Gheorghe Asachi - Itineraru sau Călăuzul la Pion, Iași, 1840

[altmariusbook]

„Dochia și Traian dupre zicerile populare a românilor cu Itinerarul muntelui Pionul de Aga G. Asachi, mădular a mai multor academii. Eșii. La Institutul Albinei. 1840.

Ceahlăul. Aceeași stampă apare și în revista Icoana Lumei (Iași, 1840)

Itineraru sau Călăuzul la Pion.

Vrând a întreprinde călătoria la acest munte, neapărat este a fi însoțit de lăcuitori de munte numiți Plăeși seau Vânători de Alpi, oameni de soiu frumos, purtând strae antice precum se înfățoșază de colona Traiană la Roma. Acești oameni sânt îndresneți, neobosiți, ageri la minte și voioși. Asemene escortă se poate căpăta prin mijlocirea dregătoriilor locale sau prin proprietarii învecinați.

Locurile purcederei sânt Târgul Pietrei sau al Neamțului. De la această dintâiu politie, așezată pe malul stâng al Bistriței, și care este depozitul negoțului lemnelor de durat, duc doă drumuri la Pion. Unul numai pentru pedestri și cai de sercinale, merge de-a lungul riului, și nu îmfățoșază decât numai o cărare având despre o parte stânci, iară despre alta adâncurile Bistriței. Ferul cailor, călcând timp îndelungat, au săpat acolo un fel de scări pentru care acel drum se numește Scăricica. Aceasta este obicinuita trecere a călugărilor, a păstorilor și a oamenilor de la munte, carii se coboară în șes spre a-și cumpăra cele trebuincioase. În această parte se află Mânăstirea Bistrița […]

Din anul 1835, când Pre Înălțatul Domn, s-au suit pe acest munte, săhastrii au sepat oarecare cărări, ce să pot pe alocure încă și acum întrebuința. Aice se părăsesc umbrile cele plăcute a bradului spre a se cățăra pe niște stânci unde nu cresc alta decât fragi și un feliu de pomușoară numită Afine. Suind pe la sgheabul numit al Gardurilor, după o mergire de un ceas, călătoriul agiunge pe culmea muntelui preste care să întinde un podiș de 2000 având în cea mai mare a sa lărgime 600 stânjini. Pământul este coperit de mușchiu elastic, carile s-acufundă sub pasul omului și mai ales a calului. La celalant capăt al culmei se înalță măgura numită Țiclăul, care este foarte greu de suit, și care are în vârf un tăpcean numai de câțiva stânjini unde se află înălțată o cruce și o toacă. Deosebit de această măgură se înalță alăture, în formă de turn, Panaghia, o stâncă de bazalt, care, samănă urzită de o singură vărsătură vulcanică.

În cursul unei zile sănine, lipsite de aburi și de nouri, vederea este de aice frumoasă mai presus de toată descrierea. Din partea Transilvaniei

se descopăr nenumărate vârfuri de munți albastrie învăliți în neguri și îmfățoșind icoana unei mări tulburate și a undelor sale celor legănate. La poalile muntelui despre răsărit se vede Bistrița șerpind pintre codrii negri, pe a căria maluri sânt sămănate mănăstiri și sate, în o depărtare întinsă se zeresc gene prelungite de aburi albii, și acele sânt cursul apelor Moldovei și a Siretului. Noi nu vom întreprinde sarcina cea grea a descrie răsăritul și apusul soarelui: condeiul cel mai maestru nu este în stare a zugrăvi cu nemerire această sțenă măreață, care îmfățoșază armonia cea minunată și totputernicia Ziditoriului! […]”

Sursa: fotocopii de la Biblioteca Academiei Române – filiala Iași