Foto: Meena Kadri
Cine, unde, când? Aproape un milion de suflete. 2,38 kmp. Case improvizate, majoritatea fără electricitate, canalizare sau apă curentă. Aşa arată Kibera în câteva cuvinte, cea mai mare mahala urbană din capitala kenyană Nairobi şi a doua ca mărime din Africa.
Decembrie 2007. Mahalaua cade victimă violenţelor create de alegeri prezidenţiale cu rezultate îndoielnice.
2008. În mai puţin de 6 luni, preţul porumbului, hrana de bază, se dublează. Preţurile la celalalte produse alimentare şi nu numai cresc cu peste 50%. Mesele locuitorilor din Kibera: mai sărace şi mai rare.
Dilema
Ajutorul umanitar vine şi se duce. Însă cum hrăneşti o populaţie vulnerabilă, fără resurse sau terenuri, pe termen lung?
Răspunsul
Fă-i stăpâni pe un domeniu. Unul mic, cilindric, cu rocă, sol şi seminţe, numai bun de pus pe pragul uşii.
Zis şi făcut. În 2007, organizaţia umanitară franceză Solidarités International a demarat în Kibera „agricultura într-un sac”, un proiect-pilot de mici dimensiuni menit să-i ajute pe oameni – majoritatea veniţi la oraş din satele supraaglomerate – să devină fermieri urbani cu terenuri portabile.
Primul pas a fost crearea de mici pepiniere însămânţate cu plante cu ciclu de creştere rapid (de obicei legume cu frunze). După cel puţin trei săptămani, răsadurile au fost tranferate în saci reciclabili. 11.000 de familii au primit între unul şi trei astfel de saci (donatorii i-au ales pe cei cu venituri reduse, persoanele afectate de HIV sau gospodăriile conduse de femei) pentru a creşte ceapă verde, roşii, varză, spanac şi alte verdeţuri. Un an mai târziu, numărul lor crescuse la 32.000.
Practic, acest stil de agricultură sustenabilă la scară mică compensează lipsa spaţiului şi le permite orăşenilor să-şi producă propria hrană şi să obţină venituri din vânzarea surplusului. În plus, le poate aduce mese mai frecvente şi mai variate, crescându-le rezistenţa la bolile care pândesc permanent zonele urbane insalubre.
Foto: George Steinmetz
Cum funcţionează?
Mini-ogorul e un sac de 0,1 până la 0.5 mc capacitate, care ocupă cam 0,35 mp şi produce recolte care ar ocupa cam 4,4 mp pe un câmp. Sacii vin în două variante: una, umplută cu pământ şi bălegar, cu o coloană vertebrală de rocă, groasă de 20-40 mm; cealaltă, un fel de prăjitură cu straturi de piatră şi sol, susţinute de un par central, oferă însă o suprafaţă mai mică pentru legume. Plantele sunt sădite în partea superioară a sacului şi în mici orificii din lateralele acestuia. În medie, un singur sac poate conţine între 30 şi 40 de răsaduri de varză sau spanac sau 20 de răsaduri de roşii. 3 sau 4 saci produc suficiente legume pentru consumul mediu al unei gospodării.
Cifrele nu se opresc aici. Fermele urbane permit familiilor să aibă parte de o masă completă de 8-10 ori pe lună şi le aduc venituri suplimentare de 5 dolari/săptămână, într-o zonă în care chiria costă cam 6 dolari.
„Organizaţia noastră crede cu tărie că agricultura urbană ar trebui să fie unul dintre pilonii strategiei pentru securitate alimentară”, spune Peggy Pascal, directoare tehnică la Solidarités International.
Care sunt principalele avantaje ale agriculturii la sac? Hrana ieftină şi accesibilă fac ziua de mâine mai sigură, iar familiile mai puţin dependente de piaţa mondială a alimentelor. Mai mult, programul-pilot a devenit o rampă de lansare pentru comunitatea locală, care după faza iniţială, a devenit principalul responsabil pentru cumpărarea şi pregătirea sacilor şi răsadurilor.
Pascal atrage însă atenţia asupra provocărilor cu care se confruntă agricultorii de oraş: protejarea recoltelor împotriva dăunătorilor, accesul la apă (deşi culturile nu cer o cantitate ridicată şi tolerează bine apa menajeră) şi dispariţia plantelor (vinovaţi pot fi şi puzderia de vecini, dar şi caprele care mişună prin mahalale).
Deşi proiectul s-a încheiat în Kibera, acesta nu e singurul loc în care agricultura la container a captat atenţia. Iniţiativa a fost testată şi în comunităţile defavorizate din Mozambic, Filipine sau Africa de Sud, sugerând că în cazul unei crize alimentare viitoare, micro-ogoarele i-ar putea ajuta pe oameni să nu dea de fundul sacului.
Alexandra Popescu s-a alăturat echipei National Geographic Romania în 2009. Din 2010 e coordonatorul revistei NG Traveler. În anul 2011 a studiat Environmental Change and Managementla Oxford.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius