La scurt timp de la dispariția lui Ion Cucu, unul dintre cei mai importanți artiști ai fotografiei din ultimii cincizeci de ani, un încă tânăr scriitor, împrăștiat în numeroase proiecte culturale, și care semnează cu pseudonimul un cristian, a reunit într-un singur volum trei apariții editoriale anterioare. Cum ar arăta viața fără fotografie? cuprinde cartea cu același titlu publicată în 2010 și Sala Oglinzilor plus Fotograf la zece președinți, apărute în 2011. Titlurile sunt cam pompoase, ca și pretenția junelui intelectual de a fi oferit „trilogia Cucu”. E vorba, de fapt, de un dialog între cei doi, purtat în trei secvențe și punctat acum de… patru texte-argument ale lui un cristian, care și le datează scrupulos: 2010, 2011, iarăși 2011, 2018. Dar un cristian fiind – aici – și coautor, și editor, nu era cine să-l îndrume, iar cartea de față se resimte, din păcate, de un anumit amatorism de concepție editorială.
Astfel, cele trei „episoade” ale dialogului sunt despărțite bizar prin pagini de evocări și portretizări ale lui Ion Cucu, fără vreun criteriu de generație sau de valoare literară. După un text de Constantin Țoiu din 2001 urmează unul de Iulian Neacșu din 1979; iar contribuția lui Eugen Simion stă între cele ale lui Ion Murgeanu și Florina Pârjol. La fel de haotic sunt reunite fotografiile, fără o ordine cronologică; și amestecate cu afișe de la evenimente organizate de un cristian sau cu coperți ale cărților cu Ion Cucu, apărute la Editura lui un cristian. Editorul a vrut, în mod vădit, să-și lege numele de cel al artistului fotograf, deși din dialogul lor propriu-zis reiese diferența de nivel și de cod cultural.
Intervievatorul nu știe mai nimic despre epoca în care s-a consacrat Cucu; și invers, fotograful scriitorilor știe prea puțin despre anii în care s-a cristalizat și impus noua paradigmă, globală, a comunicării. Este incredibil: Ion Cucu a pierdut, după cum a relatat în interviu, o parte din fotografiile sale, nesalvate prin digitalizare, și le-a pierdut nu „pe teren”, în circumstanțe exterioare complicate, ci la mutarea „bârlogului” său dintr-un loc în altul. Deși a făcut mii de fotografii și după 1989, ultima generație care i-a reținut interesul a fost cea a „optzeciștilor”. Cu rare excepții, ideea de literatură și de cultură a lui Cucu se leagă de autori demult clasicizați, intrați în canonul literar, în programe și manuale. Pentru el, tânărul scriitor rămâne Nichita Stănescu, cu imaginea din 1959, când totuși poetul avea 26 de ani, și nu 21 sau 19, cum își amintește artistul fotograf într-o frumoasă evocare: „La Cupa ziarelor, spre exemplu, apăreau și foarte mulți scriitori. Așa i-am cunoscut. Ei băgau pe fals jucători, își întăreau echipele cu diverși puști. Eu eram unul dintre cei pe care-i preferau să joace în echipa lor. Mi-aduc aminte și-acum: Mazilu era acolo, Velea era back, Băieșu juca extremă. Jucam fotbal la ei pe fals, se făceau niște foi de joc, campionatul era organizat oficial. Așa am pătruns, prin fotbal, în lumea scriitorilor. (…) Printre cei de-acolo, uneori pe tușă, uneori ca spectator, venea și poetul Nichita Stănescu. Nu știu cine-l aducea, probabil că Velea. Am aflat cum îi cheamă, îi observam. Erau tineri, parcă-i văd și-acum strânși pâlc. Toți erau la început, toți eram la început. Aveau 21 de ani, 19 ani.” (p. 40).
Este începutul unei lungi și prodigioase cariere, sincronă cu afirmarea generației literare „șaizeciste”. Spre meritul lui, Ion Cucu a ales nu salariul mai bun al gazetăriei, nici avantajele oferite de proximitatea lui Nicolae Ceaușescu, ci viața deloc confortabilă, aproape „epică”, alături de scriitorii noștri: în delegații și la mese rotunde, la cenacluri și la premiile Uniunii Scriitorilor, la congrese, la colocvii, la restaurantul Uniunii, firește (asupra căruia revine cu melancolia celui ce bea incomparabil mai puțin decât veteranii poeți, prozatori și dramaturgi), ba chiar și la înmormântări ori la depunerea sicriului pe catafalc, ocazie cu care, o dată, fotograful ambițios să nu-i scape nimic a leșinat. Cu două aparate de gât, uneori cu trei, Cucu surprinde grupuri de scriitori, cu o acuratețe extraordinară a fizionomiei fiecăruia; sau realizează portrete individuale, focalizând o autoare sau un autor ce vor respira extrem de firesc în fotografiile sale. E vorba, uneori, de niște mari scriitori, dar care nu pozează întrucât Ion Cucu se strecoară, el, în apropierea și intimitatea lor, surprinzând momentul de grație al celei mai depline naturaleți. „La premii”, fotograful lucrează de zor, înarmat cu aparatele sale și nesperiat de agitația scriitoricească debordând din ceremonial: „La premii era cumplit. Agitație, mulți vorbitori, desfășurare rapidă a evenimentului. Și trebuiau publicați toți. Premianții, chiar și nominalizații. Și, mai ales, în momentul în care își primeau premiul. Umblam cu două aparate, unul cu deschidere mare, cu care te puteai apropia de subiect până la 30 cm, așa-zisul ochi de pește, cu care, într-o declanșare, puteai să surprinzi un grup și nu riscai să se interpună între tine (sic!) alți reporteri și fotoreporteri, cameramani și operatori de imagini sau chiar neaveniți. Celălalt îți permitea să apropii subiectul de tine, și-l foloseam mai ales când se linișteau apele.” (pp. 88-89). Deplasările sunt și mai solicitante, de-a dreptul chinuitoare pentru oricine, nu însă și pentru acest pasionat al fotografiei, devotat vocației lui: „lucram la foc automat. Fără întrerupere. Ziua fotografiam, și noaptea developam în camere de hotel. Intram în conflict cu unii colegi de cameră, cărora le confiscam dreptul la intimitate fiziologică, închizându-mă în baie, astupând cu pături geamurile și strigând la ei: «Nu intrați să mă voalați!». Ba, mai mult, la prima oră a dimineții, mă duceam la gara orașului, cu filmele, dacă mă credeți, trecute prin spirtul de după ras. Le țineam în ambele mâini, fluturându-le, spre a le usca. S-a întâmplat uneori să fug cu ele prin oraș, ca să le usuc și apoi să prind trenul. În gară, le tăiam cu foarfeca, le puneam în plicuri și le trimiteam spre redacții, prin naș. Reîntors la hotel, sunam redacția să trimită curier la tren, să preia filmele, și abia după aceea le dădeam explicații.” (pp. 90-91). Fragmentul, impresionant, este probabil ininteligibil în multe puncte ale povestirii pentru un tânăr de azi, care scoate smartphone-ul să-și facă un selfie și postează instantaneu fotografia pe Instagram.
Avantajul lui Ion Cucu asupra artiștilor fotografi din promoțiile mai noi, mai cool și mai trendy, este jumătatea de veac și mai bine pe care el a dedicat-o literaturii române, imortalizându-i pe cei mai importanți scriitori ai noștri. Cifrele vorbesc de la sine. Cucu și-a început munca artistică în 1957, a fotografiat peste 1.000 de scriitori, iar în filmoteca rămasă după el, 35% din ea nu a fost publicată încă și nici trecută pe hârtie fotografică. Capodoperele sale (putem folosi termenul pentru unele fotografii care parcă au „supt” imaginea reală a unor scriitori și ni s-au fixat pe retină) sunt, în cuvintele artistului însuși, „cam două sau trei de fiecare”. Și, ce interesant!, portretele memorabile ale lui Cucu sunt acelea din perioadele în care scriitorii respectivi, fotografiați de el, își terminaseră lucrul la cărțile lor cele mai bune, date spre lectură, înaintea publicării. Artistul a fixat exact momentul în care oboseala teribilă a scriitorului lucrând la o carte lasă loc bucuriei încheierii, dar și undei de îngrijorare că noua operă nu va fi apreciată cum se cuvine. Ion Cucu a fost acolo, atunci când trebuia, ca un mesager al marii literaturi pentru ampla posteritate a scriitorului care a creat-o.
Emoționant, în carte, este și cuvântul introductiv al soției artistului, Alina Cucu, care i-a fost alături, la bine și la greu, din 1968: o jumătate de secol trăită alături de bărbatul mereu pe drumuri, cu aparatele lui de gât, înconjurat de autori mari și mici, imortalizați de aproape și de departe, în grup sau individual, de fotograful acreditat al literaturii române contemporane.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius