Gabriel Garcia Marquez - Toamna patriarhului

[altmariusbook]

• Titlu: Toamna patriarhului
• autor: Marquez, Gabriel Garcia
• editura: Rao
• nr: 220
• traducere: Tudora Şandru Mehedinţi
• aparitie: 2001

Premiul Nobel pentru Literatură, 1982

De Alexandru Cristian

„pentru romanele și povestirile sale în care fantasticul și realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viața și conflictele unui continent”.

O lume tristă, un regat al tristeţii, o lume în care binele este uitat şi unde visul este atât de prezent ca şi mizeria. Un dictator este o fiinţă care îşi uită sufletul şi locul în viaţă. Lumea nu trebuie condusă, după vise şi în splendidă izolare, pentru a o conduce trebuie să trăieşti în mijlocul ei, izolarea înseamnă pierderea contactului cu realitatea şi autozeificarea unui conducător fără judecată. O democraţie înseamnă discurs public şi relaţii interpersonale, o dictatură tăcere şi ascundere.

Aceaste este atmosfera romanului Toamna Patriarhului(El otoňo del patriarca), un roman despre adevăr şi trădare. Romanul începe cu imaginea palatului prezidenţial în ruine şi cu trupul fără viaţă al dictatorului, un film derulat în sens invers. Simţindu-se mereu în primejdie dictatorul are o dublură oficială, este înconjurat de un câine, se închide cu trei zăvoare şi trei lacăte în cameră. Destinul său a fost influenţat  de fineţea mâinii lui, fără să aibă liniile sorţii el a fost predestinat să fie un rege. Pentru a putea conduce singur şi absolut îşi va lichida toţi colaboratorii, în afară de Saturno Santos un general indian îmbrăcat în poncho şi care umblă desculţ, îngerul păzitor al bătrânului dictator.Cu o vârstă neidentificată dar destul de mare între 107 şi 232 de ani, dictatorul este condus de pasiuni erotice nefireşti, degradarea sa putem să o comparăm cu limita de jos a degenerării umane, de la proxenetism la pedofilie. Desfrâul este o caracteristică proprie  conducătorilor puternici şi fără limite, aceştia în cele din urmă ajung zei peste o ţară sfărâmată sub greutatea mâinii lor plină de cruzime. Marele Cezar la triumfuri sau alte celebrări, avea un preot care îi şoptea la ureche să nu uite că nu este zeu şi nemuritor. Patriarhul nu avea pe nimeni pentru că fusese izolat de toţi, într-un palat de cleştar plin de murdărie, cei care conduceau ţara se foloseau de numele lui. De-a lungul conducerii sale a construit mult în ţară, a dorit să-şi schimbe ţara dar cupa mare a puterii te înnebuneşte, o beţie fără control şi raţiune.

García Márquez a creat un personaj parcă desprins din mit, un caudillo care întruchipează toate viciile posibile ale tuturor dictatorilor din lume. Chiar marele scriitor mărturisea că romanul acesta este cel mai bun roman al său, pentru că l-a scris liber, fără să respecte prea multe norme.Romanul este ca o peliculă, nu este împărţit în capitol, are fraze lungi, uneori de pagini, iar când te apuci să-l citeşti eşti atât de cuprins încât nu poţi să-l mai dai jos din mână. Este o carte magică, tristă şi plină de umbre, o lume în care un faraon modern îşi permite luxul de a face orice, unde libertatea omului este zdrobită. Această lume l-a prins şi pe faraon care va suferi enorm după moartea uneia dintre soţii şi a unui copil, o moarte cumplită, blestemată. În data de 12 august va face primul centenar de când a ajuns la putere, o dată cu rezonanţă biblică, un multiplu de trei număr sacru plin de misticism. Patriarhul este dominat de o singură trăsătură nebunia, tot ceea ce face el este ieşit din comun, mistic, chiar demonic.Se autoflagelează prin netratarea unei hernii de disc, suferă în tăcere, urmăreşte cu poftă onanistă fetele tinere care ieşeau de la o şcoală aflată în apropierea palatului său.Omul acesta nu poate iubi pentru că trăia de prea mult iar marile sale iubiri mama sa şi Letizia vor muri.Letizia este femeia care îl va învăţa să scrie, să citească şi să se comporte.Un caudillo fără şcoală, aceasta este o caracteristică pe care García Márquez vrea să o scoată în evidenţă, un om fără şcoală este un pericol pentru că somnul raţiunii naşte monştrii.

Roman de o mare forţă lirică, cu un filon epic solid, cu imagini vizuale de o mare expresivitate, este un roman scris cu pasiune, voinţă şi parcă scris din sânge. Voinţa marelui scriitor este de a prezenta o lume cât mai decadentă, o lume în care şi lumina soarelui are altă nuanţă, unde oamenii sunt desfiguraţi de tristeţe şi înrobire.La moartea sa ţara se va simţi eliberată de eternitatea conducerii sale.Realismul magic este extrem de expresiv în reliefarea  trăsăturilor unei dictaturi, adevărul este că o domnie cruntă de aproximativ 20 de ani poate părea o eternitate pentru popor. Titlul descrie amurgul unui patriarh, urmat de iarna tranziţiei şi apoi de o primăvară în care toată lumea poate zâmbi.

Reuşita acestei cărţi constă în dăruirea şi abnegaţia dată petnru a avertiza lumea de pericolului unui dictator fără raţiune, dar şi de a arăta lumii o parte din tumultoasa şi plina de suferinţe istorie a ţării sale dar şi a subcontinentului american. Un roman tulburător care îl plasează peGarcía Márquez într-o rară categorie de autori de mari romane cu iz politico-istoric dar şi cu prezenţa unei originale filosofii la nivel socio-politic.