Golemul Costea: "J'accuse...! E. Zola/ Moi aussi...! A. Costea" (I). EXORDIUM

[Miron Manega]

GOLEMUL COSTEA:

„J’accuse...! E. Zola

Moi aussi...! A. Costea”

 

I. EXORDIUM

Principium

De la Perseu încoace, nimeni n-a reuşit, nici în ficţiune, nici în realitate, să pună omenirii în faţă o oglindă atât de ucigătoare ca această ciudată sculptură-instalaţie a lui Adrian Costea, insuportabilă existenţial şi grandioasă prin perspectivele filosofice pe care le generează: „J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea”. Amintindu-l pe eroul grec Perseu, mă refer expres la chipul Gorgonei Medusa, chip pe care nu-l putea privi nimeni fără să împietrească şi pe care chiar ea, Meduza, privindu-l, reflectat în scutul eroului, a devenit stană de piatră.

„Citatul” mitologic este, de altfel, ilustrat şi la propriu, cu o oglindă astfel plasată încât acela care priveşte spre ea îşi vede chipul în spatele unor gratii.

Captatio benevolentie

Lucrarea, copleşitoare prin realizarea propriu-zisă, reprezintă şi o premieră mondială, prin multitudinea stilurilor pe care le sugerează, fără a se opri la vreunul. Astfel, deşi la prima vedere pare exponenţială pentru curentul denumit şi definit de Jean Dubuffet, în 1945, ca artă brută, „J’accuse...! ...” ar putea fi încadrată mai degrabă în curentul outsider art, patentat în 1972 de Roger Cardinal. Dar, foarte rapid, îţi dai seama că nici această încadrare nu este una tehnică sau stilistică, ci mai degrabă istorică şi filosofică, aşa cum Salonul Refuzaţilor nu a fost un curent, ci o sentinţă academică, devenită blazon şi strigăt de luptă al unei necesare evoluţii în artă. Pe de altă parte, este evident că „J’accuse...! ...” interferează masiv şi în forţă şi cu dadaismul, şi cu deconstructivismul, şi cu conceptualismul şi, de asemenea, prin încărcătura cultural-academică şi densitatea simbolurilor, cu postmodernismul. Pe scurt, lucrarea este atât de „neîncadrabilă”, încât orice curent poate să şi-o revendice, fără să greşească, dar şi fără să aibă dreptate.

Vizitând atelierul de lucru al lui Adrian Costea, situat undeva în sudul Normandiei (fotografia de mai sus), nu foarte departe de catedrala de la Chartres, în inima unui parc regional, nu poţi să nu rămâi uimit de caracterul măreţ al acestui loc, în care prezenţa lui Dumnezeu vibrează necontenit de aproape un secol. Exact aici, în urmă cu aproximativ 100 de ani, un preot a decis să clădească, pe banii săi şi ai familiei lui, un orfelinat cu o biserică. Una este încorporată în cealaltă, amândouă făcând un monolit. Aceasta este astăzi locuinţa şi atelierul lui Adrian Costea. Un pământ cu un statut ecleziastic, un fel de oază. Acest mediu impregnat de divinitate a avut o influenţă puternică asupra lucrării, distorsionând creativ tumultul infernal al unei experienţe personale ieşite din comun. De fapt, o interminabilă cădere în vid, marcată de o succesiune de avalanşe, îmbibate de experienţe multiple şi extreme, în egală măsură absurde, indiferent dacă acestea au fost nenorociri sau miracole... Căci există şi o variantă sublimă a absurdului – miracolul! Adrian Costea a cunoscut din plin, direct şi nemijlocit, măruntaiele Justiţiei şi ale Morţii şi a privit în faţă, de foarte aproape, chipul neînţeles şi mortal al propriei existenţe, deci al propriei sale Gorgona Medusa.

Dar nu de la început. Adică nu înainte de a înţelege perfect grozăvia lipsită de logică a ceea ce i se întâmplă şi dimensiunea răvăşitoare a dezastrului. Dacă acceptăm că istoria umanităţii este istoria personalităţilor ei şi că semnul distinctiv al acestor personalităţi este destinul, (spre deosebire de oamenii obişnuiţi care au soartă), vom observa că acest executor testamentar al istoriei, destinul, este un călău cu preferinţe şi tabieturi ciudate. În primul rând îi plac gladiatorii şi, implicit, sângele. În al doilea rând adoră perfecţiunea. În al treilea rând, (care este un corolar al primelor două), nu-i plac deloc victimele ignorante. De aceea, înainte de a le strivi, le „fezandează”, adică le hrăneşte cultural şi le antrenează iniţiatic pentru marele spectacol. Adrian Costea a avut ghinionul de a intra pe lista destinului.

„Antrenamentul” a început devreme, încă din copilărie, când, printr-o conjunctură biografică, a intrat în contact cu lumea profundă a ţăranilor din Carpaţi - despre care nici nu ştia că mai există - cu lucrurile, tradiţiile şi obiceiurile lor imemoriale. Fascinat de arhaismul magic al obiectelor ţărăneşti, pe de o parte, şi de obiectele de cult, în special cărţile religioase cu coperte ferecate în argint sau în bronz, pe de altă parte, toate având uzura şi patina generaţiilor de mâini care le-au atins, Adrian Costea şi-a descoperit rădăcinile ancestrale pe care, copil crescut în mijloc de oraş, nu ştia că le are. Asta îl diferenţiază, de fapt, de conaţionalul său Constantin Brâncuşi care, dimpotrivă, crescut în mijlocul acelei civilizaţii sălbatice, a trebuit să ajungă la Paris pentru a avea, prin detaşare, perspectiva propriei ancestralităţi.

Diferenţa aceasta, imperceptibilă şi nesemnificativă pentru un observator străin, a generat două temperamente artistice total opuse, dar complementare: unul repliat, cuminte, nemişcat ca munţii Carpaţi – Constantin Brâncuşi, altul năvalnic, grăbit şi proteic, tulbure sau limpede, vijelios sau tandru, într-un cuvânt spectaculos ca apa, în toate formele ei – Adrian Costea.

Convingerea mea personală este că întreaga gândire, foarte complexă şi sofisticată, care dictează asupra concepţiei şi, în special, asupra simbolisticii din „J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea”, vine din adâncurile primitive ale culturii carpatice şi în nici un caz din inovaţiile stilistice ale noilor şi diverselor curente pe care, de altfel, Adrian Costea le cunoaşte şi stăpâneşte.

VA URMA

.................................................................................................

ACEST TEXT este doar un episod dintr-un studiu amplu, făcut asupra unei opere plastice cu potenţial de reper universal în arta contemporană. Lucrarea, care e o sculptură-instalaţie, se numeşte „J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea” şi aparţine unui artist de origine română. Este expusă de şapte ani la Paris, în holul de primire al cabinetului unui avocat de talie mondială, pe nume Jean Veil.

Studiul de faţă este făcut „la două mâini”, în sensul că e scris de doi autori (Miron Manega şi Ciprian Chirvasiu), fiecare dezvoltându-şi analiza în mai multe capitole, prezentate în serial pe CERTITUDINEA. Pentru cei interesaţi de lectura celor două analize, acestea sunt linkurile care fac trimitere la ele:

 

MIRON MANEGA:

Golemul Costea: "J'accuse...! E. Zola/ Moi aussi...! A. Costea" (I)...

Golemul Costea: "J'accuse...! E. Zola/ Moi aussi...! A. Costea" (II...

Golemul Costea: "J'accuse...! E. Zola/ Moi aussi...! A. Costea" (II...

Golemul Costea: "J'accuse...! E. Zola/ Moi aussi...! A. Costea" (IV...

Jean Veil, proprietarul "Golemului Adrian Costea" din Rue Lisbonne

 

CIPRIAN CHIRVASIU

O capodoperă a sculpturii prin acumulare: "J'accuse...! E. Zola/ Mo...

O capodoperă a sculpturii prin acumulare: "J'accuse...! E. Zola/ Mo...

O capodoperă a sculpturii prin acumulare: "J'accuse...! E. Zola/ Mo...

O capodoperă a sculpturii prin acumulare: "J'accuse...! E. Zola/ Mo...

O capodoperă a sculpturii prin acumulare: "J'accuse...! E. Zola/ Mo...