altmarius

cultură şi spiritualitate

García Montero în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Luis García Montero este directorul general al Institutului Cervantes și, totodată, un prestigios poet, eseist și prozator spaniol. De asemenea, e profesor de literatură spaniolă la Universitatea din Granada. A primit numeroase premii, dintre care enumerăm Premiul Federico García Lorca (1980), Adonais (1982), Loewe de Poesía (1993) și Premiul Poetas del Mundo Latino (2010) pentru întreaga sa activitate. Cărțile sale au fost traduse în franceză, engleză, italiană etc. În limba română, la Editura Tracus Arte, i-a fost publicat volumul Baladă la moartea poeziei.

Cristian Pătrășconiu: Întrebările mele de deschidere fac apel la o dublă calitate a domniei voastre – instituțională și, să zic așa, vocațională. Cum provoacă și cum ajută criza actuală pe managerul cultural care suneți?

Luis García Montero: Fără îndoială că acum este un moment în care criza ne invită să medităm, să cădem pe gânduri. Între altele, și pentru că au apărut o serie de aspecte care sunt fundamentale pentru viața culturală. Și înainte de a dezvolta această idee, țin neapărat să spun despre cultură că este un bun esențial. În vremuri de criză, statele trebuie să pună deoparte niște bani, e necesar să facă anumite economii. Sigur, într-o criză e nevoie, adesea, să se opereze și anumite ajustări, anumite tăieri. Dar noi, democrații, trebuie să subliniem acest aspect: cultura este un bun esențial. Această situație de criză, având în vedere cât de fragili ne-a făcut pe toți, ne-a amintit și faptul că modul în care ne protejează statul este fundamental. Legile publice trebuie să aibă grijă de siguranța noastră. Însă legile publice și statul, fără libertate, pot fi periculoase. Trebuie găsit un echilibru între drepturile civile, între libertăți și, pe de altă parte, plasa de siguranță asigurată de stat. Cred că singurul mod în care putem pune în echilibru siguranța și libertatea, singura posibilitate să armonizăm acestea două stă în cultură și în educație. De aceea, atrag încă o dată atenția asupra faptului că, în societate, cultura este un bun esențial.

Și: cum provoacă și cum ajută criza actuală pe scriitorul din dumneavoastră?

La nivel intim, această criză mi-a dat ocazia să scriu și să devin conștient de ceea ce este condiția umană. Sună foarte general, voi nuanța imediat. Condiția umană – în dialogul pe care îl poartă cu moartea, cu fragilitatea, cu nevoia de a avea grijă de alții și de a fi, la rândul tău, îngrijit. În ultimul an am scris o carte de poezii care nu se referă în mod direct la coronavirus, dar care are în prim-plan un sentiment de fragilitate intimă. Ne obișnuisem să fim foarte narcisiști, mult prea dedați consumului, aveam impresia că toate dorințele noastre erau un drept pe care îl aveam. Lumea noastră tindea să uite prea ușor aspecte precum ar fi boala, bătrânețea, moartea chiar. Relația noastră cu timpul era una mult prea vertiginoasă. Zilele păreau că trec ca și cum ar fi o marfă de unică folosință. Iar apariția bruscă a acestei pandemii, care a fost cam ca o epidemie din perioada medievală, ne-a invitat să ne amintim de noi înșine și să redefinim sensul vieții. Ne invită să ieșim din confortul nostru, să fim mai puțin narcisiști, să înțelegm faptul că noi conviețuim cu boala și cu bătrânețea. Cred, de asemenea, că ne invită și la stabilirea unui dialog între generații. Noi, vârstnicii, trebuie să înțelegem că avem nevoie de tineri; în același timp, tinerii trebuie să înțeleagă că nu ei inventează lumea, că lumea nu începe cu ei, că ei primesc o moștenire din partea celor de dinaintea lor. Nu știu cum au stat lucrurile în România, dar în Spania au fost două aspecte problematice pentru mine. Epidemia a lovit greu în azilele de bătrâni, iar faptul că mulți dintre acei bătrâni au murit singuri m-a afectat. Pe de altă parte, mulți tineri s-au adunat în diverse grupuri, pentru a petrece, fără să păstreze nici o măsură de siguranță. Pe mine, ca scriitor, nu m-a interesat să scriu o poezie despre vârstnici și tineri; dar poezia m-a invitat să reflectez asupra dialogului dintre generații. Nu ne putem permite o societate în care vârstnicii sunt morocănoși și au impresia că tinerii sunt niște tonți; după cum, nu ne putem permite nici să avem o societate în care tinerii să își închipuie că ei inventează totul – politica, poezia, jurnalismul. Cred că în acest context, dialogul cu tradiția și modernizarea acestui dialog vor fi mai importante decât marile rupturi.

Vom fi mai oameni, mai omenoși după această criză? Am ratat oportunitatea acestei crize sau e prea devreme să ne pronunțăm în legătură cu aceasta?

Nu știm dacă vom fi mai buni. Ca să răspund onest la această întrebare, trebuie să fac un efort pentru a mă situa undeva între optimism și pesimism. Dacă aș spune că ne va face niște oameni mai buni, nu sunt convins în totalitate că aș avea dreptate. Dar nici nu vreau să spun că nu vom învăța nimic din această criză; ar fi un mare eșec dacă ar fi așa. Astfel că prefer să mă agăț, timid, de cuvântul speranță. Unul dintre lucrurile bune pe care ni le poate preda această criză este că soluțiile individuale nu sunt suficiente; trebuie să învățăm să conviețuim. Sper că această criză ne va învăța să fim mai puțin egoiști, mai puțin narcisiști și, în cele din urmă, aș dori ca ea să devină un motiv decisiv pentru care politica și cultura europeană să se consolideze. Dacă Uniunea Europeană își întărește discursul democratic, ar putea deveni un punct important de referință la nivel internațional. De aceea, mi se pare foarte important ca în toată Uniunea Europeană să identificăm răspunsuri, reacții bune în fața crizei. Din punct de vedere cultural, acest lucru înseamnă că trebuie să purtăm un dialog între diverse identități culturale. Trebuie să asumăm faptul că poate exista un dialog creativ între aceste identități, mergând către un țel comun de conviețuire.

A adâncit criza actuală fisurile dintre „adevărurile eului“ și ceea ce dumneavoastră desemnați prin sintagma „adevărurile colective“?

Sper să putem ajunge la un echilibru. Nu suntem acolo, dar eu sper să ajungem la așa ceva. Din punctul de vedere al culturii, libertatea trebuie să fie privită și dintr-o perspectivă critică. Timp îndelungat, a trebuit să învățăm să ne îndoim de multe lucruri – întrucât adevărul se scria cu litere mari, iar cultura arăta că, de multe ori, sub acest adevăr dogmatic se aflau foarte multe nedreptăți. Dimensiunea aceasta critică a culturii a devenit pronunțată din momentul în care Nietzsche a anunțat moartea lui Dumnezeu. Am învățat să ne îndoim de multe lucruri, iar acest fapt era necesar. Dar nu e suficient – pentru că, acum, acest exercițiul al îndoielii riscă să se transforme în cinism, într-un reflex de a nu mai crede nimic și în nimic. Totul e la fel, totul e relativ, nu e nimic important. Or, aceasta nu e cea mai bună soluție. Riscăm să credem că libertatea înseamnă să discreditezi toate valorile. Ca să răspund puțin altfel întrebării dumneavoastră, pot spune că am speranța că vom putea recupera ideea de adevăr; un adevăr scris însă nu cu litere mari, ci cu litere mici. Nu un adevăr care se impune cu forța dogmei, ci un acord colectiv în jurul unor valori care ni se par importante. Încă ceva: cred că în această epocă în care totul se poate discredita, trebuie să ne aducem aminte de idealurile iluministe și de un mod de gândire luminat.

Poezia, în raport cu o criză, e un răspuns, e o parte din rezolvare, din soluție sau mai degrabă e un revelator crud, un instrument care adâncește o problemă? În parafrază: te ajută poezia în vremuri de restriște?

Cred că da. Ați făcut trimitere, în întrebare, la un filozof german – Adorno. La ce bun poeții în vremuri de restriște? Există și o continuare: să scrii o poezie după Auschwitz e un act de barbarie. Eu vreau să ies în apărarea unui tip de poezie care să nu fie un act de barbarie. O poezie care să fie legată de acea idee de adevăr nedogmatic. Poezia cred că este un exercițiu prin care ne cunoaștem pe noi înșine, prin care stabilim un dialog cu conștiința proprie. Vreau, aici, să evoc și ce spunea Albert Camus despre profesia lui de jurnalist – nu pot crede că dețin adevărul, însă îmi pot lua angajamentul de a nu minți. Nu e totuna să îți iei un asemenea angajament cu credința că tu deții adevărul absolut. Poezia are legătură cu acest angajament pe care un om și-l ia față de sine: să nu mintă. Trăim într-o perioadă în care există mijloace foarte puternice de control al conștiinței. Se creează curente de opinie plecând de la știri false, oamenilor li se inoculează sau li se trezesc instinctele de frică și de ură – și acum aș vrea să cred foarte tare că poetul, o ființă care se îngrijește foarte mult de cuvintele pe care le așterne pe hârtie, e exponentul oricărui om cu autonomie, care vrea să fie stăpânul propriilor sale gânduri.

Poezia – ca formă de autocunoaștere, așadar…

Pentru mine, poezia e o invitație de a cugeta asupra gândurilor în trei feluri. Nu poezia e despre aceste trei feluri – e doar despre unul anume –, dar ea mă invită să reflectez în această direcție. Întâi: cel care spune imediat ceea ce îi trece prin minte, imită o opinie despre ceva care deja plutește în aer. E un fel de papagal; el repetă. Cel care se gândește de două ori înainte de a deschide gura, își dă cu părerea ca să fie simpatic celor din jur și pentru a-i convinge pe aceștia de niște idei. Gen: un om care are ceva de vândut sau un politician în campanie electorală. Cel care se gândește de trei ori înainte de a vorbi nu e nici un „papagal“, nici nu încearcă să vândă altora niște idei, ci e un om care vorbește în acord cu conștiința sa. Aici sunt acei oameni care își iau acel angajament de a nu minți; aici pot fi poeții. Unul dintre maeștrii mei e un poet spaniol, Antonio Machado. El a spus că adevărata libertate nu înseamnă să spunem ceea ce gândim, ci să gândim ceea ce spunem. Poetul trebuie să își ia acest angajament: nu de a spune ce gândește, ci de a gândi ce spune.

Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, a trăi în adevăr. Dar așa ceva nu e foarte confortabil. De ce ne ferim, de ce ne e teamă să coborâm în noi înșine?

Cu cât ajungi să te cunoști mai bine, adesea, nu e tocmai comod, ci, din contră – e un adevărat pericol. Când te uiți la ce e în exterior, la acea realitate, o descoperi ca fiind plină de nedreptăți, de dezechilibre; dacă respecți regulile de rutină, atunci ești cumva ocrotit, ai o viață cumva confortabilă. Dar cunoașterea, cu atât mai mult cunoaștere de sine, te împiedică uneori să fii optimist; te încarcă cu responsabilitate, te împiedică să arunci întotdeauna vina pe celălalt. Mai e ceva: din motive diverse, societatea a „bătătorit“ acest „adevăr“ – clientul are întotdeauna dreptate. S-a ajuns până într-acolo încât să se confunde, să se pună semnul egal între dorințele personale și drepturi. Eu cred că, din contră, cunoșterea îți demonstrează clar că nu întotdeauna clientul are dreptate și, de asemenea, că dorințele noastre nu sunt niște drepturi. În acest sens, cunoașterea de sine poate să nu fie tocmai comodă atunci când trebuie să ne asumăm niște responsabilități. Pe de altă parte, cunoașterea în poezie are mult de-a face cu imaginația. J. J. Rousseau a spus la un moment dat – imaginația morală ne ajută să înțelegem durerea celuilalt. Astfel, cunoașterea ne obligă să recunoaștem și durerea pe care o avem în noi, dar și durerea celuilalt. De aceea, uneori, e mai simplu să ne mințim pe noi înșine.

Cât de importante sunt astăzi cuvintele? Astăzi, când avem la îndemână atâtea trucuri de a camufla, atâtea imagini care tind să ia locul cuvintelor…

Îndrăznesc să spun că e posibil ca o imagine să valoreze mai mult de o mie de cuvinte, dar și că este nevoie de cuvinte pentru a așeza acele imagini la locul potrivit. Cred că limba reprezintă o componentă foarte importantă a identității noastre. Iar capacitatea noastră de a cunoaște lumea are de-a face și cu imaginile, dar și cu cuvintele. Viteza este una dintre caracteristicile lumii moderne. Eu cred că trebuie să revendicăm importanța cuvintelor – pentru că asta înseamnă să revendicăm o anumită lentoare, un anumit ritm mai lent al gândirii. Un ritm latent care este strâns legat de responsabilitate la nivel personal. Vorbesc despre responsabilități personale, știind că, de-a lungul timpului, cuvintele au fost folosite pentru a minți, pentru a manipula, pentru a înșela. Pe de altă parte, numai cu ajutorul cuvintelor putem înțelege minciunile pe care le creează limbajul. Cred, de asemenea, că prin literatură, o comunitate își poate revendica istoria. Cultura postmodernă are în centru această „credință“: că s-a încheiat cu „marile narațiuni“. Îmi place să îmi amintesc de imaginea unui trib ai cărui membri stau în jurul unui foc. Bătrânul lua cuvântul și aduce aminte celorlalți de istoria tribului. Zicea: eu, fiul lui x, nepotul lui y, încep să vă spun următoarea poveste. Acest detaliu nu presupunea un orgoliu personal – prin faptul că spunea „sunt fiul lui x, sunt nepotul lui y“. Cred că mai degrabă era un fel de a atrage atenția tinerilor: că, după el, altcineva trebuia să preia rolul lui și să spună, mai departe, povestea tribului. Sunt un susținător al culturii cuvintelor, pentru că ea apără această nevoie a omului de a-și spune povestea de la o generație la alta, povestind în felul acesta istoria unei comunități. Sigur că în acea istorie găsim și minciună; dar felul în care luptăm împotriva minciunii are mult mai mult de-a face cu o anume lentoare a gândirii, a cuvântului decât cu viteza acestei societăți care se bazează tot mai mult pe imagini.

Cuvintele și-au pierdut onoarea“ – formula vă aparține. Nu întreb de ce e așa – bănuiesc de ce –, ci întreb: care era „onoarea cuvintelor“, ce era aceasta?

În spaniolă avem această expresie „pe cuvânt de onoare“.

Ea există și în limba română!

Da. În felul acesta îți iei un angajament față de adevăr. Când asistăm la discuții cu caracter politic sau ideologic, ai senzația că uneori cuvintele și-au pierdut din noblețea pe care o aveau. Observăm, de asemenea, că acele cuvinte faimoase – libertate, egalitate, fraternitate – sunt folosite în ziua de azi într-un mod mincinos. Pentru că s-a produs o ruptură între conștiință și limbaj. Există o minciună, o mare minciună care înglobează ceea ce este intim, privat și ceea ce este public. Eu pariez pe acel limbaj care poate stabili o legătură între onoare, între ceea ce ai tu mai intim, între dormitorul tău, sufrageria ta și, pe de altă parte, piața publică. Limbajul își pierde din onoare atunci când ceea ce spui în piața publică nu are nimic de-a face cu ceea ce spui în intimitatea ta. În aceste condiții, trebuie să devenim conștienți că, da, cuvintele și-au pierdut onoarea. Și aici revin la acea abordare timidă a cuvântului „speranță“. Sper că multe cuvinte care și-au pierdut onoarea, dar care au fost caracteristice societăților democratice, își vor putea recupera onoarea. Nu vreau să par un naiv; dar nici nu vreau să mă dau bătut că lucrurile au ajuns în acel punct în care nu se mai pot schimba.

Așadar, suntem cuvinte? Putem să spunem și așa?

Cred că da. Limbajul este cel care te ajută să spui: sunt eu! Ne ajută să spunem: suntem noi! Ne ajută să spunem: mamă, mi-e frig. Sau ne ajută să întrebăm: fata mea, băiatul meu, ți-e frig? Legătura noastră cu cuvintele se află la temelia identității noastre.

Tot în legătură cu această tematică atât de generoasă: cum e să ieși în lumea de astăzi „învelit“, „înveșmântat“ în poezie? Este protector sau este un semn de fragilitate?

Este și una, și alta. Trebuie însă să ne facem socotelile într-un alt mod aici. Ceea ce m-ați întrebat acum, eu însumi mă întreb, adesea. Și întotdeauna revine în gândurile mele un cuvânt: „utilitate“. Ce e util, ce e folositor cu adevărat? În funcție de ce unghi alegem, putem trage concluzia că avem de-a face cu ceva folositor sau cu ceva nefolositor. Cred că o lume mercantilă, o lume care prețuiește în mod deosebit banii, are o anume utilitate a sa; dar e cât se poate de neputincioasă în alte privințe. Pe de altă parte, poezia ne poate ajuta – deci este utilă! – pentru multe aspecte. Încă o dată – eu însumi mă întreb: oare sunt util sau inutil? Când pun așa problema, nu mă refer la proiecția la nivel social. Întrebarea se pune – și mi-o pun – la nivelul cel mai profund. La nivelul istoriei mari, nu știu dacă sunt util. Însă, dacă privim lucrurile din perspectiva faptului că sunt și eu o ființă umană, da, sunt util – pentru că îmi place să trăiesc, există oameni pe lumea aceasta care mă iubesc și sentimentele care mă încearcă atunci când mă gândesc la mine, la viață, la moarte, la iubire cred că au mai mult de-a face cu aceste aspecte al utilității poeziei decât cu alte tipuri de utilități. Acasă, folosesc cuptorul cu microunde pentru a-mi prepara mâncarea; tehnologia e, fără îndoială, de mare utilitate. Dar, pe lângă micul dejun, am o problemă care nu îmi dă pace – și aceasta are legătură cu viața, cu moartea, cu iubirea. Și atunci, față cu această problemă, ceea ce m-au învățat cultura, poezia îmi e de folos. Provocarea noastră, una mare,e aceea că știința și tehnica își găsesc rădăcinile în ceva profund uman. Pe de altă parte, și poezia, dacă nu are legătură cu lumea, poate fi inutilă.

România literară și autorul mulțumesc Institutului Cervantes și traducătoarei Codruța Rușeanu pentru ajutorul foarte important oferit la realizarea acestui interviu.

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

200 state 

(ultimul: Micronesia)

Numar de steaguri: 264

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Steaguri lipsa: 42

1 stat are peste 660,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 100.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

2 state au peste 20,000  clickuri (Italia,  Germania)

1 stat are peste 10.000 clickuri (Franta)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

16 state au un click

Website seo score
Powered by WebStatsDomain

DE URMĂRIT

1.EDITURA HOFFMAN

https://www.editurahoffman.ro/

2. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

3.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

https://www.editura.uaic.ro/produse/editura/ultimele-aparitii/1

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

6. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

7. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

8. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

9. ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

10. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro 11. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

12. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

13. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

14. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

15. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

16. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

17.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

18. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

19. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

20. TIMBREE

www.timbree.ro

21. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

22 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

23. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

24. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

25. DAFFI'S BOOKS

https://www.daffisbooks.ro 26. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

27. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

28.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

29.NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. CERTITUDINEA

www.certitudinea.com

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Hoffman - Jurnalul cărților esențiale

1. Radu Sorescu -  Petre Tutea. Viata si opera

2. Zaharia Stancu  - Jocul cu moartea

3. Mihail Sebastian - Orasul cu salcimi

4. Ioan Slavici - Inchisorile mele

5. Gib Mihaescu -  Donna Alba

6. Liviu Rebreanu - Ion

7. Cella Serghi - Pinza de paianjen

8. Zaharia Stancu -  Descult

9. Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte

10.Mihail Sebastian - De doua mii de ani

11. George Calinescu Cartea nuntii

12. Cella Serghi Pe firul de paianjen…

Continuare

Creat de altmariusclassic Dec 23, 2020 at 11:45am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Ian 24.

© 2021   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor