţi pretinde că faci altceva decît să vînturi opinii conformiste.
Conforme cu ce? Cu iluzia intelectualilor că o credinţă de intensitatea celei islamice poate fi combătută cu mijloacele raţiunii ateiste, invocînd statul de drept şi drepturile omului, cînd de fapt o religie se combate cu altă religie, în vreme ce, într-o dispută ce opune o tabără de fiinţe debile, anemiate de lipsa credinţei, unei tabere de apucaţi focoşi ce mor pentru Dumnezeul lor, victoria va fi de partea focoşilor. Dar Eco nu poate împinge coarda interpretării pînă la capăt, fiindcă e prudent. Cuius religio, eius regio. „A cui e religia, a aceluia va fi şi guvernarea“, dictonul acesta medieval spune răspicat ce se va întîmpla în viitor cu Europa, numai că Eco tace spre a nu fi etichetat drept fundamentalist creştin.
Şi astfel ajungem la a patra trăsătură a savantului: natura reactivă cu tentă histrionică. Eco e un arlechin jubilînd la gîndul că poate urzi poante pe seama ultimelor noutăţi, dar o face mereu în direcţia bagatelizării lor. Eco nu vrea să-şi convingă cititorul, cu atît mai puţin să-l convertească. El vrea doar să mustăcească prin piruete retorice care nu-l angajează cu nimic. De aici reacţia mereu zeflemitoare, pornită dintr-o umoare frivolă din cauza căreia lasă impresia că nu poate fi serios. Orice ar face, Eco tot în băşcălie sfîrşeşte. Maxima lui pare să fie: „să nu dramatizăm!“, drept care dă o tentă lejeră chiar şi celor mai spinoase subiecte. Potrivit acestei logici, nici o stare nu e pînă într-atît de gravă încît să nu i se poată găsi o latură suportabilă. Numai că azi situaţia Europei e atît de gravă că umorul lui Eco nu o mai poate ascunde în 2015, ultimul an cînd îşi mai scrie articolele. Iată paradoxul savantului: se străduieşte să arboreze o mină optimistă, cînd de fapt e foarte resemnat, căci intuieşte că e un ins neputincios, care, pus în faţa unei stări de lucruri pe care nu o poate schimba, se mulţumeşte s-o atenueze cu ajutorul glumiţelor. De aceea Eco te distrează fără să te mişte, te amuză fără să te tulbure. Cînd închizi cartea nu reţii decît gustul unei ironii secretate copios de chiliferele unui ghiuj
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius