George Coşbuc, poet al Românismului, nu numai al ţărănimii

[altmariusbook]

by Bibliocarti.com Din toate timpurile, raţiunea de a fi a unei adevărate reviste literare a fost şi este descoperirea şi promovarea scriitorilor contemporani şi respectul faţă de opera precursorilor, ca să nu intre în conul de umbră al uitării. Chiar în luna septembrie a anului curent se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc, în familia părintelui Sebastian şi a soţiei sale Maria, în Hordoul Năsăudului. E mult de-atunci, e vreme lungă, ca-n delicata poezie Ideal: „Pe-atunci erau vlăstari în lunci, copacii de-azi Şi tineri prunci erau bărbaţii.” Era o altă lume, cu rânduieli de sfârşit de Ev Mediu, cu datini şi obiceiuri româneşti într-o Transilvanie” roabă la austro-ungari în imperiul pajurei cu două capete”, care încerca insistent să anihileze sufletul Românismului, aşa cum vulturul muşca lacom din ficatul lui Prometeu. Românii şi-au adăpostit fiinţa naţională în graiul strămoşesc al neamului; valorile etice în Omenie; iar cele estetice în Dorul cu mii de semnificaţii, în literatura paremiologică, în doine şi-au spovedit sentimentele pe pământul sfânt al ţării, ca sub cupola unui imens altar cosmic: „Ai tăi suntem! Străinii, Te-ar pierde de-ar putea; Dar când te-am pierde, Doino, Ai cui am rămânea? Să nu ne laşi, iubito, De dragul tău trăim: Săraci suntem cu toţii; Săraci, dar ne iubim Rămâi, că ne eşti Doamnă Şi lege-i al tău glas; Învaţă-ne să plângem C-atât ne-a mai rămas!” Într-o asemenea lume şi între astfel de români, a văzut lumina zilei şi a primit lumina învăţăturii la Hordou şi la Telciu, unde şi-a însuşit şi limba germană, apoi la liceul din Năsăud, unde studiază latina şi greaca şi unde debutează cu admirabile poveşti şi snoave versificate. Îşi propune să înveţe şi limba maghiară la Universitatea din Cluj, unde nu rămâne mult timp şi se retrage la Sibiu, iar din 1887 lucrează la revista” Tribuna” a lui Ioan Slavici. Anii petrecuţi la Tribuna sunt consideraţi de poet ca fiind cei mai rodnici ai vieţii sale. Poezia Nunta Zamfirei, tipărită în Tribuna, e apreciată de Titu Maiorescu, care, invitându-l la Bucureşti, i-o publică şi în Convorbiri Literare. Poeziile apărute prin numeroase ziare şi reviste le strânge de-a lungul vremii în volumele Balade şi idile (1893), Fire de tort (1896), Ziarul unui pierde-vară (1902). Ca poet are o soartă schimbătoare, care pendulează între împliniri şi necazuri, între atitudini encomiastice şi cconodule exprimate de critica vremii. Este preţuit de mari critici precum: T. Maiorescu, C.D. Gherea, Gh. Bogdan-Duică, G.Ibrăileanu, N.Iorga, G.Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi de mari scriitori ca: Ioan Slavici, I.L.Caragiale, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga. Câţiva i-au editat opera în excelente ediţii: Virgil Geridon, Mircea Tomuş, Nicolae Constantinescu, Ion Nistor ş.a., iar unii critici iau consacrat micromonografii sau lucrări de sinteză: Octav Şuluţiu: Introducere în poezia lui George Coşbuc, Petru Poantă: Poezia lui George Coşbuc, Mircea Scarlat în Istoria poeziei româneşti. Ca în orice pom încărcat de roade, în Coşbuc au azvârlit cu vorbe de ocară unii pigmei care l-au acuzat de plagiat (G.Lazu, Caion) şi, din păcate, un mare poet preocupat de propria-i glorie, cel care l-a blamat şi pe Eminescu, simbolistul Al. Macedonski, însă a fost apărat convingător cu argumente de Al. Vlahuţă, N. Iorga şi alţii. Dar destinul îi rezervă poetului o durere sfâşietoare: unicul său fiu, Alexandru, moare în 1915, într-un accident. „Pierderea acestuia, în nişte împrejurări atât de năpraznice, i-a zdrobit orice încredere în viaţă”, se spunea în presa vremii. La un an după aceea, în 1916, se împlinesc de-atunci 100 de ani, G. Coşbuc este ales membru activ al Academiei Române. Retras în sine într-o jale fără leac, în casa lui de pe Calea Plevnei, poetul bucuriei de a trăi şi al lumii cu zări ce „strălucesc în luminiş” în Noaptea de vară, se retrage în întunericul morţii ca Gelu, ca fata de împărat din poemul Ideal, ca fraţii din impresionanta poezie Trei, Doamne, şi toţi trei. *** Acum, la un secol şi jumătate de la naşterea sa, se cade să-l scoatem de sub cupola lăudabilă, dar neacoperitoare A sintagmei gheriste „Coşbuc, poetul ţărănimii” şi să-l aşezăm pe postamentul pe care-l merită: Coşbuc, poetul Românismului! E ceea ce am întreprins în studiul meu cu acest titlu, aflat în curs de apariţie. *** Am putea parafraza caracterizarea făcută lui Ion Creangă de către G. Ibrăileanu, şi să spunem, cu meritorie exactitate: „Coşbuc este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului ardelenesc între români, al sufletului ţărănesc, înţeles ca un nucleu vital în sufletul poporului român”. Ca toţi cei din mişcarea sămănătoristă, Coşbuc aşază în centrul neamului ţăranul, în felurite ipostaze şi la toate vârstele, de la copilărie până la senectute: muncind, bucurându-se de viaţă, suferind de împilarea altora, iubind uneori dramatic, alteori într-o plăcută hârjoană ludică, cuprins de mânie alte dăţi, luptător-erou pe front sau chinuit precum cei din Cântece de vitejie care-şi lasă soţiile în grija fraţilor. Ţăranul este nucleul neamului românesc din toate provinciile ţării, nu numai din zona natală a poetului, cum credea C.D. Gherea. Omul coşbucian e românul cu un puternic sentiment al solidarităţii naţionale, iubitor de ţară şi apărător al graiului strămoşesc, un admirator al Stemei ţării şi al Drapelului, o fiinţă care s-a adăpostit în limbă ca într-un „fagure de miere”, dar şi ca într-o inexpugnabilă cazemată spirituală a fiinţei naţionale, cu datinile şi obiceiurile ei ancestrale. Fireşte, locul scriitorilor în ierarhia de valori a culturii naţionale şi universale nu rămâne fixat pentru totdeauna, precum elementele în Tabelul lui Mendeleev. Acesta se schimbă în funcţie de evoluţia gusturilor, de orânduirile social-politice, de interesele meschine ale comentatorilor cu prejudecăţi. Pluralitatea de opinii poate provoca schimbări în aprecierea unui scriitor, situaţie normală căci, vorba lui Heraclit din Efes: „Nimic nu este permanent, în afară de schimbare”. E de înţeles că fiecare generaţie vine cu gusturile şi preferinţele ei, ceea ce nu presupune bulversarea valorilor sau ignorarea precursorilor valoroşi. Ifosiţii globalişti, în esenţă, neagă adesea ceea ce-i naţional şi plonjează în globalizare, minimalizând valorile naţionale. E păcat că aceştia nu ţin seama de opinia preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Roosevelt, exprimată cu prilejul primirii, la Universitatea din Berlin, a titlului de doctor Honoris causa: „Mai întâi cetăţean al ţării tale, pe urmă al lumii”. Coşbuc a fost un astfel de poet român, suflet în sufletul neamului său, căruia i-a cântat bucuria şi amarul. Cărți de George Coșbuc se găsesc aici.