Celebritatea mondială a scriitorului columbian Gabriel García Márquez – cel mai de seamă reprezentant al cunoscutului „realism magic”, Premiul Nobel pentru Literatură ( 1982) – , se datorează neîndoios creației sale narative, bogată în capodopere – romanele Un veac de singurătate, Toamna patriarhului, Dragostea pe vremea holerei etc., și volumele de povestiri Ochi de câine albastru, Douăsprezece povestiri călătoare etc. – care i-au adus peste 50 de milioane de cititori în întreaga lume.
Însă pe tot parcursul vieții, García Márquez a cultivat cu strălucire și jurnalismul : „Toată viața am fost un jurnalist – mărturisește el.
Articolele sale apărute în Columbia, Venezuela, Mexic, Spania, în cele mai importante ziare și reviste ale timpului, alcătuiesc o operă de mii de pagini, imprimată în timpul vieții în 5 mari volume. O selecție de 50 de texte din totalitatea creației sale jurnalistice alcătuită de Cristóbal Pera constituie corpusul unui volum recent Scandalul secolului. Texte în presă și reviste (1950-1984), Random House, Madrid, 2018, 354 pp., a cărui traducere în limba română este în curs de apariție la Editura RAO.
Este o antologie magistrală, un fel de autobiografie jurnalistică, reunind note de presă, editoriale, comentarii, cronici, reportaje, articole de opinie, portrete, prezentate cronologic. Carlos Pera a ales – așa cum precizează în Nota editorului – „texte unde tensiunea narativă între jurnalism și literatură apare latent, unde limitele realității se extind prin nestăvilitul impuls narativ, oferind cititorilor posibilitatea de a se desfăta încă o dată cu măiestria «povestitorului de istorii» care a fost García Márquez“.
Pe lângă această vastă producție jurnalistică, activitatea sa în domeniul presei s-a axat și pe orientarea tinerilor ziaristi din America Latină: începând din 1995, a organizat ateliere în cadrul Fundației Gabriel García Márquez pentru Noul Jurnalism Iberoamerican, cu sediul la Cartagena de Indias, pe care o întemeiase cu scopul de a face cunoscute noile tehnici jurnalistice și a stimula afirmarea unei noi generații de ziariști latinoamericani.
„În mod cert, este un fapt genial fără precedent ca un autor emblematic din așa numitul boom al prozei de ficțiune latinoamericane să lase drept una dintre moștenirile sale cele mai palpabile aceea de a fi creat un nou boom latinoamerican: cel al cronicii.” – conchide Jon Lee Anderson în prologul volumului de față.
hemingway al meu
L-am recunoscut pe neașteptate, plimbându-se cu soția sa, Mary Welsh, pe bulevardul Saint-Michel, la Paris, într-o zi de primăvară ploioasă a anului 1957. Mergea pe trotuarul celălalt spre grădina Luxemburg, și avea niște blugi foarte uzați, o cămașă în carouri scoțiene și o șapcă de jucător de pelotă. Singurul lucru ce nu părea să fie al lui erau ochelarii cu ramă metalică, rotunzi și minusculi, care-i dădeau un aer de bunic prematur. Împlinise 59 de ani, și era enorm și prea vizibil, dar nu dădea impresia de forță brutală pe care neîndoios și-ar fi dorit-o, pentru că avea șoldurile înguste și picioarele cam slabe. Părea atât de viu printre tarabele cu cărți vechi și torentul tineresc de la Sorbona, încât era cu neputință să-ți imaginezi că mai avea doar patru ani până să moară.
Timp de o fracțiune de secundă – cum mi s-a întâmplat mereu – m-am pomenit împărțit între cele două profesii rivale. Nu știam dacă să-i fac un interviu pentru presă sau doar să traversez bulevardul pentru a-i exprima admirația mea fără rezerve. Pentru ambele intenții exista însă același mare inconvenient: eu vorbeam de pe atunci aceeași engleză rudimentară pe care am continuat s-o vorbesc întotdeauna, și nu eram foarte sigur de spaniola lui de toreador. Așa încât n-am făcut niciunul din cele două lucruri care ar fi putut strica acea clipă, ci mi-am pus mâinile pâlnie la gură, ca Tarzan în junglă, și am strigat de pe un trotuar pe celălalt: „Maeeeestre!“. Ernest Hemingway a înțeles că nu putea fi alt maestru printre mulțimea de studenți, și s-a întors cu mâna ridicată, strigându-mi în spaniolă cu o voce cam puerilă: „Adióóóóós, amigo!“. A fost singura dată când l-am văzut.
Eu eram pe vremea aceea un jurnalist de douăzeci și opt de ani, cu un roman publicat și un premiu literar în Columbia, dar mă oprisem fără țel la Paris. Cei doi mari maeștri ai mei erau cei doi romancieri nordamericani care păreau să aibă mai puține lucruri în comun. Citisem tot ce publicaseră până atunci, însă nu ca lecturi complementare, ci tocmai dimpotrivă: ca două forme distincte și care aproape se exclud de a concepe literatura. Unul din ei era William Faulkner, pe care nu l-am văzut niciodată cu ochii mei, și pe care mi-l pot imagina doar ca pe fermierul în cămașă ce-și scărpina brațul lângă doi cățeluși albi, din portretul celebru pe care i l-a făcut Cartier-Bresson. Celălalt era acel bărbat efemer care tocmai îmi spusese la revedere de pe celălalt trotuar, și-mi lăsase impresia că în viața mea se întâmplase ceva, și că se întâmplase pentru totdeauna.
Nu știu cine a spus că noi, romancierii, citim romanele altora doar pentru a vedea cum sunt scrise. Cred că e adevărat. Nu ne mulțumim cu secretele expuse pe pagină, ci o întoarcem pe dos, pentru a-i descifra alcătuirea. Într-un fel imposibil de explicat, desfacem cartea în bucățile ei esențiale și apoi le asamblăm, când reușim să-i deslușim misterele ceasornicăriei personale.
Această tentativă e descurajantă în cărțile lui Faulkner, fiindcă nu părea să aibă un sistem organic pentru a scrie, ci umbla orbește prin universul său biblic, precum o turmă de capre slobode într-un magazin de cristaluri. Când reușești să desfaci o pagină de-a lui, ai impresia că prisosesc piese și șuruburi, și că va fi imposibil s-o redai iarăși stadiului ei original. Hemingway, în schimb, cu mai puțină inspirație, cu mai puțină pasiune și mai puțină nebunie, dar cu o rigoare lucidă, își lăsa șuruburile la vedere pe partea din afară, ca la vagoanele de tren. Poate de aceea Faulkner este un scriitor care a avut mult de-a face cu sufletul meu, dar Hemingway este cel care a avut cel mai mult de-a face cu profesia mea.
Nu numai prin cărțile lui, ci și prin uimitoarea cunoaștere a aspectului artizanal al științei scriiturii. În interviul faimos pe care i l-a luat ziaristul George Plimpton pentru Paris Review, a arătat pentru totdeauna – contrar conceptului romantic al creației – că bunăstarea economică și sănătatea sunt propice scrisului, că una din dificultățile cele mai mari este aceea de a organiza bine cuvintele, că e bine să-ți recitești propriile cărți când e greu să scrii pentru a aminti că totdeauna a fost greu, că se poate scrie oriunde, numai să nu ai vizitatori și nici telefoane, și că nu e sigur că jurnalismul îl termină pe scriitor, cum s-a spus atâta, ci chiar dimpotrivă, cu condiția să renunțe la timp. „Odată ce scrisul a devenit viciul principal și cea mai mare plăcere – a spus –, numai moartea îi poate pune capăt.“ Însă lecția sa a fost descoperirea că trebuie să întrerupi munca de zi cu zi numai atunci când știi cum ai să începi în ziua următoare. Nu cred că s-a dat vreodată un sfat mai util pentru a scrie. Este, nici mai mult, nici mai puțin, remediul absolut împotriva celei mai temute fantome a scriitorilor: agonia matinală în fața paginii albe.
Toată opera lui Hemingway demonstrează că imboldul lui era genial, dar de scurtă durată. Și e de înțeles. O tensiune internă ca a lui, supusă unei dominări a tehnicii atât de severe, e de nesusținut în spațiul vast și nesigur al unui roman. Era o condiție personală, și greșeala lui a fost că încercase să-i depășească limitele splendide. De aceea, tot ce e superfluu se observă mai mult la el decât la alți scriitori. Romanele sale par povestiri ieșite din comun cărora le prisosesc prea multe lucruri. În schimb, tot ce au mai bun povestirile lui e impresia pe care o lasă că le lipsește ceva, și tocmai asta le conferă mister și frumusețe.
Jorge Luis Borges, unul dintre marii scriitori ai timpului nostru, are aceleași limite, dar a avut inteligența de a nu le depăși.
O singură împușcătură a lui Francis Macomber ochind leul e la fel de instructivă ca o lecție de vânătoare, dar și ca un rezumat al științei de a scrie. În una din povestirile sale a scris că un taur de coridă, după ce a trecut atingând pieptul unui toreador, s-a învârtit „ca o pisică dând colțul“. Cred cu toată umilința că această observație e una din năzbâtiile geniale care sunt posibile numai la scriitorii cei mai lucizi. Opera lui Hemingway este plină de asemenea invenții simple și uluitoare, care dovedesc până la ce punct a ascultat de propria sa definiție conform căreia scriitura literară – ca aisbergul – e posibilă numai dacă este susținută sub apă de șapte optimi din volumul ei.
Această intuiție tehnică va fi fără îndoială cauza pentru care gloria lui Hemingway nu se datorează niciunuia dintre romanele sale, ci povestirilor celor mai scurte. Vorbind de Pentru cine bat clopotele, el însuși a spus că nu avea un plan prestabilit pentru a compune romanul, ci îl inventa în fiecare zi, pe măsură ce îl scria. Nici nu trebuia s-o spună: se observă. În schimb, povestirile de inspirație instantanee sunt invulnerabile. Ca acelea trei pe care le-a scris în după-amiaza unei zile de 16 mai, într-o pensiune din Madrid, când o ninsoare l-a obligat să-și amâne plecarea la corida de la sărbătoarea de San Isidro. Aceste povestiri – după cum el însuși i-a povestit lui George Plimpton – au fost Asasinii, Zece indieni și Astăzi e vineri , și toate trei sunt magistrale.
Pe această linie, după gustul meu, povestirea unde se condensează cel mai bine virtuțile sale este una dintre cele mai scurte: O pisică în ploaie. Însă, chiar dacă pare a fi o farsă a destinului, mi se pare că opera lui cea mai frumoasă și umană este cea mai puțin izbutită: Dincolo de râu și între copaci.
E greu de înțeles cum pot exista atâtea nepotriviri de structură și atâtea erori de tehnică literară la un maestru atât de versat, și niște dialoguri atât de artificiale și chiar atât de nefirești la unul dintre cei mai străluciți plăsmuitori de dialoguri din istoria literelor. Când s-a publicat cartea, în 1950, critica a fost feroce. Pentru că nu a fost îndreptățită. Hemingway s-a simțit rănit unde îl durea cel mai tare, și s-a apărat de la Havana cu o telegramă pasională care nu a părut demnă de un autor de valoarea lui. Nu numai că era romanul său cel mai bun, ci și cel mai tipic pentru el, fiindcă fusese scris în zorii unei toamne incerte, cu nostalgiile ireparabile ale anilor trăiți și premoniția nostalgică a puținilor ani de viață care-i mai rămâneau. În niciuna din cărțile sale nu a pus atât de mult din el însuși și nici nu a reușit să plăsmuiască, cu atâta frumusețe și atâta duioșie, sentimentul esențial al operei și al vieții lui: zădărnicia victoriei. Moartea protagonistului, în aparență atât de liniștită și naturală, era prefigurarea încifrată a propriei sale sinucideri.
Când conviețuiești timp îndelungat cu opera unui scriitor îndrăgit, ajungi fără scăpare să amesteci ficțiunea lui cu realitatea lui. Am petrecut multe ceasuri din multe zile citind în acea cafenea din Place de Saint-Michel, pe care el o considera propice pentru scris, deoarece i se părea plăcută, primitoare, călduroasă și curată, și am așteptat mereu s-o găsesc iar pe fata pe care el o văzuse intrând într-o seară cu vânt înghețat, care era foarte frumoasă și diafană, cu părul tuns în diagonală, ca o aripă de corb. „Ești a mea și Parisul este al meu“, a scris pentru ea, cu acea inexorabilă putere subjugantă pe care a avut-o literatura lui. Tot ce a scris, orice clipă care a fost a lui, continuă să-i aparțină pentru totdeauna. Nu pot trece pe la numărul 112 de pe strada Odéon, la Paris, fără să-l văd stând de vorbă cu Sylvia Beach într-o librărie care acum nu mai e aceeași, petrecându-și timpul până se face șase după-amiaza în cazul că venea James Joyce.
Pe câmpiile din Kenya, numai dintr-o privire a devenit stăpânul bizonilor și al leilor lor, și al celor mai nedeslușite secrete ale artei vânătorii. A devenit stăpânul toreadorilor și boxerilor, al artiștilor și pistolarilor care n-au existat decât o clipă, cât au fost ai săi. Italia, Spania, Cuba, jumătate de glob sunt pline de locurile pe care a pus stăpânire doar menționându-le. În Cojímar, un sătuc în apropiere de Havana, unde trăia pescarul solitar din Bătrânul și marea, este un monument comemorativ al isprăvii acestuia, cu un bust al lui Hemingway vopsit cu lac auriu. La Finca Vigía, refugiul său cubanez unde a trăit până cu puțină vreme înainte de a muri, casa este intactă printre copacii întunecați, cu cărțile sale variate, trofeele de vânătoare, pupitrul de scris, și enormii lui pantofi de mort, nenumăratele fleacuri ale vieții și ale lumii întregi care au fost ale lui până la moarte, și care continuă să trăiască fără el cu sufletul cu care el le-a înzestrat doar prin magia artei sale.
Acum câțiva ani, am intrat în automobilul lui Fidel Castro – care e un împătimit cititor de literatură – și am văzut pe banchetă o carte mică, legată în piele roșie. „Este maestrul Hemingway“, mi-a spus. În realitate, Hemingway continuă să fie unde nici nu-ți trece prin minte – după douăzeci de ani de la moarte – , atât de statornic și totodată atât de efemer ca în acea dimineață, care a fost poate de mai, când mi-a spus la revedere, prietene, de pe celălalt trotuar al bulevardului Saint-Michel.
29 iulie 1981, El País, Madrid
avionul frumoasei adormite
Era frumoasă, suplă, cu o piele fragedă de culoarea pâinii și ochi de migdale verzi, avea părul neted, negru și lung, căzându-i pe spate, și o aură de vechime care putea proveni la fel de bine din Bolivia ori din Filipine. Era îmbrăcată cu un gust subtil: jachetă de piele de râs, bluză de mătase cu floricele delicate, pantaloni de in ecru și pantofi fără toc de culoarea florilor de bougainvillea. „E femeia cea mai frumoasă pe care am văzut-o în viața mea“, mi-am zis când am văzut-o la coada pentru îmbarcare în avionul de New York, pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris. Am lăsat-o să treacă înainte, și când am ajuns la locul pe care mi-l repartizaseră pe cartea de îmbarcare, am găsit-o instalându-se pe scaunul de alături. Cu răsuflarea aproape tăiată, m-am întrebat pentru care din noi doi cazualitatea aceea înfricoșătoare va purta ghinion.
S-a instalat de parcă ar fi făcut-o pentru mulți ani, punând fiecare lucru la locul lui, într-o ordine desăvârșită, până când spațiul a fost la fel de bine aranjat ca într-o casă ideală unde totul se află la îndemână. În timp ce făcea toate astea, însoțitorul de bord ne-a adus șampania de bun-venit. Ea a refuzat, și a încercat să explice ceva într-o franceză rudimentară. Atunci însoțitorul i-a vorbit în engleză, și ea i-a mulțumit cu un zâmbet stelar, i-a cerut un pahar cu apă și l-a rugat să nu fie trezită pentru nimic în lume pe tot timpul zborului. Apoi a deschis pe genunchi un nécessaire mare și pătrat, cu colțare de aramă ca la cuferele de pe vremea bunicii, și a scos două pastile aurii dintr-o cutiuță plină cu multe altele, de diferite culori. Făcea totul metodic și fără gesturi de prisos, de parcă n-ar fi existat nimic care să nu fi fost prevăzut pentru ea din clipa nașterii.
În cele din urmă, a pus pernița într-un colț lângă hublou, și s-a acoperit cu pledul până la brâu fără să-și scoată pantofii, s-a așezat pe o parte, aproape în poziție fetală, și a dormit fără nicio întrerupere, fără niciun suspin, fără cea mai mică mișcare, de-a lungul celor șapte ore îngrozitoare și încă douăsprezece minute cât a durat zborul până la New York.
Dintotdeauna am fost încredințat că nu există nimic mai frumos în natură decât o femeie frumoasă. Așa încât mi-a fost cu neputință să mă sustrag măcar o clipă farmecului acestei făpturi neasemuite care dormea lângă mine. Somnul îi era atât de liniștit, că la un moment dat m-a cuprins teama că pastilele pe care le luase nu erau de dormit, ci de murit. Am contemplat-o centimetru cu centimetru, și unicul semn de viață pe care l-am putut percepe au fost umbrele viselor ce-i lunecau peste frunte ca norii pe apă. Avea la gât un lanțișor atât de fin, încât era aproape invizibil pe pielea-i de aur, avea urechile perfecte, fără găuri pentru cercei, și mai avea un inel fără piatră la mâna stângă. Cum nu părea să aibă mai mult de douăzeci și doi de ani, m-am consolat cu ideea că nu era o verighetă, ci inelul unei logodne efemere și fericite. Nu se dăduse cu niciun parfum: pielea îi exala o boare suavă, ce nu putea fi altceva decât mirosul natural al frumuseții ei. „Tu prin al tău vis și navele pe mare“, m-am gândit, la 20.000 de picioare înălțime deasupra Atlanticului, încercând să-mi amintesc în ordine sonetul de neuitat al lui Gerardo Diego. „Să știu că dormi aievea, încrezătoare, căuș statornic de dăruire, linie pură, atât de aproape de brațele-mi ferecate“. Realitatea mea semăna atât de mult cu aceea a sonetului, încât după o jumătate de ceas îl refăcusem din memorie până la final. „Cumplită sclavie de insular, eu fără somn, nebun, pe stânci, navele pe mare, tu prin al tău vis.“ Însă după cinci ore de zbor o contemplasem într-atât pe frumoasa adormită, și cu atâta înfrigurare fără țel, încât am înțeles brusc că starea mea de grație nu era aceea din sonetul lui Gerardo Diego, ci dintr-o altă capodoperă a literaturii contemporane, Casa frumoaselor adormite, de japonezul Yasunari Kawabata.
Am descoperit acest frumos roman pe un drum lung și diferit, dar care oricum se sfârșește cu frumoasa adormită din avion. Acum câțiva ani, scriitorul Alain Jouffroy mi-a telefonat ca să-mi spună că dorește să-mi prezinte niște scriitori japonezi care se aflau la el acasă. Pe atunci tot ce cunoșteam eu din literatura japoneză, în afară de tristele haikais din liceu, erau niște povestiri de Junichiro Tanizaki care fuseseră traduse în spaniolă. În realitate, singurul lucru pe care-l știam cu certitudine despre scriitorii japonezi era că toți, mai curând sau mai târziu, sfârșesc sinucigându-se. Auzisem vorbindu-se de Kawabata pentru prima oară când i s-a decernat Premiul Nobel, în 1968, și atunci am încercat să citesc ceva din opera lui, dar am adormit. După puțină vreme, și-a scos măruntaiele cu o sabie rituală, așa cum făcuse în 1944 alt romancier remarcabil, Osamu Dazai, după câteva tentative care au dat greș. Cu doi ani înainte de Kawabata, și tot după câteva tentative frustrate, romancierul Yukio Mishima, care este poate cel mai cunoscut în Occident, își făcuse harakiri până la capăt după ce rostise un discurs patriotic în fața soldaților din garda imperială. Astfel că, atunci când mi-a telefonat Alain Jouffroy, primul lucru care mi-a venit în minte a fost cultul morții al scriitorilor japonezi. „Vin cu mare plăcere – i-am spus lui Alain – , dar cu condiția să nu se sinucidă.“ Nu s-au sinucis, într-adevăr, ci am petrecut o seară încântătoare, în care cel mai bun lucru pe care l-am învățat a fost că toți erau nebuni. Ei au fost de acord. „De asta doream să te cunoaștem“, mi-au zis. La sfârșit, m-au convins că cititorii japonezi n-au nicio îndoială că eu sunt un scriitor japonez.
Încercând să înțeleg ce-au vrut să spună, m-am dus a doua zi la o librărie specializată din Paris și am cumpărat toate cărțile autorilor disponibili: Shusako Endo, Kenzaburo Oé, Yasushi Inoue, Akutagea Ryunosuke, Masuji Ibusi, Osamu Dazai, pe lângă cele cunoscute de Kawabata și Mishima. Vreme de aproape un an n-am citit altceva, și acum sunt și eu convins: romanele japneze au ceva în comun cu ale mele. Ceva ce n-aș putea să explic, ce n-am simțit în viața țării în timpul unicei mele vizite în Japonia, dar care mie mi se pare mai mult decât evident.
Însă singurul pe care mi-ar fi plăcut să-l scriu este Casa frumoaselor adormite, de Kawabata, care povestește istoria unei vile ciudate din suburbiile orașului Kioto, unde burghezii în vârstă plăteau sume enorme pentru a se desfăta în forma cea mai rafinată de ultima iubire: să-și petreacă noaptea contemplând fetele cele mai frumoase din oraș, care zăceau, goale și narcotizate, în același pat. Nu le puteau trezi, nici măcar atinge, și nici nu încercau, fiindcă satisfacția cea mai pură a acelei plăceri senile era că puteau visa lângă ele.
Am trăit această experiență lângă frumoasa adormită din avionul de New York, dar nu mă bucur. Dipotrivă: tot ce-mi doream în ulima oră de zbor era ca stewardul s-o trezească pentru ca eu să-mi pot recăpăta libertatea, și poate chiar și tinerețea. Dar n-a fost așa. S-a trezit singură când nava era pe pământ, s-a aranjat și s-a ridicat fără să mă privească, și a fost prima care a ieșit din avion și s-a pierdut pentru totdeauna în mulțime. Eu am mers mai departe cu același avion până în Mexic, păstorindu-mi primele nostalgii ale frumuseții ei, lângă scaunul cald încă după somnul ei, fără să-mi pot scoate din cap ceea ce îmi spuseseră despre cărțile mele scriitorii nebuni de la Paris. Înainte de aterizare, când mi-au dat fișa de imigrare, am completat-o cu un sentiment de amărăciune. Profesia: scriitor japonez. Vârsta: 92 de ani.
20 septembrie 1982, Proceso, Ciudad de México
ll Prezentare și traducere de Tudora Șandru Mehedinți
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius