Georg Captivus Septecastrensis - Tratat despre obiceiurile, ceremoniile si infamiile turcilor

[altmariusbook]

Humanitas 

#PovesteaZilei

Dintre temeiurile universale ale experienţei merită să fie amintit că ispitele care se nasc prin experienţa văzului sunt mai puternice decât cele care se simt prin auz şi presupuneri; despre ele am vorbit de-acum pe scurt. Despre acestea însă, care se nasc prin văz şi experienţă, se cuvine să cercetăm cu mai mare atenţie. De aceea trebuie să băgăm de seamă că temelia acestei chestiuni este că, în deprinderile exterioare, cei buni şi cei răi se poartă la fel, chiar dacă nu cu aceeaşi intenţie, pentru că, după cum cei buni lucrează împreună în toate pentru bine, tot aşa, dimpotrivă, cei răi le fac pentru rău.

De aceea, dacă cei buni sunt mai presus prin bune deprinderi, dau o pildă de virtute; dacă însă se întrec în proaste deprinderi, îşi păstrează virtutea şi umilinţa din sufletul lor. Stricaţii se folosesc de bunele deprinderi pentru a înşela, iar nelegiuiţii, pentru a corupe sufletele celor credincioşi. De aceea despre cei dintâi se spune: „Vorbele lor sunt mai moi decât untdelemnul, dar sunt săgeţi.“ Despre cei din urmă însă: „Discuţiile desfrânate strică bunele deprinderi.“

Căci cine – şi nu vorbesc doar despre omul simplu, ci chiar despre unul înţelept – nu este izbit de la bun început văzând la necredincioşi un asemenea amestec de deprinderi? Toată uşurătatea din orice faptă ori gest de-al lor, din îmbrăcămintea şi podoabele lor, ei o urăsc ca pe foc şi o privesc cu scârbă, ca pe molimă. Privind la uşurătatea creştinilor în îmbrăcăminte şi călărie şi în toate celelalte, o iau în râs şi îi numesc capre şi maimuţe. Au o cumpătare plină de demnitate, chiar religioasă, în îmbrăcăminte, atât la bărbaţi, cât şi la femei, atât la cei mari, cât şi la ce mici, atât la curteni, cât şi la ţărani şi cei de rând, într-atât de obişnuită şi simplă, încât defel nu li se poate reproşa şi nici băga de seamă vreo lipsă de decenţă sau cumpătare sau exces sau curiozitate sau uşurătate.

Ce să mai spun despre cei care sunt socotiţi mai apropiaţi de religie şi credinţă? Ei arată atâta simplitate şi supunere şi o înfăţişare aparte şi pilduitoare în faptele, gesturile şi mişcările şi veşmintele lor, încât ai crede că mărturisesc un fel de supunere la reguli. La călărie şi în celelalte manifestări, nu doar cei de rând, ci şi mai-marii înşişi se feresc de orice zgomot şi murmur, încât nimeni nu călăreşte un cal care să nu fi fost castrat. Într-o oştire întreagă de o sută de mii de cai, nu se aude nici măcar un zgomot cât de mic ori tropăitul vreunui cal. La şeile şi frâiele lor nimic nu atrage atenţia, nu se vădeşte nici o trufie ori ceva de prisos: păstrează o totală simplitate în orice ţine de înfăţişarea cailor. Nimeni nu păşeşte înarmat când ies în câmpul de luptă, ci toate armele lor sunt purtate în desagii cămilelor şi catârilor. Nimeni nu aleargă, nimeni nu merge cu calul în salturi sau la trap, cum e obiceiul creştinilor.

Chiar mai-marii şi fruntaşii se poartă cu atâta simplitate, încât cu greu pot fi deosebiţi de ceilalţi. Am văzut un rege mergând la biserică, pe un drum lung de la palatul său, doar cu doi tineri, şi l-am văzut făcând asta şi când mergea la baie; nici când se întorcea de la biserică nu a cutezat nimeni să-l însoţească, nici pe stradă nu a cutezat nimeni să-i iasă dinainte şi să-l aclame, cum obişnuiesc creştinii să facă, ori să zică „trăiască regele“ şi altele de felul acesta. L-am văzut chiar rugându-se în biserică, nu pe jilţ ori în tronul regesc, ci şezând pe un covor întins pe jos, ca ceilalţi, iar pe lângă el nu era atârnată ori pusă la vedere ori întinsă nici o podoabă. Nu se foloseşte defel de vreun însemn aparte la veşminte ori la cal, prin care să poată fi recunoscut dintre ceilalţi. L-am văzut la ospăţul mamei sale şi nu mi-ar fi fost cu putinţă să-l recunosc dacă nu mi-ar fi fost arătat. Are o oprelişte strictă, ca nu cumva să-l însoţească cineva ori să-i iasă dinainte pe drum fără vreo îngăduinţă anume. Las deoparte multe pe care le-am auzit despre el, cât de prietenos era la vorbă, matur şi binevoitor în judecată, darnic în pomeni şi plin de râvnă în celelalte fapte ale sale.

Fraţii din Pera au spus că intrase în biserica lor şi se aşezase în cor ca să vadă ceremoniile şi desfăşurarea slujbei. De aceea ei au făcut o slujbă dinaintea lui, care voise astfel, şi i-au arătat, înălţând-o, azimă nesfinţită, cu gândul să răspundă curiozităţii lui fără a arunca totuşi mărgăritare la porci. Iar acesta, de vreme ce avusese cu ei o discuţie despre legea şi ritul creştinilor şi auzise că episcopii sunt în fruntea Bisericii, a voit să aducă un episcop ca mângâiere pentru creştini; i-a făgăduit că îi va privi cu bunăvoinţă şi îşi va da ajutorul, nesmintit, pentru toate cele de trebuinţă rangului. Cine oare, auzind de izbânzile lui de departe, de războaiele şi mulţimea oştirii lui, de slava şi măreţia lui, ar putea să bănuiască o asemenea simplitate sau, auzind de ea, să nu o admire?

(fragment din „Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor”, de Georg Captivus Septemcastrensis)