Gatiti calea Domnului

[altmariustotal ortodox]

Sfântul Ioan a propovăduit înaintea Domnului, și a făcut-o atât de bine încât mulți se întrebau dacă nu cumva el este Hristosul, Mesia cel așteptat de poporul ales ca să îl scoată din robie. A trebuit să le spună însă, celor ce veneau la el, că este doar un Înaintemergător, că el doar pregătea terenul pentru cel ce avea să vină după el, „Căruia nu era vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintei” (Ioan 1, 27), și care va fi adevăratul semănător, al semințelor vieții veșnice. Vedem că Ioan își asumă un rol de o mare smerenie, o umilință liber asumată.

Își înțelege foarte bine locul și rostul, nevrând nimic pentru sine, nici măcar prețuirea pe care oamenii care veneau la el i-o arătau. Știa că va veni Hristos, chiar dacă nu îl cunoștea ca persoană, și știa că atunci când va întinde mâna spre El și va spune: „iată Mielul Domnului, cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) misiunea lui se va fi încheiat. Până aici era menirea lui, iar de aici încolo trebuia să scadă. Până și adepții, cei ce îl urmau pe Ioan, îi îndreaptă către Hristos.

De ce veneau oamenii la Ioan? Nu le spunea nimic din ceea ce ar fi vrut ei să audă, nu le menaja deloc orgoliul, liniștea, împăcarea cu sine. Le spunea „pui de năpârci” (Matei 3, 7), pentru că năpârca era animalul cel mai detestat din Vechiul Testament. Iar Ioan le arăta celor ce veneau la el toate neputințele, păcatele, ororile, atât cele din lume cât și cele din sufletele lor. Este un mesaj de o duritate extremă, mai ales în comparație cu blândețea lui Hristos care, la prima venire, smerită, doar a predicat, a învățat, a curățat și vindecat pe om. A lăsat pentru a Doua Venire, când va judeca lumea, asprimea.

Ce rost avea propovăduirea lui Ioan, și de ce oamenii totuși veneau la el, cu toate că nu erau menajați deloc? Ioan le spunea astfel de cuvinte, pentru că doar ele puteau duce la starea de pocăință, singura în care mesajul lui Hristos ar fi fost primit. Iar oamenilor care li se vorbea atât de dur li se ridica, în fine, glasul conștiinței. Era momentul în care ei puteau să își dea seama de păcatele pe care le săvârșeau și să încerce să scape de ele. 

Veneau și saducheii și fariseii să îl asculte pe Ioan. Erau, pesemne, fascinați pe figura lui, chiar dacă nu îl urmau precum ucenicii. Nu îl urmau pentru că ei aveau deja învățătura, nu le mai trebuia altceva, erau conducătorii poporului, învățătorii lui. Luau aminte totuși la el, intrau în dialog. Ce le lipsea lor? Îndoiala, căutarea, instalarea prea comodă în adevărurile credinței, care deveneau astfel simple instrumente de acomodare la lume, de dominare a ei. Erau încredințați că, avându-l părinte pe Avraam, se vor mântui. Cam același lucru îl facem și noi care, fiind creștini ortodocși, suntem convinși că deținem adevărul absolut, iar Dumnezeu ne va mântui automat, în timp ce pe cei de altă credință, orice ar face, îi vor paște chinuriule iadului.

Mesajul profeților Vechiului Testament era : „pocăiți-vă!”. Ioan face un pas mai departe: „pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”, prin care reia mesajul cel vechi, dar îl completează și îl duce către cel nou. Hristos reia mesajul exact din punctul în care l-a lăsat Ioan, îl repetă chiar, dar aduce și ceva în plus, cu El Împărăția nu doar se apropie, ci chiar vine. Acesta este mesajul nou și esențial pe care îl aduce Hristos, dar care n-ar fi putut fi primit dacă nu pregătea terenul Ioan Botezătorul. 

În ce constă îndreptarea căii Domnului? Golind inima și mintea omului de patimi și de păcate, curățind-o de tot conținutul mincinos, curățind locul în care avea să se așeze Împărăția. Arătând că Hristos nu este nici asta, nici asta, neidentificându-l cu vreuna din realitățile lumii, nelăsând nimic din frumusețea aparentă neatins, nepermițând vreo identificare falsă, vreo iluzie, nelăsând vreo comoditate să se instaleze. De aceea și are limbajul atât de dur, e atât de rigorist.

Ioan se situează la terminarea lumii vechi, care simte chemarea celei noi, dar încă nu a ajuns la ea. Trăim în lumea veche cât timp, chiar dacă auzim de Dumnezeu, nu îl întâlnim, nu mergem pe cărările Lui, nu facem voia Lui. Am fost botezați însă, putem spune că am intrat în lumea cea nouă. Dar avem capacitatea de a face ca botezul să fie nelucrător. Să nu ne bazăm pe numele de creștin pe care-l purtăm, căci, așa cum Hristos poate scoate din pietre fii ai lui Avraam, poate scoate și creștini pravoslavnici.
Propovăduirea lui Ioan are loc în pustiu, loc identificat în Vechiul Testament cu răul. Dealtfel, și Hristos va merge în pustiu, după botezul lui Ioan, ca să fie ispitit de diavol. Și totuși, în acel loc neprimitor și ostil vin oameni, vrând să-l asculte pe cel ce le vorbea despre viața lor. Pustiul este acela al lumii, dar este, la fel de bine, al sufletului nostru părăsit de orice urmă de har, însetând însă după el. 

Hristos spune niște cuvinte enigmatice despre Ioan: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el.” (Matei 11, 11) Ce face Ioan? Critică lumea, are chiar cele mai dure cuvinte la adresa ei. Această atitudine s-a repetat de atunci de mii și mii de ori, se va mai repeta, probabil, încă pe atât. O regăsim în orice critică socială, politică, economică, în literatura care arată rapacitatea lumii de azi, mercantilismul ei, nimicnicia chiar, neputința de a oferi un sălaș adecvat viețuirii umane. Asta este faza de pregătire, echivalentul laic la ceea ce a făcut Ioan, și constă în depărtarea de lume, în părăsirea ei. Iar el este cel mai mare dintre cei născuți din femeie pentru că vede lumea în adevărata ei lumină, cu patimile și dezbinarea ei nesfârșită. Dar nu este suficientă pentru că această critică, cu toate că e necesară pentru a părăsi lumea de aici, nu-ți arată în ce constă lumea spre care te cheamă Dumnezeu. La nivelul lor, și ceilalți critici fac același lucru, uzând de mijloacele specifice diverselor științe sociale, de limbajul literaturii și al artei.

Este, pe de altă parte și o critică pozitivă, de pildă în fizică, în medicină, în psihologie, acolo unde se arată că omul nu este numai organismul care se mișcă și are dorințe, că nu poate fi limitat la un animal superior, că există un „dincolo” pe care știința nu-l poate numi, dar nu poate nici să-l ignore. E și asta tot o cărare deschisă, o invitație, chiar dacă cel ce o propune nu a mers încă pe ea și chiar dacă, nici aici, nu știm în ce constă acel ceva intuit.

Dar, în același timp, acest nivel nu este suficient. Rămâne cel mai mic în împărăție dacă nu face pasul dincolo, către Hristos și urmarea Lui. Critica lumii, a stării de lucruri existente, oricât de impecabilă științific, de măiastră literar, oricât ar fi de convingătoare, oricât ar fascina pe cei ce o văd, nu e decât un prim pas. Iar cuvintele lui Hristos, „cel mai mic din împărăția cerurilor” ni se adresează nouă, celor ce suntem critici acerbi ai realităților dezastruoase ai lumii noastre, sau lăsăm să se întrevadă o altă realitate fără însă să o numim, și credem că astfel ne-am făcut datoria. Căci Sfântul Ioan este arătat, în icoana Deisis, stând în stânga tronului lui Hristos ca împărat, în timp ce în dreapta easte Maica Domnului. Este mic cel ce rămâne la nivelul criticilor, oricât de corecte și de profunde ar fi, și nu face pasul mai departe.

Între sfântul Ioan și criticii lumii acesteia sunt asemănări puține și palide. Asta însă nu înseamnă că ele trebuie ignorate căci, dacă e să învățăm ceva din cărțile sfinte, o facem numai raportând cele scrise acolo la situația și oamenii timpului nostru. Oricât de puține ar fi asemănările, iar asta vine din puținătatea credinței și faptelor noastre, e tot ce putem face și putem afla. În plus însă, ele ne dau și calea pe care putem merge.

„Gătiți calea Domnului” înseamnă, așadar, atât să arăți patimile și păcatele lumii, cât și faptul că lumea nu-și este suficientă sieși, că înăuntrul ei trebuie să mai fie ceva care te duce dincolo de ea. Dar făcând aceasta ești „cel mai mic în Împărăție”. Așa că mai trebuie un lucru: să umbli tu însuți pe calea pe care o pregătești, să te afli în permanență pe ea și să îi chemi și pe alții cu tine.

Paul Curca
 

.

Despre autor

Paul Curca

Senior editor