RECENZIE: George Enache, Ortodoxie si putere politica in Romania contemporana (studii si eseuri), Editura Nemira, Bucuresti, 2005, 589 pagini.
Studierea fenomenului totalitar in anii post decembristi a scos in evidenta o multitudine de aspecte legate de acesta: aparitie, dezvoltare, regres si disparitie. Un capitol important in acest demers a fost rezervat Bisericii Ortodoxe Romane, intelegerea rolului acesteia constituind o piesa importanta in descifrarea angrenajului politic, social-economic si cultural promovat de regimul comunist.
Cartea istoricului George Enache, aparuta si lansata in 22 noiembrie 2005 la Palatul Patriarhiei aduce in peisajul istoriografic romanesc o importanta contributie. Bazata pe izvoare documentare din arhiva fostei Securitati a statului, lucrarea pune in vedere doua realitati pregnante: prima, presiunea infernala a Securitatii (si) asupra Bisericii; in acest sens, elocvente fiind numeroasele arestari in randul clerului si credinciosilor ortodocsi pentru delicte imaginare, de multe ori, speculandu-se detalii biografice sau recurgand la delatiuni si inscenari.
Introducerea cartii, intitulata „In loc de prefata” destainuie scopul scrierii. Asa cum marturiseste autorul insusi, lucrarea s-a dorit a fi o antiteza la cartea istoricului belgian Olivier Gillet „Religie si nationalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Romane sub regimul comunist”, aparuta in traducere in 2003 la Bucuresti, o alternativa la scrierea autorului belgian care surprinde Biserica Ortodoxa Romana dintr-un singur unghi, cel al viziunii Bisericii luata dupa aparenta discursurilor oficiale ale reprezentantilor ei din perioada de inceput a regimului comunist, acest unghi imprimand o imagine a unei biserici obediente si ascultatoare regimului, imagine ce o rasfrange asupra intregii ei istorii, lucru total injust. Ori cartea domnului George Enache scoate la lumina fata nevazuta a discursurilor oficiale, aratand clar raportul Biserica ortodoxa -„democratie populara”, in general, dintre opresiune si rezistenta, in special.
Autorul aduce in prim plan documente nevazute pana acum din arhiva fostei Securitati a statului, astfel incat cartea are la baza sute sau poate mii de documente si dosare din arhiva amintita, propulsand, prin studierea lor critica si legatura cu evenimentele petrecute, o imagine a Bisericii Ortodoxe Romane mult diferita fata de prezentarea istoricului belgian.
Rand pe rand, ies la iveala figurile unor reprezentanti ai Bisericii ortodoxe care au constituit opozitia regimului comunist. Autorul dedica aceasta carte lor, celor care s-au luptat si jertfit pentru adevar, pentru libertate, pentru Hristos.
Capitolul I, intitulat Ierarhia ortodoxa si puterea comunista, este dedicat a trei personalitati din ierarhia Bisericii Ortodoxe Romane care sunt reprezentative, fiecare in parte, pentru modul cum s-au manifestat si actionat dupa 23 august 1945, moment de intorsatura istorica, Romania intrand in sfera vecinului sovietic de la rasarit. Autorul este interesat, in special, sa afle relatia statului comunist cu Ortodoxia romaneasca, incepand cu aceasta data, iar cele trei cazuri la care se opreste sunt tot atatea modele de interrelationare.
Patriarhul Justinian si „apostolatul social”. Autorul face o incursiune in Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse pana la 1948, accentuand martiriul acesteia incepand cu 1918. Se arata ca evenimentele petrecute in deceniile premergatoare venirii comunismului la putere in Romania, teologi si ierarhi romani au fost foarte atenti la opresiunea si interdictiile suferite de Biserica sora, prevenindu-i pe credinciosi de pericolul ideologiei materialiste ce stapanea marele vecin de la rasarit. In analiza activitatii celui care ajungea patriarh in anul in care regimul comunist intra „in legalitate” ca si conducator al natiunii, 1948, George Enache a „trecut” prin cele 12 tomuri numite Apostolatul social, ce cuprind cuvantari, discursuri si articole ale patriarhului Justinian Marina, rostite si aparute in cei 29 de ani de arhipastorire, ca apoi sa le confrunte cu documentarul gasit in arhivele Securitatii in legatura cu persoana si activitatea sa, intelegand ca doar „imbinarea vorbelor cu faptele ne permite sa intelegem care a fost si ce a urmarit patriarhul Justinian” (p. 23).
Discursurile oficiale prezentate in cele 12 tomuri conduc pe cititorii acestora la statornicirea ideii ca Biserica Ortodoxa Romana a facut pactul cu regimul comunist, practicand un colaborationism obedient si reflecta imaginea unui patriarh Justinian care a (su)pus Biserica la dispozitia puterii. Dar dosarele intocmite de Securitate privitoare la persoana patriarhului si, in general, cele legate de Biserica ortodoxa a primilor ani de bolsevizare, atesta o lupta surda, de culise, a membrilor Sfantului Sinod in frunte cu Justinian, pentru supravietuirea Bisericii stramosesti, lupta in care, inevitabil, au existat si jertfe.
In opinia autorului, patriarhul ortodox a fost „acul de balanta” al relatiilor Biserica-stat, reusind o rezistenta anticomunista „construita pe logica relatiilor Biserica-stat deja existente, pe legalism, incercand sa speculeze toate oportunitatile lasate cu zgarcenie de legislatia comunista si, nu in ultimul rand, pe utilizarea relatiilor sale personale la nivelul puterii, valorificand din plin talentul sau de negociator” (p. 90). Singurul aspect contestat al activitatii lui Justinian, in ochii autorului, ar fi acordul si sprijinul dat actiunilor statului – abolirea monarhiei, noua Constitutie, colectivizarea agriculturii s.a. – prin pastorale si cuvantari.
Cu toate acestea, patriarhul Justinian Marina are meritul ca, intr-un cadru social-politic si legislativ tot mai restrictiv impus Bisericii, de a fi initiatorul unui set de regulamente privitoare la toate aspectele vietii bisericesti si, astfel, sa mentina principalele atributii ale Bisericii, si deci insasi fiinta Bisericii: desfasurarea cultului, activitatea pastorala, continuarea invatamantului teologic de diferite grade, asistenta sociala si lupta pentru pace. In spatele unor relatii oficiale cordiale si pe baza Constitutiei comuniste care accepta libertatea de constiinta si cea religioasa, patriarhul Justinian Marina a reusit sa tina Biserica ortodoxa vie, sa faca din ea o institutie credibila pentru comunisti si deci sa o conduca, cu toate incatusarile si umilintele la care a fost supusa, prin intunecatul ev comunist.
Episcopul Nicolae Popovici sau despre curajul de a rosti. La celalalt pol al relatiei Biserica-Stat se situeaza ierarhul oradean Nicolae Popoviciu care, prin pozitia sa transanta anticomunista a fost printre putinii ierarhi ai vremii care s-a manifestat deschis, pe fata, impotriva democratiei populare. Este prezentata activitatea sa pana in 1945, subliniindu-se aspectele importante ale vietii sale: nasterea, studiile, in tara si strainatate, perioada de profesorat la Academia Teologica de la Sibiu si apoi, din 1936, cea de episcopat la Oradea. Se contureaza imaginea unui om al Bisericii, devotat in totalitate menirii pastorale pentru care s-a pregatit si a fost investit.
Urmeaza apoi o ampla dezbatere asupra rolului ierarhului Nicolae Popoviciu in viata Bisericii ortodoxe de dupa 1945, in care acesta s-a implicat activ, dand semne si intrand intr-o conjunctura ce avea in vedere impunerea sa ca patriarh, in opozitie cu Justinian Marina. Intre anii 1945-1948 Nicolae Popoviciu a fost vazut de autoritatile comuniste ca o persoana dezirabila, de incredere, care ar putea fi de folos regimului. Doar asa se explica includerea sa in delegatia Patriarhiei din octombrie 1946 ce a facut o vizita Bisericii surori de la rasarit. Apoi a facut parte din ierarhii ce l-au intampinat pe patriarhul Alexei al Rusiei in contravizita facuta in mai-iunie 1947 si, in ultimul rand a condus delegatia Bisericii Ortodoxe Romane la Moscova la consfatuirea ce pregatea lucrarile conferintei pan-ortodoxe.
Sursele documentare de la arhivele Securitatii, ca si evenimentele petrecute, arata, incepand cu 1948, o schimbare de atitudine, atat a autoritatilor comuniste in privinta persoanei Nicolae Popoviciu, cat si a acestuia fata de cei care urmareau anihilarea vocii Ortodoxiei. Schimbarea Legii cultelor din 1 martie 1948, noua Lege a invatamantului si desfiintarea Bisericii greco-catolice prin revenirea la Ortodoxie au fost masuri ce afectau grav Biserica ortodoxa prin ingradirile si limitarile la care incepea sa fie supusa.
Nicolae Popoviciu a simtit pericolele la care era expusa Biserica din care facea parte si s-a manifestat, potrivit caracterului sau, cu fermitate impotriva deciziilor statului ateu privitoare la Biserica ortodoxa dar, in acelasi timp s-a indepartat categoric de „sireteniile” si „mijloacele bizantine” adoptate de patriarhul Justinian, alegand calea dreapta, a opozitiei deschise, afirmand, aparand si respectand constant drepturile Bisericii, canoanele si traditie ei. Modul prioritar al manifestarilor episcopului oradean a fost predica si pastorala, in care si prin care a protestat vehement impotriva regimului comunist si a metodelor sale de a trata Biserica Ortodoxa.
Autorul considera ca atitudinea fatisa adoptata de episcopul Nicolae Popoviciu se datoreaza si increderii acestuia, in acei ani de dupa razboi, in venirea trupelor americane si eliberarea apropiata a Romaniei de sub sovietici, incredere mentinuta si dupa depunerea sa.
George Enache prezinta succesiv etapele degradarii relatiei episcopului Popoviciu cu Statul, etape ce au culminat cu memoriul scris de ierarh, in 64 de pagini, si adresat Patriarhiei, Ministerului Cultelor si Presedintiei Consiliului de Ministrii, in care sintetizeaza toate criticile sale fata de regimul comunist. A fost un afront ce nu si l-a permis nici unul din ierarhii Biserici ortodoxe, ce a dus la un apogeu critic in relatia Biserica-Stat: ruperea relatiilor dintre cele doua ori disocierea Sf. Sinod de Nicolae Popoviciu si scoaterea sa din scaun. Ierarhii sinodali au fost nevoiti sa-si calce pe inima si sa sacrifice individul pentru comunitate astfel incat la sedinta Sinodului din 4 octombrie 1950 Nicolae Popoviciu a fost demis prin pensionare si exilat cu domiciliu fortat la manastirea Cheia unde a trait pana in 20 octombrie 1960, cand a trecut la cele vesnice.
Episcopul Antim Nica si pozitia sa fata de relatiile stat-Biserica in Romania comunista. Cazul episcopului Antim Nica, evocat de autor, este reprezentativ pentru lamurirea relatiilor Biserica-Stat, asa cum le vedea un ierarh din interiorul Bisericii. Este prezentat ca un om inteligent si rafinat care a reusit sa urce rapid, dupa perioada de studii in strainatate, in functii clericale, pana la cea de episcop de Ismail in 1944, apoi la episcopia Dunarii de Jos si, in final, episcop la Galati si arhiepiscop la Constanta.
A fost unul dintre apropiatii si favoritii patriarhului Justinian Marina, cel care l-a aparat mereu in fata ochiului vigilent al securitatii ce l-a considerat de la bun inceput „nesigur” si care i-a intocmit de-a lungul vietii sale, doua dosare de urmarire masive formate din opt volume. Desi ierarhul stia sa se faca placut si sa inspire incredere, in subsidiar el era si a actionat ca un anticomunist convins. Acest aspect a fost reperat de securisti, fapt pentru care a fost mereu urmarit, insa dupa 1948, cand se instaleaza la Palatul patriarhal Justinian, Antim Nica va fi mereu sub aripa sa ocrotitoare, ferindu-l de caderea in dizgratie si reusind sa-l impuna, „cu de la sine putere”, in functii ecleziastice.
In opinia autorului, Antim Nica are, asa cum o reflecta dosarele sale de la Securitate, puncte de vedere reprezentative in ce priveste coabitarea Biserica-stat comunist. Securitatea, reusind infiltrarea unei rude apropiate a episcopului in preajma acestuia, obtine informatii sigure privind opiniile si modul de gandire al ierarhului in cauza. Notele informative arata preocuparea constanta a lui Antim Nica pentru viata politica internationala a vremii, fiind convins de iminenta prabusirii sistemului comunist. El recunoaste necesitatea discursului dublu afisat de Biserica ortodoxa pentru a reusi supravietuirea in contextul politic de atunci, caci, in mod normal, normele credintei crestine si ideologia marxista nu pot interrelationa si convietui. Autorul concluzioneaza ca afirmatiile episcopului conduc spre ideea inexistentei unei comunizari a Bisericii, cum sustin multi, si ca discursul oficial al Bisericii din perioada respectiva trebuie privit critic si cu prudenta.
In capitolul al II-lea intitulat Clerul ortodox si provocarile regimului de „democratie populara” George Enache aduce in discutie latura cea mai intunecata a regimului comunist: urmariri, anchetari, condamnari ale celor considerati sau declarati „dusmani ai poporului”, ai ordinii de clasa, intr-un cuvant opresiunea sau lupta de clasa sistematica.
Despre neajunsul de a fi legionar. Studiu asupra cazului unor preoti aradeni. O prima oprire este asupra cazurilor unor preoti aradeni acuzati de legionarism, de cochetare cu elemente legionare, bine stiindu-se ca aceasta organizatie, dupa 1944, a fost interzisa, ca apoi sa urmeze o adevarata vanatoare de legionari pana in anii `60, aceasta denumire sa devina un adevarat stigmat caci a fi legionar echivala cu a fi dusman al „democratiei populare”. Intre cei acuzati de legionarism au fost si numerosi preoti, unii fiind cu adevarat legionari, altii doar membri sau simpatizanti iar altii au fost etichetati cu o presupusa colaborare legionara doar pentru a exista pretextul arestarii. Au fost preoti arestati pentru legionarism in decursul a 20 de ani de mai multe ori: in 1938 ca studenti sau tineri profesori simpatizanti legionari, in timpul regimului carlist, apoi in regimul comunist intre anii 1945-1948 cand era o vanatoare de asemenea elemente si mai apoi in 1958 la „varsta deplinei maturitati, cu familii si copii si cu lectia inchisorii bine invatata” (p. 301), inchisi din nou pentru conspiratii imaginare, in cadrul masurilor preventive luate de guvernul comunist, dupa retragerea trupelor sovietice.
Din lotul preotilor aradeni condamnati pentru delictul de a fi (fost) legionari au fost: Petru Boldur din Conop, Tudor Demian, Ilarion Felea, Ion Ageu, Traian Vraciu, Ioja Sinesie, Teodor Bej, impreuna cu alti activisti legionari, toti condamnati la diferite pedepse cu inchisoare si amenda in octombrie 1949. In anii 1958-1959 parte din acesti preoti sunt din nou arestati si inchisi impreuna cu altii.
George Enache face o paralela in cazul lotului de condamnare a acestor preoti cu lotul „Teodorescu Alex.”, caci prin arestarea lor nu se urmarea altceva decat incadrarea, compromiterea si fortarea ierarhiei ortodoxe sa renunte la orice fel de tendinte de autonomie, bataia lunga fiind lovirea in patriarhul Justinian, care avea reticente in a-si da concursul la toate solicitarile statului comunist.
Represiunea religioasa in Romania comunista. Studiu de caz: „Rugul aprins”. Acest subcapitol se vrea a fi un exemplu in analizarea ideii de persecutia religioasa, adoptata camuflat de regimul comunist, care, in general, accepta libertatea de constiinta si cea religioasa, doar ca exista pericolul pentru statul comunist ca „religia sa fie o masca pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de catre elemente dusmanoase” (p. 386) si in acest caz „statul intelegea sa ia anumite masuri in cadrul legislatiei sale pentru a preveni pentru viitor anumite manifestari ostile deghizate sub haina religiei” (p. 387), avand deci permisiunea sa intervina cu propriile mijloace.
Persecutia pe linie religioasa s-a facut insa „pe la spate” caci statul comunist a impiedicat prin diferite mijloace si acele manifestari care, conform standardelor regimului, erau corecte si dezirabile, dar niciodata nu a facut in mod deschis acest lucru, ci a cautat sa incadreze masurile opresive luate sub umbrela etichetei de conspiratie, intr-un fel sau altul, la adresa regimului.
Cazul „Rugul aprins” este unul tipic caci, ceea ce facea Daniil Sandu Tudor, impreuna cu prietenii si apropiatii sai in cadrul intalnirilor avute sub auspiciile acestei denumiri, era o practicare a Ortodoxiei ce se inscria in cadrul legal al timpului, atata doar ca pentru comunisti afirmarea clara a identitatii si ideologiei crestine putea fi un pericol, caci nu concura pe linia trasata cu greu de Justinian si regim. „A adera la doctrina Bisericii si a practica in mod sistematic cultul insemna o desprindere, cel putin spirituala, de comunism” (p. 396).
Daniil Sandu Tudor – pagini din dosarul de ancheta nr. 113668. Subcapitolul dedicat ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor face o trecere in revista a bogatului material informativ adunat de Securitate in dosarul sau personal, din care reies, pe de o parte, dorinta scrupuloasa a anchetatorilor sai de a-i gasi o „slabiciune” care sa aiba acoperire in Codul Penal, dar, pe de alta si taria de caracter si statornicia in credinta ortodoxa a parintelui Daniil care si-a gasit puterea, in acele momente de groaznica ancheta si presiune la care era supus, doar in credinta in Dumnezeu, in convingerea ca exista o lume si o judecata de apoi in care tot ce e stramb in lumea aceasta va fi restaurat.
Se reliefeaza astfel dimensiunea morala a parintelui Daniil care a refuzat orice compromis in fata anchetatorilor. Desi „nu s-a scos nimic de la el”, Daniil Sandu Tudor a fost condamnat, in august 1958,la 25 de ani temnita grea, murind in detentie in urma unei hemoragii cerebrale la 16 noiembrie 1962, locul inmormantarii ramanand necunoscut pana azi.
Arestarea si condamnarea parintelui Dumitru Staniloae. Un alt caz abordat de George Enache, tot prin prisma documentelor gasite in arhiva Securitatii este cel al arestarii si condamnarii marelui teolog roman Dumitru Staniloae, act legat, spune autorul, de actiunile Securitatii de la sfarsitul anilor ’50, menite sa zdrobeasca ultimele potentiale centre de rezistenta fata de comunism. Au fost anii in care comunistii au cautat sa elimine valorile, elitele intelectuale care, ca si autoritati in domeniul lor, reprezentau pericole de clatinare a regimului autoritar.
Parintele Dumitru Staniloae este arestat si anchetat in 4 septembrie 1958 legat de gruparea „Rugul aprins”, invinuit de a fi legionar si de a fi uneltit impotriva ordinii sociale, capete de acuzare ce au dus la o condamnare a sa la 5 ani de detentie. Va fi eliberat in 1963.
Autorul se intreaba: „de ce a fost arestat parintele Staniloae?” si tot el raspunde spunand ca, dupa elementele cercetate, Dumitru Staniloae a fost arestat cu scopul de a-i indeparta pe cei mai buni profesori de la Institutul Teologic bucurestean, pentru a lovi indirect in patriarhul Justinian si in soliditatea Bisericii, iar legatura sa cu Rugul aprins doar un pretext.
In al III-lea capitol al cartii, Religie si societate, George Enache deschide o tema ce include in sine mai multe nivele de discutii pe diferite paliere. Se patrunde in lumea ideilor, a intelectualitatii care diseca, in diferitele etape ale istoriei moderne si contemporane, problema spiritualitatii, asa cum este ea privita in lumea catolica occidentala si cea ortodoxa orientala, ce va conduce spre profilarea in cultura si societatea romaneasca a doua directii: una pro europeana (insemnand capitalism, liberalism, urbanism, cosmopolitism, sincronism cu Europa, catolicism) si alta nationala sau traditionala (insemnand preeminenta agriculturii, traditionalism, civilizatie sateasca, autohtonism, ortodoxie). Disputele politico-culturale, la nivelul elitelor, pe marginea acestor doua curente directoare, vor conduce si la diferite viziuni ale importantei si aportului Bisericii ortodoxe si a Ortodoxiei in general, in ce priveste ideile de nationalism si cultura. Este redata in carte ca si exemplu confruntarea dintre Eugen Lovinescu si Nichifor Crainic, exponenti principali ai celor doua „catene” culturale, si implicarea altor intelectuali interbelici in dezbatere (dintre teologi parintele Staniloae si Daniil Sandu Tudor se remarca). Se ia in considerare si Ortodoxismul vazut prin lupa Miscarii Legionare care, desi a pus religia crestina ortodoxa la baza statutului sau existential, nu a practicat-o.
Autorul concluzioneaza ca in perioada interbelica conceptul de ortodoxie a fost valorificat in multiple sensuri, de cele mai multe ori fara o baza scripturistica si patristica. Dintre intelectuali, putini au fost cei care au aflat cu adevarat traditia vie a Bisericii, multi pastrandu-se in cadrul unor discursuri culturaliste sau parcurgand drumuri incomplete. Cu toate acestea, aspectele pozitive ar fi o reintrare a Ortodoxiei in preocuparile elitei intelectuale, perioada interbelica fiind cea in care este redescoperita spiritualitatea Sfintilor Parinti si cand se scriu opere teologice importante.
George Enache abordeaza, ca punct de plecare pentru studierea spiritualitatii populare, aparitiile divine (Dumnezeu, Fecioara Maria) de la Maglavit si Vladimiresti, „vedenii” prezente in acele decenii si in spatiul catolic (Fatima, Lourdes), autorul fiind interesat de impactul si urmarile acestor „minuni” in spectrul social, politic si bisericesc. Apoi se arunca o privire asupra intalnirii dintre religie si conceptia materialista promovata de sistemul comunist, atat in intreg blocul sovietic, dar cu referiri speciale pentru Romania, unde sablonul sovietic al politicii religioase va avea de suferit. Relatia Biserica-stat intre anii 1945-1948 va fi una de tatonare si tolerare dinspre partea laica, pastrandu-se aparenta legaturii dintre cele doua institutii, fapt neintalnit la venirea la putere a comunistilor in Rusia. O alta bresa a sablonului a fost participarea liderilor comunisti la diferite ceremonii religioase, in biserica, lucru absent in URSS.
Trebuie sa spunem ca lucrarea istoricului galatean George Enache a reusit sa aduca numeroase binevenite informatii si precizari legate de personalitatea si activitatea unor importanti ierarhi si preoti ortodocsi din perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial, sa reflecte o unda edificatoare privitoare la relatiile Biserica-stat comunist. Cu toate criticile si lipsurile pe care unii istorici le aduc cartii (ex. Cristian Vasile) in legatura cu neaprofundarea unor subiecte la indemana autorului sau evitarea lor, ori concentrarea pe elemente mai putin semnificative, studiile si eseurile publicate intre copertile ei au o valoare sintetica, chiar daca, asa cum insusi autorul mentioneaza, ele nu epuizeaza subiectele tratate ci se considera a fi o etapa in plus in cercetarea temei.
Drd. Stelian Gombos
.
Stelian Gombos
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius