Hermeneutica binaro-fractalică a „ultimului Culianu“

[altmariusideea]

Nicu GAVRILUŢĂ | Ioan Petru Culianu după 20 de ani

05 Iunie 2011
Hermeneutica binaro-fractalică a „ultimului Culianu“

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 61, iunie 2011)
 
 Unul dintre cele mai frumoase şi substan­ţiale interviuri despre Ioan Petru Culianu, pe care le-am citit, este cel luat de Simona Sora lui Moshe Idel (1). Există acolo o secţiune unde sînt expuse succint cele trei teorii despre „ultimul Culianu“. Prima este a lui Matei Călinescu, cel care vede opera lui Culianu de după 1986 ca fiind un rezultat al „paricidului“ săvîrşit de acesta faţă de Mircea Eliade. Teoria este întru­cîtva adevărată, dar nu intră în profunzimea gîndirii lui Culianu. Cea de-a doua este excelent detaliată de Horia-Roman Patapievici în cartea sa despre Ultimul Culianu (2). Aici se adînceşte teoria fractalică a lui Culianu după 1986, cu referinţă specială la binaro-fractalism ca o veritabilă mathesis universalis. În sfîrşit, Moshe Idel invocă o a treia teorie, cea care leagă direct scrierile „ultimului Culianu“ de Cabală şi de arta sacră a combinării celor 22 de litere ebraice, aşa cum apare ea expusă în Sepher Ietsirah. Teoria a configurat-o în prefaţa la cartea mea despre Ioan Petru Culianu (3) şi a dezvoltat-o la Oxford, în mai anul acesta, la o conferinţă legată de împlinirea a 20 de ani de la asasinarea lui Culianu.
 
Viaţa - un proces computaţional
 
 Pentru a-şi expune convingător şi atractiv noua sa metodă de cercetare a religiilor, magiei, a extazului şi a culturii în general, Culianu recurge la un exemplu notoriu. Un gangster vestit din Chicago folosea o metodă foarte simplă pentru a decide în situaţiile create de viaţă: dădea cu banul: „Cap însemna da, pajură nu“ (4). O singură dată alegerea a fost greşită, iar consecinţele au fost fatale. În cazul a două aruncări cu banul, vestitul gangster ar fi avut în faţa sa o împătrită alegere: +/–, –/+, +/+, –/–. Dublînd numărul aruncărilor, obţinem 16 posibilităţi de alegere ş.a.m.d. Pot exista mult mai multe cazuri combinate de secvenţe binare şi atunci personajul nostru se vede pus în faţa a sute şi mii de opţiuni.

În viaţa de zi cu zi este exact la fel. Noi practicăm volens-nolens decizii de tip digital, întemeiate pe succesiuni de comutări binare. În fluxul permanent al vieţii, viteza acestor solicitări este mult prea mare şi atunci deciziile nu sînt înţelese drept simple alegeri digitale. Procesul este perceput ca fiind unul continuu. Trebuie să avem o minte foarte bine antrenată, asemenea unui jucător de şah, pentru a putea analiza sutele de decizii binare pe care ni le solicită situaţiile complexe ale vieţii. În concluzie, viaţa este un proces computaţional. Supoziţia principală a metodei lui I.P. Culianu este că şi religia, filozofia, ştiinţa şi literatura funcţionea­ză la fel, în virtutea unor decizii de tip digital.

Toate aceste posibile alegeri – indiferent că este vorba de filozofie sau viaţă, literatură sau religie – fac parte dintr-un sistem anume. Există un sistem în mitologie, altul în ştiinţă, literatură sau filozofie. Indiferent de domeniu, sistemul cuprinde: 1) un set de reguli şi 2) un mecanism de generare. Setul de reguli este definit de Culianu ca fiind un ansamblu de presupoziţii atomare sau de aserţiuni ontologice fundamentale. Voi reveni cu exemple. Deocamdată, menţionez faptul că setul de reguli din hermeneutica lui I.P. Culianu este oarecum echivalent, din punct de vedere funcţional, cu sistemul de numeraţie (sexagesimal, zecimal sau binar) din teoria matematică a numerelor. Are aceeaşi aplicaţie şi aceeaşi universalitate.

Mecanismul de generare reprezintă a doua componentă esenţială a sistemului şi este dat de aplicarea unui procedeu binar de alegere (de tip da/nu) asupra setului de reguli. Întemeiat pe principiul generării, acest mecanism înlocuieşte clasicul principiu explicativ considerat astăzi revolut de I.P. Culianu. În joc nu mai sînt invarianţii lui Hans Jonas sau Ugo Bianchi puşi la treabă pentru a explica gnosticismul. Dimpotrivă, în locul lor Culianu propune acele reguli simple cu valoare de propoziţii atomare care, în virtutea mecanismului de generare, se com­bină creînd variante sistemice ale interpretării. Acestea nu mai sînt diferenţiate în funcţie de asamblarea mai mult sau mai puţin eficientă a unor date sau invarianţi consideraţi în mod a priori esenţiali. Culianu, cel de după 1986, abandonează de­finitiv o asemenea metodă.

Ceea ce aduce el nou îmi pare a fi realmente revoluţionar pentru toate disciplinele umaniste ale momentului, şi nu numai. Hermeneutica lui de după 1986 se întemeiază pe supoziţii precum „raza de acţiune a unui mit“ sau „spectru de tolerabilitate logică“ a unei variante alternative. Jocul categoriilor clasice statuate drept adevăruri a priori este luat acum de datul ireductibil cu valoare de regulă sau axiomă.

Avînd un set de reguli şi un mecanism de generare, sistemul este pus în funcţiune. Odată pornit, acesta are tendinţa de a-şi epuiza toate posibilităţile combinatorice, „deoarece operaţia de generare nu are limite teoretice“ (5). Hermeneutica acestei miraculoase creaţii permanente este de-a dreptul fascinantă. De ce? Pentru că in­teracţiunea are loc „pe un material mitic preexistent activînd soluţii şi reaşezîndu-i secvenţele în configuraţii mereu noi“ (6). Să exemplific aceste precizări teoretice cu anumite ipostaze ale sistemului, ale setului de reguli şi ale mecanismului de generare.
 
Sistemul testamentar şi interpretările ereziologilor creştini
 
 Metafizicile gnostice, ca şi cele ale ereziilor creştine în general, s-au întemeiat toate pornind de la exegeza cărţii veterotestamentare a „Facerii“. Ea a constituit sistemul de plecare al tuturor interpretărilor posibile. „Geneza“ conţine în sine atît setul de reguli, cît şi mecanismul lor de generare. Iată cîteva dintre aceste reguli asupra cărora s-a oprit şi Culianu: „Lumea a fost creată“; „Există Binele“; „Există Răul“ etc. Odată enunţate, aceste reguli se combină în virtutea unui principiu de generare cu posibilităţi teoretic nelimitate. I.P. Culianu urmăreşte o metafizică combinatorie a Creaţiei de sorginte testamentară, pe care o ordonează potrivit jocului generativ a două principii opuse: Binele şi Răul.

Opţiunea intelectualilor creştini din primele secole ţinea de ceea ce Culianu a numit a fi o alternativă binară: un singur principiu sau două principii. Dacă se acceptă un singur principiu, atunci Răul derivă din Bine, ceea ce înseamnă că Binele nu este chiar atît de bun, iar Răul – atît de rău. Invers, dacă se acceptă ambele principii, atunci ele funcţionează separat.

Avîndu-se în atenţie cele trei reguli amintite ale sistemului, variantele lor combinatorice vor fi următoarele: 1) Lumea a fost creată de Bine (varianta maniheistă); 2) Lumea a fost creată de Rău (gnosticii, paulicienii, catharii radicali); 3) Lumea a fost creată de Bine, dar organizată de Rău (bogomilii, catharii moderaţi); 4) Lumea nu a fost creată nici de Bine, nici de Rău, ci de un anume intermediar care nu era nici bun, dar nici rău (gnosticii majoritari şi marcioniţii).
 Odată puse în mişcare, aceste posibilităţi combinatorice ale sistemului sînt de neoprit, afirmă I.P. Culianu. Ele vor sfida „persecuţiile, sabia şi rugul, ca să ajungă la manifestare“ (7). Ceea ce nu prea s-a înţeles pînă acum este statutul axiologic al acestor variante interpretative. Culianu insistă pe bună dreptate asupra acestui fapt, arătînd că, în sine, nici o alternativă nu este mai justificată decît altele. Privite dintr-un punct de vedere mai înalt, aproape supraomenesc, toate au aceeaşi valoare de existenţă, indiferent că se numesc ortodoxie, cathar­ism, bogomilism, maniheism. Omul le face pe unele dintre ele – şi doar pentru un timp anume – să fie mai adevărate decît altele. Ei bine, tocmai acest adevăr fundamental nu s-a înţeles aproape deloc în istorie. Dovadă faptul că au existat şi mai există încă războaie religioase, persecuţii, discreditări ale unor culte sau mi­norităţi etc.

Din punctul meu de vedere, cărţile Culianu ar trebui să fie texte fundamentale, obligatorii pentru toate facultăţile şi instituţiile de învăţămînt religios din lume. Hermeneutica nouă propusă de Culianu ar putea fisura multe „adevăruri acceptate“ şi ar deschide sufletele şi minţile oamenilor către o perspectivă ecumenică a viitorului.
 
Biblia şi principiul exegezei inverse
 
 Sistemul creaţiei din Vechiul Testament nu este singurul analizat de I.P. Culianu atunci cînd îşi exemplifică noua sa metodă. O hermeneutică specială practică istoricul religiilor şi cu privire la alte personaje celebre din Biblie: Şarpele, Dum­nezeu-Tatăl, Iisus etc. Numai că, în aceste situaţii, Culianu pune în joc ceea ce el numeşte a fi principiul exegezei inverse. (Evident, acesta este valabil şi pentru sistemul veterotestamentar al creaţiei.) „Prin exegeză inversă vrem să spunem că perspectiva dualistă inversează interpretările tradiţionale ale Vechiului Testa­ment.“ (8) Exact aşa cum a fost şi în cazul interpretării celor două principii: Binele şi Răul.

Din punct de vedere teoretic, exegeza inversă se bazează pe ordonări şi rearanjări ale unor elemente singulare prezente în text. Ele funcţionează asemenea unor itemi sau atomi. Se referă la principii, personaje, teme şi motive biblice. Mai mult, sistemul întemeiat pe principiul exegezei inverse cuprinde limite sau spectre destul de largi de toleranţă.

De exemplu, o limită maximă de toleranţă vizează respingerea în bloc a Vechiului Testament. În gnosticism şi ereziologii, el este considerat drept creaţia malefică a demiurgului celui rău. Valorile practicilor eretice sînt complet inversate. Ceea ce era „bun“ în Vechiul Testament devine „rău“ la gnostici, şi invers. Cainiţii lui Iri­neu, de exemplu, văd în Cain şi Iuda pe adevăraţii reprezentanţi ai Cerului, cei care vor putea sabota legile demiurgului rău. Iuda ar fi fost – nici mai mult, nici mai puţin decît – „singurul dintre apostoli care a cunoscut adevărul şi a împlinit misterul trădării“. Lui i se atribuie şi o Evanghelie din care nu ar mai fi rămas nimic...

Fiecare grup gnostic poate inversa semnele unei secvenţe testamentare sau pe cele ale unui personaj biblic. Suma posibilităţilor interpretative rezultată de aici este suficient de mare şi permisivă. Un exemplu amintit de Culianu este cel al Şarpelui veterotestamentar. În manieră clasic creştină şi gnostic-ofită, Şarpele este Diavolul. Sethienii lui Ipolit, în schimb, identifică Şarpele veterotestamentar cu însuşi Mîntuitorul. În alte variante interpretative, Şarpele este Sophia, în sensul că prima femeie a primit Cunoaşterea prin intermediul unui Şarpe. Alteori, Şarpele este pur şi simplu un şarpe. Atunci cînd secvenţe identice (de exemplu „Şarpele este Diavolul“) apar în mai multe texte, se creează tradiţii, cum este cea creştină, de pildă.

Un alt exemplu de exegeză inversă, practicată pe seama unor personaje testamentare, este invocat de I.P. Culianu în Gnozele dualiste ale Occidentului, cu trimitere directă la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Iisus. Regulile de bază ale sistemului sînt: „Există Dumnezeu-Tatăl“ şi „Există Iisus“. Mecanismul de generare duce la apariţia mai multor interpretări posibile: a) Iisus este egalul lui Dumnezeu (Conciliul de la Niceea din 325); b) Iisus este inferior Tatălui ceresc (Arianismul); c) Iisus nu este nici inferior, nici superior lui Dumnezeu-Tatăl; cele două realităţi sînt separate; d) Iisus are doar natură divină (Monofizismul) etc.

Care este interpretarea adevărată? După I.P. Culianu, toate au aceeaşi valoare de adevăr. Numai că oamenii şi puterea le fac – pentru un timp – pe unele mai adevărate decît altele. Noi optăm pentru una sau alta dintre aceste alternative, dar alegerea nu ne aparţine în întregime. Mai curînd expresiile exegezei inverse ne aleg pe noi pentru a deveni victime sau eroi prin care ele se întrupează în lume.

Tinzînd să-şi epuizeze toate variantele interpretative, exegeza inversă pe marginea relaţiei testamentare dintre Dumnezeu-Tatăl şi Iisus ne lasă posibilitatea să le anticipăm pe unele dintre acestea. Astfel: „Înainte de a exista un Arie sau Nestorie, eu ştiu (s.n.) că va exista un Arie sau un Nestorie, deoarece soluţiile lor fac parte din sistem, şi sistemul este acela care îi gîndeşte pe Arie şi Nestorie, exact în clipa în care Arie sau Nestorie cred, la rîndul lor, că ei gîndesc sistemul.“ (9)

Toate aceste variante interpretative pleacă de la un sîmbure unic, reprezentat, în cazul nostru, de relaţia testamentară dintre Iisus şi Tatăl ceresc. În timp, ele se ramifică sub forma unui arbore. Culianu îl numeşte Arborele gnozei şi-i consacră o carte cu acest titlu. În istorie însă, „unele ramuri rămîn virtuale, altele cresc efec­tiv“ (10).
 
 Bricolajul marelui sistem mitic
 
 Ramurile actualizate, manifestate în Timp şi Istorie, ale Arborelui gnozei creează uneori mituri. I.P. Culianu le subsumează pe toate sub ceea ce el numeşte „marele sistem mitic“. Acesta funcţionează asemenea unei sume de potenţialităţi latente care caută să se întrupeze în lume alegîndu-ne pe unii dintre noi ca mijlocitori.

Ştim bine că Mircea Eliade interpreta deseori „miturile lumii moderne“. Este vorba de mitul eroului şi al femeii-vampir, al automobilului şi al repausului duminical petrecut într-un cadru de natură feerică etc. Toate acestea ar fi creaţii umane foarte active la nivelul imaginarului social şi al universului oniric. Ele ar păstra şi aduce la zi unele secvenţe mitice străvechi, prezente în acel illo tempore al începu­turilor.

Or, I.P. Culianu inversează raportul. Pentru el, nu oamenii sînt aceia care creează miturile, ci, dimpotrivă, „mitul este cel care-i gîndeşte, iar raţiunea face eforturi ca să justifice mitul“ (11). În caz că nu reuşeşte şi i se opune, omul este pierdut. Se poate rătăci pe cărările neantului, acolo unde lucrurile nu au umbră, iar oglinzile nu reflectă decît nimicul...
 Surprinzător este faptul că de cele mai multe ori miturile se gîndesc şi se întrupează în lume prin personaje aparent nesemnificative sau, în cel mai bun caz, străine de problematica mitologiei. Un exemplu de scriitor nespecialist în mitologie ar fi cel al lui Ioan Slavici.

Acestuia, I.P. Culianu îi consacră un text prin care încearcă să demonstreze că un străvechi mit maniheist l-a ales pe scriitorul ardelean pentru a izbucni în lume. Ce ştia Slavici despre maniheism? Probabil nimic. Cunoştea doar ceva din filozofia indiană, în urma dialogurilor cu prietenul Eminescu. Şi totuşi Moara cu noroc se pretează la o hermeneutică în stil maniheist. Prezenţa unor elemente gnostice, deşi ascunsă, fortuită, se lasă totuşi descoperită. Prozatorul ardelean a scris despre turmele de porci din preajma Ineului. Acesta este un adevăr descriptiv care s-a impus şi a devenit incontestabil pentru oricine. Numai că, în viziunea lui Culia­nu, simbolismul porcului contează în acest text. El este universul – este prezent, de pildă, la greci şi indonezieni – şi semnifică animalul ieşit din Infern, dar aflat în permanentă relaţie cu locul său originar de provenienţă. Or, în nuvela lui Slavici, ţinutul aflat dincolo de „Moara cu noroc“ este într-adevăr fără noroc.

Textul lui Slavici mai face referire şi la existenţa a cinci cruci aflate în faţa hanului. Două sînt de piatră şi trei de lemn. Faptul nu este deloc întîmplător. Numărul crucilor este egal cu cel al membrilor familiei lui Ghiţă. Interesant este că doi dintre ei vor muri (crucile de piatră) şi trei vor trăi (crucile de lemn). Simbolismul acesta nu este însă prezent în mitul maniheist. Cu toate acestea, Culianu concluzionează că „omul nu este creator de mituri, el este creat de mit. Un scriitor transilvănean luat drept «realist» va scrie o nuvelă de moravuri cu aspect poliţist; şi o face, adaptînd într-o manieră într-adevăr curioasă un mit, pe care nu-l cunoaşte, realităţilor propriei sale ţări“ (12).

Un alt străvechi mit cu o răspîndire universală a fost cel al combustiei lumii, numită şi ekpiroza. În scrierile sale, Eliade îi consacră pagini întregi. I.P. Culianu regăseşte însă acest mit în ipostaza modernă a operei lui H.G. Wells. Într-unul dintre textele sale, autorul american, complet dezamăgit de rasa umană, îi mai acordă acesteia o singură şansă: salvarea prin distrugere! Marile catastrofe ecologice şi chiar nucleare ar putea să producă mutaţia mult rîvnită de la homo sapiens la homno spiritualis. Este adevărat, şansa acestei uluitoare transfigurări este extrem de mică (0,001% din 99,999 de încercări), dar nu inexistentă. Prin acest mit, conchide I.P. Culianu, experienţa lumii ca Întuneric este din nou actualizată. Un scenariu similar a dezvoltat şi Mircea Eliade în nuvela sa Tinereţe fără tinereţe.
 Inspirat parcă de literatura fantastică a lui Eliade, I.P. Culianu va urmări şi el teme similare, cum ar fi trăirea vie, totală, a mitului Buddha. Personajul Elefterescu, din nuvela Incognito la Buchenwald scrisă de Eliade, va muri pe front posedat fiind de mitologia celebrului prinţ oriental. Se va identifica – chiar împotriva voinţei sale – cu Buddha însuşi. Va retrăi viaţa şi încercările iniţiatice ale acestuia.

Culianu reia şi el motivul într-o pagină din Iter in silvis. Citează cazul celebrei chinezoaice din Shantung, analizat de Shirokogoroff, care se referă la întîmplarea neobişnuită a unei tinere femei care a mers în grădină să culeagă zarzavaturi. „Atunci şi-a pierdut brusc cunoştinţa şi a căzut la pămînt. Cînd şi-a revenit s-a întors acasă, arătînd ca o fiinţă neomenească. Stă ca un Buddha şi refuză hrana... În această poziţie a rămas şase ani. Oamenii pun în faţa ei diverse jertfe...“

Aflat în Italia, în Olanda sau în SUA, Culianu a făcut o adevărată pasiune din mitul lui Faust. În 1990 îi apărea studiul „Dr. Faustus, mare sodomit şi necromant“ în Revue de l’Histoire des Religions. Aici I.P. Culianu regăseşte mai multe ipostaze ale mitului faustic în motivul „îngerului căzut“, în personajul mitologiei greceşti cu numele de Icar, dar şi în „omul occidental“ al lui Spengler.

Or, cheia acestui mit – ca şi a oricăror alte mitologii – nu stă în conţinut, în ceea ce se povesteşte. Naraţiunea mitică are o cu totul altă funcţie. Ea creează o aură de mister şi o „pace mistică“ între povestitor şi auditor. Alteori însă, I.P. Culianu invocă şi o altă funcţie a mitului: aceea de a fi un mecanism de creat iluzie, stabi­lind peste timp continuităţi perfect orbitoare. Personal, am suficiente rezerve în ceea ce priveşte această ultimă interpretare. Tind mai curînd să-i dau dreptate lui Eliade care atribuia fabricarea de iluzii în exclusivitate falselor mituri.

I.P. Culianu cunoştea cu certitudine distincţia lui Eliade dintre miturile false şi cele adevărate. A preferat însă să nu o amintească şi să nu o folosească. În schimb, în monografia Mircea Eliade, publicată iniţial la Ascona, în Italia, în 1978, Culianu regăseşte mai multe afinităţi între Eliade şi Gerardus van der Leeuw, decît între Eliade şi R. Pettazzoni, cu privire la hermeneutica mitului. Drept argument invocă o lucrare din 1937 a lui Leeuw, în care savantul olandez arată că mitul veritabil nu a încercat niciodată să explice o lume. Aceasta era (şi mai este încă) opinia simplistă, reducţionistă a pozitiviştilor. Dimpotrivă, naraţiunea mitică se cere a fi trăită, asumată drept ceva viu, real. Contează în primul rînd efectul creat asupra universului diurn sau nocturn al auditoriului, şi nu descrierea şi „explicarea“ pe care mitul le conţine. În acest sens, concluzia lui I.P. Culianu era că Eliade ar da­tora mai mult lui Leeuw decît lui Pettazzoni.

De altfel, tema explicării „originii“ şi a împrumutului unui mit prin difuziune culturală a căzut astăzi în desuetudine. I.P. Culianu îi aminteşte în Arborele gnozei pe antropologii contemporani care constată mai curînd existenţa mai multor variante mitice care apar independent, în minţi străine unele de altele. Uneori, pentru omul modern, aceste comportamente mitice iau forme difuze, profane şi chiar irecognoscibile. „Sărbători, ceremonii, spectacole, competiţii sportive, jocuri, publicitate, literatură, populism etc., toate acestea denotă un com­portament mitologic care nu se mai recunoaşte ca atare.“ (13) Aceasta nu înseamnă însă deloc că el ar lipsi. Dimpotrivă, în viziunea „ultimului Culianu“, toate activităţile umane semnificative (nutriţie, muncă, somn, procreaţie etc.) stau sub semnul unor valori mitice. Ele sînt forme în travesti ale prezenţei acestor valori. Există, în acest sens, „excelente raţiuni mitice pentru a fi vegetarian sau carnivor, pentru a dormi puţin sau mult, pentru ca femeia să nască din picioare, culcată sau şezînd, pentru a lua anticoncepţionale sau nu, pentru a face dragoste ori nu, pentru a fi hetero-, homo-, bi-, trans- sau autosexual“ (14).
 Biserica, Şcoala sau Familia au invocat o anume lege naturală care acceptă o variantă considerată ortodoxă şi le respinge, stigmatizîndu-le, pe celelalte. Or, această preferinţă este doar „una dintre miliardele de soluţii mitice posibile“ (15). I.P. Culianu crede că nu există doar o singură variantă corectă şi o mulţime de e­rori. Şi chiar dacă ar fi aşa, atunci Dumnezeul acestei lumi „s-a revelat pînă într-atît de coţcar şi nu ne-a arătat-o explicit“ (16). Poate că aşa este şi mai bine, se consolează I.P. Culianu în finalul cărţii Gnozele dualiste ale Occidentului. De ce? Pentru că această cunoaştere a tainei divine ar fi sfîrşit „prin a genera teroarea împotriva celor care nu i se supun“ (17).

În concluzie, omul modern se poate mulţumi cu certitudinea că există un mare sistem mitic care bricolează toate activităţile umane. El tinde a-şi realiza în lume potenţialităţile şi din acest motiv îşi alege, din cînd în cînd, pe cineva dintre noi. Uneori pe omul la care nici nu te-ai aştepta. N-avem ce face: în joc este o raţiune divină complet diferită de cea omenească. În afara acestui straniu sistem mitic nu mai există nimic decît jocul orb al sorţii (18). Ea „îl trimite pe exilatul Lenin de la Zürich în Rusia sub o formidabilă escortă prusacă, pentru a realiza acolo cea mai aberantă erezie marxistă pe care ar fi putut-o gîndi cineva – şi care constă într-o răsturnare de semne în raport cu mitul de bază“ (19).
 E aproape un blestem să-ţi trăieşti viaţa între capriciile unui sistem mitic şi jocurile oarbe ale sorţii, gîndeşte I.P. Culianu. Acestea sînt limitele între care creativitatea umană îşi face simţită prezenţa. Prin mijlocirea puterii, de exemplu, ea instituie valoarea de adevăr unor mentalităţi, comportamente şi practici simbo­lice. Acestea se schimbă, dar substratul ultim, neomenesc al mitului sau al jocului sorţii rămîne. În absenţa lor, totul nu ar fi decît pulbere şi cenuşă...
 
Misterele jocului divin în lumea necuvîntătoarelor
 
 Ideea existenţei în lume a unor sisteme formate din seturi de reguli şi mecanisme de generare se regăseşte şi în ştiinţă. I.P. Culianu urma să-şi extindă noua sa metodologie dincolo de graniţele istoriei religiilor şi ştiinţelor spiritului, ex­trapolînd-o la nivelul ştiinţelor fizice şi naturale. În acest ultim caz, proiectul său făcea trimiteri insistente la teoria zoologului scoţian D’Arcy Wentworth Thompson (1860-1948) care demonstrase convingător faptul că un animal se poate transforma în altul printr-un şir de operaţii matematice. A dezavuat ideea darwinistă a selecţiei naturale care paria foarte mult pe ereditate. Folosindu-se de topologia lui Riemann, savantul scoţian a susţinut pe bază de argumente faptul că forma creaturilor vii (de la celule, ţesuturi şi schelet) este determinată într-o bună măsură de forţele mecanice ce acţionează în natură. De exemplu, protozoarele ascultă de legile mecanicii fluidelor. În concluzie, evoluţia n-ar fi determinată atît de selecţia naturală, cum credea tînărul Darwin, ci mai curînd de ritmul de creştere şi structura celulară, de coeziunea celulelor şi de existenţa scheletului.

Revenind la ideea transformării, a lui Thompson, putem constata cu uşurinţă apli­caţia în varii situaţii din lumea necuvîntătoarelor. Astfel, craniul unei vulpi se poate transforma în cel al unui rinocer, prin combinaţii noi de elemente; metacarpul boului este transformarea geometrică a metacarpului girafei sau oii. Fenomenul este prezent şi în lumea plantelor. Aici frunzele lanceolatelor, ovatelor şi cordatelor nu sînt nimic altceva decît transformări reciproce. Ele sînt numite de D’Arcy Thompson „deformări“.

Rezultă de aici două concluzii absolut neconvenţionale. Prima este că lumea animală şi vegetală au la bază un set de reguli care pot fi permutate şi care, în virtutea mecanismului de generare, creează noi specimene. Cea de-a doua concluzie trimite la o imagine stranie, ciudată, a lumii zoologice, pe care o conturează din plin ştiinţa contemporană. Este ca şi cum Creatorul ei – un artist divin – s-ar fi jucat şi ar fi făcut în permanenţă noi glume. Lumea creaţiei apare şi aici ca un simplu joc. Un joc, dar unul serios şi chiar sever, de cele mai multe ori.

Metoda şi rezultatele cercetărilor lui D’Arcy Thompson s-au dorit a fi transferate de I.P. Culianu şi în ştiinţele umaniste. Chiar se întreba Culianu în Arborele gnozei cînd vom avea oare o metodologie similară în religie, filozofie, acolo unde noi practicăm jocul cu obiecte-ideale?

Aceste neobişnuite treceri, transformări, fluidizări ale formelor, pe care Culianu le-a aplicat istoriei religiilor, au trecut sub tăcere supoziţiile lui Hans Jonas şi Ugo Bianchi privind existenţa unor trăsături distincte şi a unor invarianţi în ştiinţa religiilor. „Putem prin urmare spune că I.P. Culianu a trecut (...) de la o hermeneu­tică bazată pe principii explicative la una a transformărilor de similaritate, clasabile după setul de reguli de generare.“ (20)
 Cu ajutorul acesteia din urmă a înţeles că un simbol sau un ritual, un fapt social sau o religie nu sînt decît evenimente care se derulează în spaţiu şi timp. La fel şi un animal în zoologia lui Thompson. De obicei, noi le percepem fragmentar, izolat şi sîntem tentaţi să luăm partea drept întreg. Este ca şi cum ai admira doar vîrful unui iceberg, ignorînd total ceea ce se află dedesubt, sub apă.

Or, hermeneutica binaro-fractalică a lui Ioan Petru Culianu ne ajută să „vedem“ întregul iceberg, fără a ne mai scufunda neapărat în apele adînci, reci şi neprimitoare ale teoriilor clasice, convenţionale.
 
Note:
 1 Moshe Idel, „Altădată oamenii şi-ar fi dat viaţa pentru sublim“, în Dilemateca, anul VI, nr. 59/aprilie 2011.
 2 Horia-Roman Patapievici, Ultimul Culianu, Editura Humanitas, 2010.
 3 Nicu Gavriluţă, Culianu, jocurile minţii şi lumile multidimensionale, Editura Polirom, 2000.
 4 I.P. Culianu, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, traducere din limba engleză de Corina Popescu, Editura Nemira, 1998, p. 343.
 5 Idem, Gnozele dualiste ale Occidentului, Editura Nemira, 1995, p. 356.
 6 Ibidem, p. 304.
 7 Ibidem, p. 307.
 8 Ibidem, p. 158.
 9 Mircea Eliade, I.P. Culianu, Dicţionar al religiilor, traducere de Cezar Baltag, Editura Humanitas, 1993, p. 18.
 10 I.P. Culianu, Arborele gnozei..., ed. cit., p. 347.
 11 Idem, Gnozele..., ed. cit., p. 337.
 12 Idem, „Moara cu noroc“, în Orizont, nr. 7/1995, p. 15.
 13 Idem, Mircea Eliade, ediţie revăzută şi augmentată, traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, postfaţă de Sorin Antohi, Editura Nemira, 1995, p. 86.
 14 Idem, Gnozele..., ed. cit., p. 339.
 15 Ibidem, p. 340.
 16 Ibidem.
 17 Ibidem.
 18 Această interpretare a lui I.P. Culianu exclude existenţa unor legi obiective, permanente în istorie. Exemplul cu exilatul Lenin răstoarnă complet viziunea clasică a marxismului asupra istoriei. El este reluat şi foarte bine dezvoltat de Liviu Antonesei în dezbaterea noastră despre viaţa şi opera lui I.P. Culianu.
 19 I.P. Culianu, Gnozele..., ed. cit., p. 339.
 20 H.-R. Patapievici, „Perfect“, nr. 5, 1997, p. 6.
 
 ______
Nicu Gavriluţă (n. 1963) este profesor universitar şi decan al Facultăţii de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi. A publicat volumele: Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase (1998), Culianu, jocurile minţii şi lumile multidimensionale (2000), Imaginarul social al tranziţiei româneşti (2001), Fractalii şi timpul social (2003), Hermeneutica simbolismului religios (2003), Mişcări religioase orientale. O perspectivă socio-antropologică asupra globalizării practicilor yoga (2006), România în starea bardo. Publicistică şi dialoguri culturale (2006), Antropologie socială şi culturală (2009), Mama proştilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene (2010).