Greutatile inceputului Bisericii Romane Unite. Reactiile impotriva Unirii (3)

[Convergențe - Lumina]

din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Româ...
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

http://www.bru.ro/istorie/cat-si-ort-capitolul-10c/

EPISCOPUL GRIGORE MAIOR (1773-1782). S-a născut în anul 1715. A fost fiul preotului român unit din Sărvad, comitatul Solnocului de Mijloc, azi în judeţul Satu Mare. Numele de botez i-a fost Gavrilă, iar Grigore e cel primit în călugărie. Augustin Bunea ne spune că a studiat mai întâi în Ungaria,153) după care a trecut la Cluj, unde a absolvit retorica. În 1740 a fost trimis de Episcopul Inochentie Micu Clain la Roma, unde a studiat Filosofia şi Teologia la Colegiul De Propaganda Fide, fiind promovat, la absolvire, doctor în ambele discipline. În 1745 a fost hirotonit preot după ritul bizantin în biserica Sfântul Atanasie din Roma. În 1747 s-a întors la Blaj. A intrat în mănăstirea “Sfânta Treime”, abia terminată, împreună cu Silvestru Caliani şi Gerontie Cotorea.

La alegerea de episcop din 1751, după demisia lui Inochentie Micu Clain, Grigore Maior a fost pe locul al doilea, după Petru P. Aron care a ocupat locul I şi a fost numit episcop. La deschiderea şcolilor din Blaj, în anul 1754, Grigore Maior a fost numit “învăţător limbilor (latină şi maghiară) şi după vreme şi putinţă a ştiinţelor” şi bibliotecar al bibliotecii ce avea de început 350 de cărţi. La alegerea din 1764, Grigore Maior a primit cele mai multe voturi, 90, dar împărăteasa l-a numit pe Atanasie Rednic. Din acest motiv nemulţumit, Maior propaga în cler nedreptatea ce i s-a făcut. A fost considerat agitator împotriva rânduielilor legale şi, la porunca împărătesei Maria Terezia, generalul Hadik, comandantul trupelor împărăteşti din Transilvania, în primăvara anului 1765, l-a arestat şi l-a ţinut închis la Sibiu trei luni şi jumătate, după care, conform propunerii Episcopului Rednic, a fost trimis la pocăinţă în mănăstirea de la Muncaci, interzicându-se clerului de a avea orice tangenţă cu exilatul. Dar, în 1771, cu ocazia unei vizite a împăratului Iosif al II-lea la Muncaci, trecând şi pe la mănăstire, Maior i-a strigat “să se milostivească a-l auzi. Împăratul l-a întrebat cine este ? Maior a răspuns «Eu sunt Iosif pe care l-au vândut fraţii» şi a început a-şi spune patimile”.154) Reexaminându-i-se cauza Maior a fost eliberat şi numit cenzor al cărţilor ce urmau a se tipări în tipografia nou înfiinţată slavo-română de la Viena.

În sinodul electoral din 15 august 1772, Grigore Maior, candidat pentru a treia oară la episcopat, a întrunit peste 100 de voturi, iarăşi pe locul I, urmat de Ignatie Darabant şi Iacob Aron. Prin diploma imperială din 27 octombrie 1772, a fost numit episcop “de care lucru foarte s-a bucurat toată românimea din Ardeal” fiindcă “între vlădicii româneşti se poate asemăna cu adevăratul părinte al românilor, Ioan Inochentie Liber Baron Clain”.155) În tradiţia rămasă despre episcopul Grigore Maior se spune că, în vizitaţiile canonice ce le făcea, ajuns într-un sat lângă Turda, în care credincioşii nu aveau biserică fiindcă stăpânul de pământ, calvin, nu le-a dat teren unde s-o zidească potrivit dispoziţiilor imperiale, în predica rostită la slujba în aer liber, episcopul adresându-se Cerului, a rostit cu tărie: “Aşa-Ţi trebuie, Doamne, să n-ai biserică dacă ai dat tot pământul la Grofi!”

În 23 aprilie 1773, Grigore Maior a fost hirotonit episcop în biserica curţii imperiale din Viena, prin punerea mâinilor episcopului unit, croatul Vasile Bojişcovici, ceremonie la care, fapt nemaiîntâlnit până atunci, a asistat însăşi împărăteasa Maria Terezia şi împăratul Iosif al II-lea, pe lângă marii demnitari ai curţii. Bucurându-se de binecuvântarea ce i-a dăruit-o noul episcop la sfârşitul Liturghiei împărătesei, aceasta l-a dăruit cu o cruce (pectorală) şi un inel. După instalare, în acelaşi an, episcopul a fost numit consilier intim, fiind primul episcop român care va purta titlul de Excelenţă.

Sub Grigore Maior s-au stabilit cu precizie obligaţiile de participare la fondul “ţipăului”, repartizându-se contribuţiile anuale de grâu pentru pâine la 200 de şcolari: Domeniul episcopesc cu 200 de gălete, mănăstirea “Sfânta Treime”200 şi Seminarul Teologic cu 200. Pentru a avea un cler cât mai bine pregătit, Maior a trimis tineri la studii în Tirnavia, Agria, Viena şi la Roma. Printre ei Gheorghe Şincai şi Petru Maior (doi din Corifeii Şcolii Ardelene), la Roma (Samuil Micu a studiat la Viena trimis de Episcopul Atanasie Rednic).

Grigore Maior a fost primul episcop român unit care nu a mai avut pe lângă el teologul iezuit, datorită desfiinţării ordinului iezuiţilor la 21 iulie 1773. Sub păstorirea lui prin decretul aulic din 12 decembrie 1781, s-a unificat seminarul lui Aron din mănăstirea “Buna Vestire”, cu cel din mănăstirea “Sfânta Treime” formând Seminarul Teologic, devenit mai târziu Academia de Teologie din Blaj, existentă până în anul 1948. Facultatea de Teologie a Academiei din Blaj a fost singura instituţie teologică română unită de grad universitar din Provincia Mitropolitană de Alba Iulia şi Făgăraş care acorda titlul de licenţiat în teologie.

Cu contribuţiile sale personale s-au construit bisericile din Tăşnad-Sarvad, localitatea sa natală şi din oraşul Sibiu.

Din timpul scurt cât a păstorit Grigore Maior, cel mai mult l-a destinat vizitaţiilor canonice, adevărată campanie de readucere la Unire a atâtor parohii, rupte de Biserică îndeosebi după plecarea lui Inochentie Micu Clain, pe timpul păstoririi lui Petru Pavel Aron. După propriile sale afirmaţii, numai în primii 2 ani de arhipăstorire, până la 2 ianuarie 1775 “pot număra ca la 500 de sate întoarse la unire”.156) Dar toate aceste progrese realizate de episcop pentru consolidarea Unirii şi, mai ales, agitaţiile sale împotriva nedreptelor rânduieli sociale, precum şi legăturile cu conducătorii ţăranilor nemulţumiţi din Munţii Apuseni, care se vor răscula sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan, i-a nemulţumit şi agitat pe reformaţi şi luterani, eternii duşmani ai Unirii, care l-au reclamat la Curte, aceasta obligându-l să demisioneze, ceea ce a şi făcut la 13 martie 1782, obţinând prin decretul din mai 1782 o pensie de la stat de 1.500 florini anual. Retras la mănăstirea din Alba Iulia a încetat din viaţă la începutul lunii februarie 1785. De acolo, trupul neînsufleţit i-a fost adus la Blaj, unde la 6 februarie a fost aşezat în cripta bisericii din curtea episcopiei.

EPISCOPUL IOAN BOB (1784-1830). S-a născut în anul 1739 în satul Orman, comitatul Solnocul Interior, azi satul făcând parte din comuna Iclod, judeţul Cluj. Tatăl său, Andrei Bob, a fost nobil din Copalnic Mănăştur, iar mama era fiica vicarului episcopesc Ştefan Timandi din Juc. Studiile elementare le-a urmat la şcolile din Orman, Ocna Dejului şi Ciumăfaia (azi sat în comuna Borşa, judeţul Cluj), la reformaţi. A trecut apoi în clasele gimnaziale la iezuiţii din Cluj, fiind primit bursier la seminarul “Sf. Iosif”. Îmbolnăvindu-se după ce a absolvit cursul de retorică, a întrerupt un an. Reîntors la Cluj n-a mai fost primit în seminar. Continuând cu greu şcoala, după ce a absolvit“fizica” a plecat la Blaj în 1764 ca novice la baziliani. În anul 1765 a predat câteva luni sintaxa la Gimnaziul blăjan, în locul lui Grigore Maior trimis la Muncaci. Părându-i-se prea grea viaţa călugărească, în condiţiile impuse de episcopul Rednic, se retrase şi plecă la Odorhei ca econom la iezuiţi. Murindu-i protectorul, iezuitul Sárosi care-i promisese că-l va trimite în Ungaria să studieze dreptul, în 1769 s-a reîntors la Blaj şi a mai petrecut în mănăstire la baziliani în diferite slujbe până în anul 1773 când, fără a se călugări, a fost trimis de episcopul Grigore Maior la Tirnavia pentru a studia teologia. Revenit de la studii şi încercându-l iarăşi boala, mai petrecu puţin timp pe acasă, apoi reveni la Blaj unde, la 25 decembrie 1777, a fost hirotonit diacon, iar la sărbătoarea Sfintelor Paşti din anul 1778 a fost hirotonit preot la vârsta de 39 de ani. După ce a fost ţinut câteva luni în cancelaria episcopească, a fost numit protopop la Daia, de unde, abia după un an, în martie 1779, a fost transferat ca paroh şi protopop la Târgu Mureş. Acolo a funcţionat până în iulie 1782. La data de 21 august, acelaşi an, clerul l-a candidat la scaunul episcopal rămas vacant prin demisia lui Grigore Maior şi a obţinut 37 de voturi cu care a ocupat locul al III-lea. La 21 octombrie 1782, împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop, iar la 15 decembrie 1783 i se dădu şi confirmarea papală. A fost hirotonit episcop la 6 iunie 1784 de către antecesorul demisionat, episcopul Grigore Maior, iar la 2 iulie acelaşi an a fost instalat cu o deosebită solemnitate.

Perioada pastoraţiei episcopului Ioan Bob a fost una dintre cele mai înfloritoare. Pe timpul lui mănăstirea “Sf. Treime” din Blaj a ajuns la culmea înfloririi sale, găzduind în sânul ei pe corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior cu care, din păcate, episcopul nu a fost întotdeauna de acord. Diferendele dintre ei au fost mai puţin de natură personală şi mai mult de principii. Ioan Bob a fost primul episcop unit care n-a fost călugăr. În locul consistoriului format din călugări, vicari şi asesori, în 1807 a introdus capitulul catedral, format după modelul latin, din 7 canonici. Cel care-l atacă în mod deosebit pe episcop este Petru Maior în Istoria Besearicii Românilor, în care deplânge dispariţia practicii păstrate de episcopii anteriori ai Bisericii Române Unite până la Grigore Maior, considerându-l pe Bob un inovator care a introdus în Biserica Unită un model prea autoritar de conducere. Nu numai călugărilor ci şi protopopilor le-a răpit din drepturile de care s-au bucurat după rânduiala Bisericii Răsăritului “cu care cale protopopii cei uniţi din Ardeal din protopopi de lege grecească ar rămâne arhidiaconi popistăşeşti”. P. Maior mai deplânge şi cere “reactivarea conducerii sinodale a episcopiei prin Săborul Mare”.157) Săborul Mare era format din episcop cu toţi protopopii şi delegaţii clerului din fiecare district, spre deosebire de Săborul Mic, format din episcop şi 12 protopopi, cum a fost cel din februarie 1697, ţinut sub Episcopul Teofil în legătură cu unirea.

În calitatea sa de luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, episcopul Ioan Bob a înaintat Curţii Imperiale mai multe memorii, între care cel mai important este Supplex Libellus Valachorum din 1791, semnat şi de episcopul ortodox Gherasim Adamovici. “Aceluiaşi obiectiv îi este subordonată şi activitatea sa de «luminare a neamului» prin slova cărţii, sprijinirea învăţământului şi întemeierea de manuale în limba română. Este autorul primei ample lucrări lexicografice româneşti tipărite, Dicţionarul românesc, latinesc şi unguresc(Cluj, 1822-1823). Cele aproximativ 11 mii de cuvinte româneşti înregistrate – pentru care se indică echivalentul latin şi maghiar – sunt grupate, fapt ce atestă viziunea puristă a autorului, în două secţiuni, cea mai mare cuprinde cuvintele de origine latină sau romanică, a doua reprezentând un glosar dat la sfârşitul volumului II, reuneşte cuvintele de alte origini”.158) A mai scris Teologia dogmatică după Tournely,Cartea de învăţături creştineşti despre deşertăciunea lumii, Cuvânt păstoresc etc.

Episcopul Ioan Bob s-a stins din viaţă la 2 octombrie 1830, în vârstă de 91 de ani, încărcat de merite atât pentru Biserica unită, cât şi pentru Neam.159)

EPISCOPUL IOAN LEMENI (1833-1850). Este ultimul episcop dinainte de restaurarea mitropoliei. Va fi şi el unul dintre episcopii demisionari, dar cu totul din alte motive decât antecesorii săi Inochentie Micu Clain şi Grigore Maior.

Ioan Lemeni s-a născut la 22 aprilie 1780, în Dezmir, un sat în apropierea Clujului, “din părinţi nobili” spune Agustin Bunea.160) Şcoala elementară a urmat-o la Cluj şi Blaj, iar gimnaziul, cursul filosofic şi juridic, la Cluj, locuind şi el în Seminarul “Sf. Iosif”. În 1801 a intrat la Seminarul Teologic din Blaj, de unde, după doi ani, a fost trimis de Episcopul Ioan Bob la Seminarul catolic din Oradea, pe care l-a absolvit în 1805, an în care a primit şi ordurile sfinte, subdiaconatul, diaconatul şi, la 1 octombrie, preoţia. După doi ani de carieră didactică la Blaj, ca profesor de Filosofie şi Istorie bisericească, în 1807 a fost numit paroh şi protopop al Clujului “unde întoarse la Unire mai pe toţi locuitorii români din acel oraş şi din unele comune din jur”.161)

Ales canonic la 28 octombrie 1819, mai rămâne un an la Cluj, până la 1 octombrie 1820, când trece la Blaj. În 1829 a fost numit secretar al Episcopului Ioan Bob, deşi avea şi catedra de Istorie bisericească la Seminarul Teologic. După moartea episcopului Ioan Bob, a fost ales vicar general episcopesc Demetru Caian junior, dar stingându-se şi acesta din viaţă, a fost ales, în locul lui, la 3 martie 1832, Ioan Lemeni. La 15 mai, acelaşi an, s-au ţinut alegeri pentru ocuparea scaunului episcopesc vacant, la care canonicul Ioan Lemeni a obţinut 179 din cele 212 voturi exprimate, ocupând primul loc între candidaţi. La 23 august a fost numit episcop, iar la 16 aprilie 1833 primi confirmarea Sfântului Scaun, în urma căreia la 6 iunie 1833 a fost hirotonit în catedrala română unită din Oradea, prin punerea mâinilor episcopului Samuil Vulcan, iar la 14 iulie a fost instalat în scaun la Blaj. Din activitatea episcopului Ioan Lemeni trebuiesc consemnate multe lucruri de însemnătate deosebită pentru Biserica Unită. Aşa, în primul săbor diecezan, ţinut cu ocazia instalării sale în scaun, s-a hotărît ca în fiecare parohie să ia fiinţă o şcoală poporală cu învăţător. A făcut vizitaţii canonice aproape în toate parohiile diecezei. În 1837 a transformat catedrala din Blaj, lungindu-i nava şi adăugându-i cele două turnuri, două sacristii şi două coruri. A restaurat castelul reşedinţei episcopale. A completat cursurile teologice de la 3 la 4 ani. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Şaguna, a prezidat Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii, la 3/15 mai 1848.

Sub episcopatul lui Ioan Lemeni s-au ridicat în Biserica Română Unită mari personalităţi, care au avut un rol deosebit atât în cultură cât şi în viaţa politică a Neamului românesc. Aşa au fost Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu ş.a. Lui Bărnuţiu, Episcopul Lemeni i-a încredinţat catedra de Istorie universală şi Filosofia la gimnaziu. A participat personal la acţiunile luptei de dezrobire naţională şi înainte de 1848. Astfel, la 8 martie 1842, a înaintat curţii imperiale vieneze protestul Capitulului blăjean împotriva proiectului de lege pentru introducerea limbii maghiare în administraţia Bisericii şi a şcolilor, iar împreună cu Episcopul ortodox Vasile Moga a înaintat în acelaşi an Dietei din Cluj, un memoriu în legătură cu drepturile românilor din “Fundus regius”, de pe“pământ crăiesc” sau domeniile coroanei. Însă, lipsa de prudenţă în comportare cu cei din jurul lui şi îndeosebi cu profesorii Seminarului teologic, l-au făcut să sufere foarte mult între anii 1842-1846. Dar foarte păgubitor i-a fost conflictul cu Simion Bărnuţiu şi alţi intelectuali ai vremii, care l-au învinuit pentru atitudinea din timpul Revoluţiei din 1848 când episcopul s-a pronunţat în favoarea unirii Transilvaniei cu Ungaria, lucru de care n-a fost străin nici Andrei Şaguna.162) Lui Lemeni însă nu i s-a iertat proclamaţia din 9/21 octombrie 1848 dată în acest scop, împotriva chemării la luptă contra răsculaţilor unguri adresată de generalul Puchner. În urma acestei atitudini, prin decretul din 9 noiembrie 1848, generalul Puchner l-a suspendat pe episcop şi i-a sechestrat veniturile domeniului episcopesc. În martie 1850 a fost obligat de către guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, să demisioneze, ceea ce episcopul şi făcu şi, la 10 aprilie 1850, a plecat la Viena unde şi-a petrecut restul vieţii. A încetat din viaţă la 29 martie 1861 şi a fost înmormântat în cimitirul vienez Simmering.