Fiecare generaţie îşi alege personajul mitologic reprezentativ, cu care reuşeşte să se identifice, în care îşi regăseşte identitatea şi pe care îl interpretează din punctul de vedere al problemelor momentului respectiv. Astfel, Oedip reprezintă o emblemă universală, iar Prometeu, Faust sau Sisif sunt oglinzi ale condiţiei existenţiale moderne. În zilele noastre, Narcis este cel care, potrivit mai multor cercetători, îndeosebi americani, simbolizează prezentul: „Narcisismul a devenit una dintre temele centrale ale culturii americane“.[1] Volumul lui Richard Sennett[2], The Fall of Public Man [Căderea omului public], a fost tradus imediat în limba franceză, în timp ce The Culture of Narcissism a ajuns un bestseller pe întregul continent american. Dincolo însă de moda conceptului şi de reprezentările caricaturale ale neonarcisismului, apariţia lui Narcis pe scena ştiinţelor sociale are o importanţă majoră şi ne determină să recunoaştem în deplina sa radicalitate acea mutaţie antropologică ce are loc chiar sub ochii noştri şi pe care o percepem cu toţii, fie şi numai superficial. Suntem martori la apariţia unui nou stadiu al individualismului: narcisismul semnalează conturarea unui nou profil al relaţiei individului cu sine însuşi şi cu propriul trup, cu lumea şi cu spaţiul, în momentul în care „capitalismul“ bazat pe principiul autorităţii lasă loc capitalismului hedonist şi permisiv. Individualismul centrat pe concurenţă, din punct de vedere economic, sentimental, din punctul de vedere al familiei, şi revoluţionar, din punct de vedere politic şi artistic, a ajuns la sfârşit. În prezent, asistăm la emergenţa individualismului pur, care ne eliberează de sub dominaţia ultimelor valori sociale şi morale specifice suveranităţii glorioase a luihomo oeconomicus, respectiv familia, revoluţia şi arta. Eliberată de sub determinările sale transcendentale, semnificaţia sferei private se modifică, iar aceasta va fi subordonată, de acum încolo, exclusiv dorinţelor schimbătoare ale individului. Or, în măsura în care identificăm modernitatea cu spiritul antreprenorial şi cu speranţa de tip futurologic, narcisismul anunţă, prin însăşi indiferenţa istorică care îl caracterizează, bineînţeles, postmodernismul, ultima fază a luihomo aequalis.
Narcis fără măsură
În urma zbuciumului politic şi cultural din anii şaizeci, care ar putea fi interpretat ca un simptom al credinţei colective investite în sectorul public, indiferenţa generalizată câştigă teren în mod spectaculos şi conduce la inflaţia interesului pur personal, independent de crizele economice. Dezinteresul faţă de sectorul politic şi sindicalism creşte la dimensiuni nemaiîntâlnite, speranţa revoluţionară şi revolta de tip studenţesc dispar, anticultura oboseşte, nu mai rămân decât foarte puţine cauze capabile să mobilizeze energiile pentru o durată mai lungă. Res publica rămâne fără de viaţă, marile probleme „filosofice“, economice, politice şi militare stârnesc cam acelaşi interes relaxat precum orice ştire mondenă şi, în sfârşit, încetul cu încetul, toate „idealurile“ se prăbuşesc, întrucât sunt obligate să se integreze în operaţiunile extinse ale neutralizării şi bagatelizării sociale. Numai sfera privată pare să supravieţuiască victorios în urma apatiei: să ne ocrotim sănătatea, să ne păstrăm condiţia economică, să scăpăm de „complexe“, să aşteptăm vacanţa – iată în ce fel devine posibilă viaţa lipsită de idealuri şi de scopuri transcendentale. Filmele lui Woody Allen şi succesul acestora ar putea oferi simbolul investiţiei excesive în sfera privată. Aşa cum declară însuşi regizorul american, „political solutions don’t work“[3] [soluţiile politice nu funcţionează]. Acest enunţ exprimă din mai multe puncte de vedere noul spirit al vremurilor sau neonarcisismul născut din abandonarea politicului. Sfârşitul lui homo politicus coincide cu apariţia lui homo psychologicus, în vederea garantării existenţei şi a bunăstării celui din urmă.
Societatea narcisistă este caracterizată, potrivit lui Christopher Lasch, de existenţa exclusiv în prezent, complet ruptă de trecut şi de prezent, prin „pierderea sensului continuităţii istorice“[4] şi a sentimentului de integrare în „succesiunea generaţiilor, înrădăcinată în trecut şi îndreptată spre viitor“, aceiaşi factori fiind şi cei care conduc la apariţia acestui tip de societate. Astăzi, ne trăim viaţa pentru noi înşine, fără să ne mai intereseze tradiţiile sau generaţiile următoare: simţul istoric a devenit la fel de lipsit de interes precum valorile şi instituţiile sociale. Înfrângerea din Vietnam, scandalul Watergate, terorismul internaţional, criza economică, caracterul finit al resurselor şi catastrofele ecologice[5] au condus la distrugerea încrederii investite în conducătorii politici şi la instalarea unei atmosfere pesimiste, marcate de presentimentul catastrofei inevitabile, care, la rândul lor, au contribuit la formularea strategiilor narcisiste ale „supravieţuirii“, însoţite de promisiunea sănătăţii fizice şi psihice. Atunci când viitorul pare ameninţător şi nesigur, nu ne rămâne decât posibilitatea scufundării în prezent, a salvgardării, amenajării şi reciclării neîncetate a prezentului, în eterna tinereţe a acestuia. În paralel cu punerea între paranteze a viitorului, sistemul realizează şi „devalorizarea trecutului“, debarasându-se nerăbdător de obiceiurile şi reprezentările spaţiale strămoşeşti, în vederea formării unei societăţi transparente şi lipsite de legături interne. Narcisismul colectiv se naşte din indiferenţa faţă de istoricitate, ca un simptom de criză permanentizat al societăţilor burgheze, care se văd obligate să recunoască neîncetat caracterul fără de speranţă al viitorului.
În timp ce apărăm însă modernitatea, nu ne scapă cumva tocmai esenţialul? Şi atunci când, fidel tradiţiei marxiste sacrosancte, punem narcisismul pe seama colapsului sistemului, încercând să îl interpretăm sub semnul „imoralităţii“, nu sprijinim oare, implicit, poziţia „conştientizării“ şi a situaţiei conjuncturale? De fapt, narcisismul contemporan se dezvoltă în condiţiile lipsei totale a nihilismului tragic şi se manifestă asociat cu o anumită apatie frivolă, în contra realităţii catastrofale analizate şi expuse de media. În afară, poate, de ecologişti, cine altcineva mai este capabil să trăiască în permanenţă cu o conştiinţă apocaliptică a epocii? În prezent, asistăm la constituirea unei veritabile „tanatocraţii“, iar catastrofele ecologice se înmulţesc fără să provoace sentimentul tragic al unui „sfârşit al lumii“. Ne familiarizăm astfel cu sentimentul „înfiorătorului“, consumat în permanenţă datorită mass-mediei, fără să ne zguduie interior, şi ne instalăm chiar în mijlocul crizei, care nu pare să reducă dorinţa noastră de bunăstare şi divertisment. Ameninţarea economică şi cea ecologică nu au reuşit să pătrundă conştiinţa contemporană indiferentă. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că narcisismul nu reprezintă câtuşi de puţin o ultimă excrescenţă a Eului dezvrăjit de „decadenţa“ occidentală, care s-ar avânta în mijlocul plăcerii în lipsa unui trup. De asemenea, acesta nu constituie nici măcar o variantă nouă de „divertisment“ sau a înstrăinării (circulaţia informaţiei nu a fost încă niciodată mai vie), ci elimină tragicul şi se prezintă ca o formă nemaiîntâlnită a apatiei; ca o sensibilitate faţă de lume manifestată chiar la nivelul epidermei şi, totodată, şi ca o lipsă totală de sensibilitate faţă de lume – iată paradoxul care explică, în parte, acea proliferare a informaţiei cu care ne întâlnim zi de zi, precum şi viteza cu care evenimentele, tabloidizate, se succed, anulând posibilitatea oricărui sentiment mai statornic.
Pe de altă parte, narcisismul nu poate fi explicat niciodată prin acumularea dramelor şi evenimentelor conjuncturale: dacă narcisismul nu este altceva decât – aşa cum afirmă Christopher Lasch – o formă radical nouă a conştiinţei şi structura fundamentală a personalităţii postmoderne, atunci acesta trebuie înţeles ca o consecinţă a procesului global care domină funcţionarea societăţii. În calitatea sa de formă nouă şi coerentă a individului, narcisismul trebuie înţeles nu în constelaţia dezmembrată a unor evenimente separate, care ar fi fost succedată de o magică „trezire la conştiinţă“. De fapt, narcisismul s-a format în urma unui proces al personalizării generale şi radicale a valorilor şi scopurilor sociale. Pierderea actualităţii marilor sisteme capabile să confere sens şi investiţia excesivă în Eu merg mână în mână: în cadrul sistemelor „cu faţa umană“, care funcţionează în vederea plăcerii, a bunăstării şi a revoltei împotriva a ceea ce este standard, totul potenţează individualismul pur, psihologic şi debarasat de determinările maselor, înclinat spre o valorizare generală a personalităţii. Prin atomizarea subtilă a indivizilor şi golirea treptată de sensul profund a scopurilor sociale, revoluţia necesităţilor individuale şi etica hedonistă a acestora au oferit posibilitatea ca discursul psihologic să se suprapună discursului social, devenind noul etos de masă. În mod paradoxal, tocmai „materialismul“ exacerbat al societăţilor bunăstării a fost cel care a generat înflorirea unei culturi concentrate asupra expansiunii subiectivităţii, şi anume, nu sub forma unei reacţii adverse sau a unui „surplus de suflet“, ci a unei izolări comandate. Valul „potenţialului uman“ psihic şi fizic reprezintă un ultim moment în dezvoltarea societăţii ataşate de ordinea disciplinară, care duce la împlinire privatizarea sistematică pusă deja în mişcare de era consumerismului. Şi, deoarece nu are nicio legătură cu o presupusă „trezire la conştiinţă“ dezvrăjită, narcisismul constituie rezultatul unei logici sociale individualiste, dar şi hedoniste, din cauza influenţei exercitate de universului obiectelor şi al semnelor, respectiv rezultatul formării unei logici terapeutice şi psihologice constituite sub influenţa discursului psihopatologic din secolul XIX.
Traducere de Lóránd Rigán
[*] Fragment din volumul L’Ère du vide : Essais sur l’individualisme contemporain, Paris: Gallimard, 1983, p. 70-76.
Note
[1] Christopher Lasch, The Culture of Narcissism, New York: Wagner Books, 1979. În afară de operele lui Richard Sennett, Lasch citează, în legătură cu tema narcisismului, următoarele: Jim Hougan, Decadence: Radical Nostalgia, Narcissism and Decline in the Seventies, New York: Morrow, 1975; Peter Marin, The New Narcissism, in Harper’s, octombrie 1975; Edwin Schur, The Awareness Trap: Self-Absorption instead of Social Change, New York: Quadrangle, New York Times, 1976; precum şi numeroase opere de inspiraţie psihologică, precum: P. L. Giovachinni, Psychoanalysis of Character Disorders, New York: Jason Aronson, 1975; H. Kohut, The Analysis of the Self, New York: International Universities Press, 1971; O. F. Kernberg,Borderline Conditions and Pathological Narcissism, New York: Jason Aronson, 1975. În urma apariţiei volumului de faţă, cartea lui Christopher Lasch a fost publicată şi în limba franceză de Editura Laffont, în 1980, cu titlul Le Complexe de Narcisse. În continuare, numerotarea paginilor citate se referă la ediţia americană.
[2]Richard Sennett, Les Tyrannies de l’intimité, traducere de Antoine Berman şi Rebecca Folkman, Paris: Seuil, 1979. Originalul în limba engleză: Richard Sennett, The Fall of Public Man, New York: Alfred A. Knopf, 1977.
[3] Christopher Lasch, op. cit., p. 30.
[4] Ibid., p. 17, 28.
[5]Edward Schorter: Naissance de la famille moderne, Paris: Seuil, 1977. Originalul în limba engleză: Edward Schorter, The Making of the Modern Family, New York: Basic Books, 1975.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius