Gheorghe I. Brătianu şi Marea Neagră

[altmariuspoliteia]

Gheorghe I. Brătianu şi Marea Neagră Aurel Pentelescu http://www.lumeamilitara.ro/index.php?mod=articol&idart=22&...
La începutul veacului trecut, savantul polihistoric Nicolae Iorga (1871-1940) dezvolta cele dintâi cursuri universitare de geopolitică  din România, fără a le numi astfel, în faţa ofiţerilor elevi (studenţi) de la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, astfel: Chestiunea Rinului (1912), Chestiunea Dunării(1913),Chestiunea Mării Mediterane (1914), Chestia Oceanelor (1919).Erau aceste cursuri un demers istoric amplu asupra  a ceea ce astăzi se denumeşte ca fiind zone geostrategice (zona Rinului, zona Dunării, zona Mediteranei, zona Oceanelor) cu un permanent factor de risc de-a lungul istoriei. Spre exemplu, în viziunea lui Nicolae Iorga chestiunea Rinului era „problema stăpânirii cursului Rinului din timpuri foarte îndepărtate (…) anterioare erei creştine". Nicolae Iorga preciza: „Popoarele se schimbă, aşezămintele de stat capătă altă înfăţişare, ideile care domină lumea nu mai sunt aceleaşi; cu toate acestea, ne­cesităţile geografice impun totdea­una o problemă a Rinului".Pe parcursul celor 24 de prelegeri ale cursului Chestiunea Rinului – spre a rămâne în cadrul aceluiaşi exemplu – N. Iorga realiza o radiografie impresionant  de exactă a zonei renane ca zonă geostrategică  vitală a vestului Europei, adică o zonă în care conflictul armat a jucat de-a lungul istoriei un rol activ; o zonă cu risc permanent, am spune în termenii utilizaţi astăzi. A revenit savantului istoric Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), disci­polul şi continuatorul lui N. Iorga, să întreprindă analiza zonei Mării Negre, sub raport istoric şi geopolitic. Mai întâi un curs,Chestiunea Mării Negre, predat în anii 1941-1942 la Universitatea Bucureşti, apoi monografia şi capodopera sa ştiinţifică Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, apărută postum la München, în 1969. Să notăm, în context, că tânărul Gheorghe I. Brătianu, în 1922 (avea 24 de ani), la sugestia şi îndemnul lui Nicolae Iorga, a întreprins ample cercetări în Arhivele din Genova şi Neapole, copiind şi pregătind pentru tipar, în limba franceză,Actele Notarilor genovezi din Pera şi Caffa de la sfârşitul secolului al XIII-lea(1281-1290), în vederea docto­ratului la Sorbona cu Ferdinand Lot (1866-1952). În mai 1929 va susţine public teza sa de doctorat Recherches sur commerce génois dans la Mer Noir au XIII-e siècle, tipărită în acelaşi an la Paris şi comentată elogios în presa de specialitate. Aşadar, chestiunea Mării Negre, rezolvată sub raport ştiinţific de Gheorghe I. Brătianu, încununa un proiect amplu, deschis de Nicolae Iorga la începutul veacului trecut. Cum Nicolae Iorga a fost ucis mişeleşte la 27/28 noiembrie 1940, iar Gheorghe I. Brătianu i-a urmat la Universitate, ca profesor şi apoi ca decan al Facultăţii de Litere, acesta a săvârşit, prin cursul Chestiunea Mării Negre din anii 1941-1942, un act de continuitate în sfera cercetărilor istorice în domeniu. Dar nu unul liniar, simplu, ci deosebit de complex, unde problema originii şi formării unităţii româneşti o dezvolta legată de ieşirea la Marea Neagră, precum şi de stăpânirea de către români a Gurilor Dunării. În acest sens, Gheorghe I. Brătianu, în februarie 1942, concomitent cu cursul Chestiunea Mării Negre de la Universitate, a dezvoltat la Şcoala Supe­rioară de Război din Bucureşti cursulOriginile şi formarea unităţii româneşti, care a stat la baza lucrării cu circulaţie internaţională Origines et formation de l`unité roumaine, tipărită la Bucureşti în 1943. În cursul de la Universitate, dar şi în cursul de la Şcoala Superioară de Război, Gheorghe I. Brătianu a dezvoltat concepţia sa geopolitică şi geoistorică privitoare la zona Mării Negre şi importanţa cardinală a acesteia pentru destinul Neamului Românesc. În context, a operat cu noţiuni precum spaţiul etnic, spaţiul vital, spaţiul de securitate, care erau esenţialmente noţiuni geopolitice, dar al căror conţinut şi semnificaţie – după cum se va arăta – nu-şi propuneau să promoveze / explice o politică expansionistă (a se avea în vedere că în anii 1941-1942 când Gheorghe I. Brătianu dezvolta la Universitate cursul săuChestiunea Mării Negre, iar la Şcoala Superioară de Război cursulOriginile şi formarea unităţii româneşti, România se afla de la 22 iunie 1941 în plin război, alături de Germania, contra Uniunii Sovietice), ci dimpotrivă, una defensivă şi pentru drep­turi legitime – politice, morale, isto­rice: recuperarea teritoriilor româneşti – Basarabia şi nordul Bucovinei, răpite samavolnic de U.R.S.S. prin ultimatum-urile din 26 şi 28 iunie 1940. De remarcat, în acelaşi context, că în anii 1941-1944 a apărut la Bucureşti , sub îndrumarea unui comitet de direcţie ce îl avea în fruntea sa pe Gheorghe I. Brătianu, publicaţia academică – prima de acest gen în România – intitulată semnificativ „Geopolitica şi Geoistoria. Revistă română pentru sud-estul european", a cărei scop esenţial era, în fapt, pledoaria  pentru  aceleaşi drepturi politice, morale şi istorice ale românilor: „Prezentul geopolitic, într-un cuvânt, numai în legătură cu trecutul geoistoric se poate bine şi complet înţelege". Mai mult, a fost o preocupare constantă pentru Gheorghe I. Brătianu de a cunoaşte „pe viu" arealul pontic, fie privit din avion, fie cu varia prilejuri, inclusiv în vara anului 1942, când, ca ofiţer de rezervă mobilizat, a vizitat Crimeea,  pe traseul localităţilor (de la est la vest) Starâi Krim (vechiul Solhat), Feodosia (vechea Caffa), Sudak (vechea Soldaia), Yalta, Sevastopol, Mangup ş.a. Aceasta sunt, pe scurt, împrejurările în care Gheorghe I. Brătianu  a dezvoltat concepţia sa geopolitică şi geoistorică asupra bazinului Mării Negre – zonă geostrategică cu factor de risc ridicat, în care, la acea dată, România era implicată prin conflict armat nemijlocit. Măreţia lui Gheorghe I. Brătianu, dacă se poate vorbi în astfel de termeni - şi cred că se poate, fără a exagera sau a aluneca pe toboganul hagiografiei –, a constat în detaşarea cu care el a analizat, cu argumente istorice indu­bitabile, rolul Mării Negre şi al Gurilor Dunării în destinul românilor şi nu numai. „Politicul – afirma Gheorghe I. Brătianu în faţa ofiţerilor elevi (studenţi) de la Şcoala Superioară de Război, în februarie 1942 – poate fi adus de împrejurări (…) să tacă şi să tolereze multe. Istoricul are însă altă menire. El trebuie să se considere păstrătorul unui patrimoniu sacru al trecutului, din care se împletesc conştiinţa şi demnitatea unei Naţiuni. De aceea, mai mult ca oricine, el nu poate rămâne indiferent nici faţă de adversari, nici faţă de prieteni". Odată premisa fixată, Gheorghe I. Brătianu a dezvoltat gradual viziunea sa: „Este coroana munţilor (Carpaţi – n.n.), mai trainică decât oricare alta, trimisă de la Roma (aluzie la coroana trimisă de papa pentru Ştefan I, întemeietorul statului ungar – n.n.) sau de aiurea, pe care Dumnezeu a aşezat-o pe fruntea Neamului Românesc. Este cetatea aceasta naturală, ale cărei ziduri sunt munţii de jur împrejur, ale cărei ape se revarsă la sud, la est, la vest, către câmpia Dunării, văile Nistrului şi ale Tisei (…) Prin Dunăre, se face legătura spaţiului carpatic cu acela al Europei Centrale, cu a doua cetate de munţi care domină această parte a Europei, masivul Boemiei; spre sud cu Peninsula Balcanică care atinge cele trei mări: Neagră, Egee şi Adriatică. În acest spaţiu e însă o poartă deschisă asupra stepei. De altfel numele însuşi al cetăţii de margine o arată; vechea noastră Tighină a purtat numele turcesc de Bender. Bender înseamnă poartă. Este poarta pe care s-au revărsat nestăvilirile din stepă, până la imperialismul rusesc". Şi încă: „Suntem deci aşezaţi în această regiune într-un spaţiu triplu complex, în care se încrucişează influenţe venite din Europa Centrală; din sud, din Balcani; din est, din stepele ruseşti şi asiatice. Din aceste trei direcţiuni au venit pe rând toate forţele care şi-au exercitat aici influenţa (…) Cucerirea de la sud a început totdeauna prin stăpânirea bazinului Mării Negre. Acela care a stăpânit Marea Neagră, în mod necesar a trebuit să-şi întindă stăpânirea şi asupra teritoriului carpatic şi dunărean(subl.n.). Aşa au făcut romanii în zilele lui Traian, aşa au făcut turcii lui Mahomed şi Soliman în veacurile XV şi XVI". Ca urmare, Gheorghe I Brătianu conchidea: „Unitatea românilor, din punct de vedere al spaţiului, e o pro­blemă care se desfăşoară între doi factori constanţi, între munteşi mare. Ea se menţine, ca existenţă de stat şi neam, pornind din munţi (…) Ea se dezvoltă în funcţie de mare". Şirul exemplelor date de Gheorghe I. Brătianu  pe firul istoriei Neamului Românesc, la această temă, este destul de bogat, adus până la zi, adică în anii 1941-1942. Câteva exemple semnificative: „În împrejurimile vitregi de la 1918 (prin pacea de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918 România era silită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificarea de frontieră pe Carpaţi în favoarea Austro-Ungariei, plus obligaţii economice împovărătoare – n.n.), când a trebuit să se limiteze expansiunea unităţii noastre, unde s-a încercat această mărginire? În munţi şi la mare. Ce a câştigat mai târziu România Mare? Munţii şi marea". Pentru ca apoi analiza să continue astfel: „Acum doi ani (în 1940 – n.n.), printr-o tragică potrivire de împrejurări (…) unde s-a deschis acest proces politic şi militar? Tot între cei doi factori ai istoriei şi unităţii noastre: la munte şi la mare". Şi încă, în continuare: „Pe ce latură a hotarelor  a început să crească din nou nădejdea acestui Neam în destinul său? Deocamdată pe latura mării, unde s-a ajuns să recâştigăm o parte din ceea ce am pierdut". Basarabia a fost eliberată la 26 iulie 1941, cu sprijin german. Administraţia maghiară se mai afla în partea de nord-est a Tran­silvaniei, pe Carpaţi, în urma dictatului de la Viena din 30 august 1940 ş.a.m.d. Pe drept cuvânt Gheorghe I. Brătianu conchidea: „Între aceşti doi factori (muntele şi marea – n.n.), se poate defini ceea ce vom denumi (…) spaţiul unităţii româneşti". Această concluzie se află în cursul de la Şcoala Superioară de Război, din februarie 1942. În cursul de la Universitate, Chestiunea Mării Negre, Gheorghe I. Brătianu etala aceeaşi concluzie, dar în următorii termeni academici: „Noi nu suntem izolaţi pe continent. Noi nu suntem în situaţia unei Irlande insulare, care intră la intervale de secole în lumina actualităţii istorice, sau a unei Suedii, pentru care a trebuit energia unui Gustav Adolf sau a unui Carol al XII-lea, ca s-o aşeze în mijlocul unor împrejurări de istorie universală. Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de năvăliri şiimperia­lisme. Noi nu putem fi desfăcuţi din întregul complex geografic, care ne mărgineşte şi hotărăşte în acelaşi timp destinul între cele două dominante:muntele şi marea (subl.n)". Actualitatea acestor consideraţii impresionează şi astăzi! „Noi nu putem fi desfăcuţi din întregul complex geografic, care nemărgineşteşi hotărăşte în acelaşi timp destinul între cele două dominante: muntele şi marea"… De fapt, geopolitica arată pe criterii riguroase cum destinul istoric al unui stat, al unei naţiuni este hotărât şimărginit (constrâns!) de spaţiul geografic în care se află din vremuri îndepărtate. Cât priveşte noţiunile geopolitice de spaţiu – etnic, vital, de securitate –, savantul Gheorghe I. Brătianu a dez­voltat în acei ani, 1941-1942, o concepţie originală, care merită a fi etalată şi astăzi, ca bun câştigat în cercetarea istorică şi geopolitică românească. „În istoria noastră – afirma Gheorghe I. Brătianu –, munţii ocupaţi şi marea închisă (în sensul de fără ieşire la mare – n.n.) ne sugrumă libertatea şi viaţa naţională (…) Marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiul vital, dar condiţiuni vitale, sau mai bine zis, însăşi elementele existenţei noastre (subl. n.)". În acest context, este lesne de sesizat că spaţiul etnic „e spaţiul în care trăieşte acelaşi neam, acelaşi popor, cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi conştiinţă de origine, cu tot ce defineşte, în termeni moderni ai cuvântului, o naţiune". Şi încă: „Spaţiul etnic, pentru aceasta chiar, este o stare de fapt; stare de fapt care desigur nu este inamovibilă, pentru că ea trebuie să ţină seamă de foarte multe elemente, care se pot transforma în timp, de potenţialul demografic al unui popor, de forţa de expansiune a conştiinţei şi culturii sale, care poate creşte sau scădea; la un moment dat al istoriei, spaţiul etnic este însă o stare de fapt". Potrivit concepţiei lui Gheorghe I. Brătianu, noţiunea spaţiu vitalîn raport cu cea de spaţiu etnic „este desigur altceva; este spaţiul pe care se întinde, indiferent de conţinutul etnic, forţa de expansiune a unei mari naţiuni, forţa de expansiune întemeiată fie pe potenţialul ei demografic, care nu mai încape în limite prea strâmte, fie pe o puternică dezvoltare economică, industrială, care nu-şi află dezvoltarea în marginile (limitele – n.n.) acelui stat şi trebuie în mod fatal să cuprindă  şi regiuni mai îndepărtate". Şi încă: „Spaţiul vital aparţine deci marilor puteri, cu forţa de pătrundere şi expansiune mondială (…) îmi apare ca o noţiune în primul rând ofensivă". În concepţia lui Gheorghe I. Brătianu spaţiul de securitate „este o chestiune de existenţă", fiind „o noţiune cu caracter defensiv, pentru că condiţiile sale sunt împrejurările necesare însăşi păstrării vieţii unui neam". Şi încă: „Spaţiul de securitate ar fi cel definit de condiţiile vitale elementare ale existenţei naţionale (…) Desigur că acolo unde coincide cu spaţiul etnic, poziţia este cea mai tare, cea mai nediscutabilă". Adaugă imediat: „Din fericire, dacă este vorba de problemele noastre(ale românilor – n.n.), în foarte multe laturi şi chiar în cele mai multe, coincidenţa este absolută între spaţiul etnic şi spaţiul de securitate". Realist, cu o mare putere de pă­trundere a adevărului istoric, Gheorghe I. Brătianu precizează că „sunt spaţii etnice româneşti care nu intră în alcătuirea acestui spaţiu de securitate". Exemplifică cu românii din Timoc şi cei de-a lungul Dunării sau aromânii din Macedonia, Epir sau Albania; la fel, românii de dincolo de Nistru şi Bug, chiar şi la Marea de Azov ş.a.m.d. Gheorghe I. Brătianu conchide în aceste cazuri, astfel: „Sunt desigur spaţii etnice, dar prea îndepărtate de miezul în jurul căruia se constituie unitatea neamului nostru, pentru a le putea cuprinde în noţiunea de spaţiu de securitate". În acelaşi context al dezbaterii, Gheorghe I. Brătianu afirmă: „Într-o cetate naturală (precum cea a Munţilor Carpaţi – n.n.), un spaţiu de securitate nu poate admite doi stăpâni". Apoi adaugă: „Dar sunt alte teritorii mai depărtate care sunt şi ele legate de securitatea spaţiului românesc, chiar în înţelesul mai restrâns în care îl privim. Dacă pe latura munţilor problema se înfăţişează atât de simplu, pe latura mării, ea este mai complexă". Exemplifica cu scrisoarea lui Ştefan cel Mare din 1478: „De se vor păstra aceste două cetăţi (Chilia şi Cetatea Albă) turcii vor putea pierde şi Cafa şi Crâmul", ar fi poruncit marele voievod. Şi Gheorghe I. Brătianu adaugă imediat: „Nu putem tăgădui că în mare parte cele două poziţii cheie ale Mării Negre – Strâmtorile şi Crimeea –, sunt şi două poziţii cheie ale securităţii româneşti". Pentru a comenta în continuare: „Înseamnă să întindem până la ele spaţiul  de securitate, înseamnă să revendicăm, ca alte popoare balcanice, stăpânirea Constantinopolului şi a Strâmtorilor, sau crearea de baze permanente în Crimeea? Nu cred că ar fi bine să ajungem la asemenea con­secinţe". Şi nici nu s-a ajuns, nici în 1941-1944 şi nici ulterior! Dar adevărul a rămas: nu ne poate fi indiferent ce se petrece dincolo de frontiera de stat a României. În epocă, Gheorghe I. Brătianu con­clu­ziona astfel: „În spaţiul nostru de secu­ritate intră (…) problema Strâm­torilor, prelungirea Gurilor Dunării şi a Porţilor de Fier, care îi regulează cursul, după cum intră şi aceea a bazelor aeriene şi navale (sovietice – n.n.) ale Crimeii. Nu ne poate fi indiferent, chiar dincolo de hotarul nostru, cine le stăpâneşte". Preciza în acest context: „Înseamnă aceas­ta că vom revendica Constanti­nopolul sau că vom transforma Crimeea într-o permanentă garnizoană româ­nească? Desigur, nu. Nu putem com­plica această problemă în acest fel (…) Un lucru însă rămâne sigur, că noţiunea spaţiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenţi de ce se petrece în aceste două poziţii-cheie (Strâmtorile şi Crimeea – n.n.) ale unei mări atât de strâns legate de existenţa noastră". Iată, aşadar, o chestiune geopolitică şi geoistorică licitată de savantul istoric  Gheorghe I. Brătianu în condiţiile con­cret istorice ale celui de-al doilea război mondial şi care, prin problematica ridicată, dar mai ales prin prelungirea analizei şi a concluziilor rezultate soli­cită statut de actualitate, întrucât vizează existenţa şi unitatea Neamului Românesc ce se întemeiază, practic, pe cei doi factori geografici vitali: muntele şi marea. Subliniem, în final, că dacă din punct de vedere politic / geopolitic şi geo­istoric problemele Mării Negre – aşa cum le-a văzut istoricul Gheorghe I. Brătianu – îşi păstrează în linii generale actualitatea, altele sunt azi aspectele strict concrete, îndeosebi cele de ordin economic. Oricum, spaţiul Mării Negre rămâne în continuare o zonă geostra­tegică de primă importanţă pentru România, cu încă multipli factori de risc. Doar înţelepciunea şi voinţa reală a guvernanţilor o poate menţine în afara situaţiilor de conflict.