Formele mandriei

[altmariustotal ortodox]

Mândria are două forme. Una se manifestă îndeosebi în raporturile omului cu semenii săi; cealaltă priveşte mai mult relaţia omului cu Dumnezeu.

a. Prima formă de mândrie e a omului care crede că e mai presus de ceilalţi oameni sau decât cutare ori cutare om; e încă şi căutarea înălţării, de nu se vede pe sine mai mare decât ei. Oricum, mândrie este înălţarea de sine - întemeiată ori nu -, pentru însuşiri trupeşti sau sufleteşti, pentru rang, bogăţii, putere. Trufaşul e mândru de sine şi încântat de el, se preţuieşte şi se laudă în sinea sa, la fel ca iubitorul de slavă deşartă. însă acela aşteaptă de la alţii osanalele pe care acesta singur şi le dă.
Cel ce se înalţă pe sine negreşit scoboară pe aproapele său. Il priveşte de sus, îl nesocoteşte, ba uită chiar cu totul de el, ca de un nimeni, că aşa este mândria de acest fel.

Mândria îl face pe om să se măsoare cu cel de alături şi să-şi spună că e de o altă stirpe decât el. Chipul acestei mândri e fariseul din Scriptură, care zice: Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş (Lc. 18, 11). Omul, din mândrie, se tot măsoară cu ceilalţi, socoteşte care-i mai mare şi care-i mai mic, şi până la urmă îşi spune că el e cel mai bun sau cel puţin mai bun decât alţii, într-un lucru ori altul, ba chiar în toate cele la care s-a gândit. De aceea, îşi judecă cu asprime semenii şi întotdeauna critică tot ce fac şi ce spun.

Soiul acesta de mândrie se vădeşte prin purtări pline de trufie. Omul mândru „se laudă cu ale sale, înflorindu-le, ca să pară mai grozav decât este"1. E înfumurat, îngâmfat, plin de sine, sigur pe el, încrezător şi mulţumit de sine; pe toate le ştie, are întotdeauna dreptate; de aceea se şi îndreptăţeşte mereu şi-i mereu pus pe ceartă; pe toţi îi învaţă şi tuturor le porunceşte. Metehnele nu şi le vede, sfaturi nu primeşte, mustrarea şi dojana le urăşte; îi sunt nesuferite porunca şi ascultarea. Trufaşul se mânie lesne, înţeapă cu vorba, răspunde cu acreală sau tace cu năduf, e mai întotdeauna duşmănos şi grabnic la jignire. O mică mustrare de i se face, îndată în felul acesta se iuţeşte.

b. Cealaltă mândrie e înălţarea de sine faţă de Dumnezeu şi ridicare împotriva Lui. Se arată ca tăgăduire sau lepădare de El, fie sub chipul împotrivirii pe faţă, fie sub chipul tăgăduirii milei lui Dumnezeu şi al semeţirii cu puterile sale.2 Cel mândru nu-L primeşte pe Dumnezeu ca Ziditor al firii omeneşti, obârşie şi capăt al fiinţei lui, Izvorâtorul a tot ce-i bun în el şi a tot ce are, punându-le pe toate numai pe seama sa.

Mândria aceasta îi pândeşte pe nevoitori, dar nu sunt scutiţi de ea nici ceilalţi oameni. Nu sare în ochi, pentru că zace în fiinţa lor; dar ea îi ţine departe de Dumnezeu şi înstrăinaţi de El. Chip al ei e traiul fără de Dumnezeu, viaţa cu totul slobodă a celui care se socoteşte pe sine singur începător şi capăt al petrecerii sale pe acest pământ.

Tot omul, de trăieşte fără de Dumnezeu, de nu vrea să ştie de El ori II uită fie chiar şi o clipă, se cheamă că II tăgăduieşte şi se aşază pe sine în locul Său, vădindu-şi astfel mândria. Omul, s-o spunem, se arată mândru ori de câte ori petrece înstrăinat cumva de Dumnezeu.

Cele doua soiuri de mândrie, deosebite cum sunt, nu sunt străine una de alta şi nelegate între ele. Mândria se arată întotdeauna cu aceste două feţe, nedespărţite în omul căzut, chiar dacă una îl stăpâneşte mai mult decât alta. Cea dintâi, e drept, semeţeşte împotriva semenului, iar cealaltă, împotriva lui Dumnezeu, dar fiecare, deopotrivă, semeţeşte şi împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru că nu se va purta omul cu oamenii altfel de cum se poartă cu Dumnezeu. Vădit este că întâiul fel de mândrie izvorăşte şi-şi are temeiul în cel de-al doilea fel. Cu adevărat, omul se măreşte şi se preţuieşte pe sine pentru că nu recunoaşte că tot ce e bun în el şi tot ce are nu sunt câştiguri ale sale, ci daruri de la Dumnezeu. Pe semen tot de aceea îl socoteşte mai prejos de el; zicând că acela nu ştie să facă nimic bun, iar el, fireşte, ştie, iarăşi uită că tot binele se face cu ajutorul lui Dumnezeu.

Crezându-se trufaşul mai grozav decât alţii şi dorind să-i întreacă pe toţi, socotindu-se ajuns pe culmi şi întotdeauna în mijlocul lucrurilor, împodobit cu toate însuşirile şi virtuţile, sau măcar în vreunele mai tare decât alţii strălucind, se face pe sine însuşi un mic dumnezeu. Şi aşa se pune pe sine în locul Celui ce singur este cu adevărat Dumnezeu, culme şi miez, început şi sfârşit, noimă şi preţ al oricărui lucru, izvor şi temei a tot binele, a toată bunătatea, a toată virtutea, pricinuitorul oricărei desăvârşiri.

Făcându-se pe sine dumnezeu, fireşte că nu îndură să fie întrecut de altul şi urăşte tot ce ar putea să ştirbească frumoasa părere de sine. De aceea, necontenit judecă şi veştejeşte pe aproapele său, dispreţuindu-l şi înjosindu-l pe acela, ca să se arate el mai priceput. De îi este primejduită fudulia, se supără şi se iuţeşte s-o apere cu sila.

Dispreţuieşte şi nesocoteşte pe semen, pentru că îl tăgăduieşte pe Dumnezeu, făcându-se pe sine dumnezeu, şi nu mai vede în acela chipul lui Dumnezeu, care-i dă puterea de a se face fiu al Lui şi părtaş la cinstea şi măreţia cea dumnezeiască. Şi ca pe un lucru de nimic trece cu vederea pe cel creat după chipul lui Dumnezeu, şi prin care s-ar cuveni pe Dumnezeu să-L cinstească. E trufaş şi îngâmfat, fiindcă se încrede în tăria sa, iar nu în harul cel dumnezeiesc, dătător de putere, şi fiindcă se socoteşte cu totul slobod şi neatârnat, neprimindu-L pe Dumnezeu ca pricinuitor şi capăt al vieţuirii sale. Având drept lege voia sa şi împotrivindu-se voii lui Dumnezeu, fireşte că îi este drag să poruncească şi nu ascultă de nimeni şi de nimic.

Şi, iarăşi, neprimindu-L pe Hristos drept arhetip al firii sale, ci în toate îşi este singur măsură şi dreptar, pe toate le judecă, pe toate le ştie, e mare învăţat şi învăţător al altora, şi nu îndură să i se împotrivească cineva. Pe scurt vorbind, trufaşul e plin de sine pentru că-i gol de Dumnezeu.

Părinţii socotesc mândria boală rea şi chiar de-a dreptul nebunie.

De ce-i mândria boală? Ca şi slava deşartă, e rodul pervertirii unei porniri fireşti. Căci omul prin facere a fost menit înălţării la Dumnezeu şi unirii cu El în desăvârşită iubire şi cunoaştere. Iar înălţarea la Domnul în Domnul trebuia împlinită, facându-se omul asemenea Lui prin lucrarea virtuţilor sădite în firea sa şi agonisind pentru sine tot mai mare bogăţie de har dumnezeiesc. Urcarea se făcea prin ostenelile sale şi harul Duhului Sfânt, adică lucrând împreună şi omul, şi Domnul. Şi în unire cu semenii săi.

Dar omul a stricat pornirea firească, de unul singur pe sine înălţându-se, singur pe sine îndumnezeindu-se, voind să se facă, după vicleana făgăduinţă a Şarpelui, „ca Dumnezeu", de unul singur, fără de Dumnezeu, cu singure puterile sale, lepădând harul Lui. Aşa voinicindu-se şi ridicându-se fără de Dumnezeu, s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Şi în loc să lucreze şi să se ridice la Dumnezeu dimpreună cu fratele, omul a lucrat şi s-a ridicat împotriva omului, sfâşiind astfel firea omenească cea una.

La rădăcina mândriei stă încă şi o altă strâmbare a celor fireşti, legată de cea de mai înainte. Firesc e pentru om să pună ce-i bun în el pe seama lui Dumnezeu şi, socotindu-l dar al Lui, să mulţumească Celui ce este dătătorul, pricinuitorul şi desăvârşitorul a tot binele. Domnul Hristos ni Se face întru aceasta pildă, că aceluia care-L numise „Invăţătorule bun" îi spune: „Pentru ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu" (Mc. 10, 17-18). Trufaşul însă purtarea cuminte o suceşte: pune binele pe seama sa, pe sine singur se socoteşte pricinuitor şi împlinitor a tot ce-i bun şi mulţumire luişi îşi aduce.

Mândria se arată ca boală şi în alt fel. Temeiul oricărei mândrii e, după cum spun Părinţii, neştiinţa. E limpede că întâi de toate omul nu ştie de Dumnezeu. Că, după cuvântul Scripturii, acesta e începutul trufiei (cf. Sir. 10, 12). Bolind de această neştiinţă, trufaşul vede lumea cu ochi de nebun.

Cu ochi de nebun se vede mai întâi pe sine însuşi. Că se făleşte, strigă că-i mai grozav ca toţi, se crede a fi ceva sau cineva, se vede împodobit cu tot soiul de însuşiri frumoase; nu ştie, nebunul, că fără Dumnezeu omul e doar o mână de ţărână, şi bunurile sale toate-s deşarte, stricăcioase, trecătoare, pieritoare, biete năluciri.

Nebuneasca-i părere de sine o vădeşte clar împodobirea cu închipuite virtuţi şi atunci când în ochii tuturor se arată, nu mare cum se crede, ci mic şi neînsemnat.

De s-ar şi lăuda cu adevărate virtuţi, tot nebun rămâne, că socoteşte bun al său darurile lui Dumnezeu, pricinuite de împărtăşirea de harurile Sale. Că spune Apostolul: Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7). Facerea lui de bine e o simplă mijlocire, şi atunci pentru ce s-ar mândri? Tot gândul bun, orice însuşire şi virtute sunt de la Dumnezeu şi harul Său le face să rodească. Punându-le pe seama sa, trufaşul îşi sporeşte şi mai mult nebunea, ca unul care, în chip vădit, se socoteşte pe sine dumnezeu.

Adevărata cunoaştere de sine este să ştie omul că fără Dumnezeu el nu-i nimic. Cel care în tot chipul pe sine se socoteşte mare şi pe sine se laudă, nu ştie cu adevărat despre sine nimic. Stăruie în amăgire, că zice Apostolul: De se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se amăgeşte pe sine însuşi (Gal. 6, 3). Ba chiar aiurează. Iar cel ce nu se ştie pe sine cum este şi se vede pe sine în chip rătăcit, cum ar putea să-i cunoască pe alţii cu adevărat?

Omul mândru nu-l cunoaşte bine pe aproapele său. Că de aceea îl înjoseşte şi-l nesocoteşte, pentru că nu-i cunoaşte cinstea şi vrednicia de făptură creată după chipul lui Dumnezeu, şi nu-l recunoaşte drept frate al său în Hristos. Aşa că bunele relaţii cu aproapele se strică.

In loc să-l cinstească pe aproapele său în Domnul, îl face prilej de cinstire de sine, oglindă strâmbă în care nu se mai străvede chipul lui Dumnezeu, ci chipul pe care el însuşi l-a cioplit. Şi în loc să-l simtă pe celălalt ca aproapele său în Domnul, semen şi frate, omul mândru se răzleţeşte de ceilalţi, se arată ca nimeni altul şi mai pre-s sus de toţi, schimbând frăţia în vrăjmăşie.

E drept că nu-s pe lume doi oameni la fel, că om de3 om se deosebeşte; că fiecare fire omenească altfel oglindeşte chipul lui Dumnezeu cum nimeni ni l-a mai oglindit vreodată şi nu-l va mai oglindi nicicând! Fiecare are de înmulţit talanţii săi. Da, om de om se deosebeşte şi sunt pe lume oameni care-i întrec pe alţii în însuşiri şi daruri. In Domnul însă se adună şi se împreună toţi (cf. I Cor. 12, 4-6, 11). Prin legături fireşti, cei unici şi deosebiţi stau împreună, fără împotrivire, în chip întregitor, spre folosul obştesc (cf. I Cor. 12, 27), într-unul şi acelaşi neam omenesc, a cărui icoană este Biserica, trupul lui Hristos. In lume fiecare îşi are rostul şi folosul său şi nimeni nu se poate lipsi de celălalt (cf. I Cor. 12, 21). Nu este pe lume om de nimic, netrebnic, ba, după cuvântul Apostolului (cf. I Cor. 12, 22-25), celor mai puţin înzestraţi li se cuvine o şi mai mare cinste.

Omul mândru nu-şi foloseşte darurile sale ca să ajute mădularele sărace şi, aşa, întregind cele de lipsă, să se unească cu ele în Domnul, cu duh smerit şi simţire de frate; abate cele bune ale sale de la rostul firesc, se foloseşte egoist de ele pentru a se arăta ca nimeni altul; îşi face sieşi scară, pe el se pune în vârf, iar pe ceilalţi îi vede pe treptele cele mai de jos. In loc să piară tot ce-i deosebire şi inegalitate, şi în Domnul să fim un singur trup, trufaşul, dimpotrivă, le sporeşte. Aproapele se schimbă în potrivnic şi vrăjmaş. Mândria desparte şi învrăjbeşte, strică legăturile omeneşti, pricinuieşte mulţime de rele.

Trufia îl face pe om nevolnic să se întoarcă la Dumnezeu şi către frate, îl ţine chircit în sine, întemniţat în lumea strâmtă a eului său, pe care-l proslăveşte. In tot ce face, e legat de sine. Mândria, după cum se vede, e tăgăduirea iubirii, surpare a legăturii iubitoare cu Dumnezeu, şi în El cu fratele, şi a păcii sufleteşti. Domnul ne-a dat puterea de iubi, ca prin iubire să ne unim cu El; cel mândru rostul ei firesc îl strâmbă, iubindu-se numai pe el. Mândria i se face lui iubire pătimaşă de sine.

Mândria e izvor nesecat de suferinţă sufletească. Trufaşul suferă că una se crede, şi alta se vede; suferă că e primejduită şi tăgăduită frumoasa părere de sine şi că ar putea să scadă în ochii celorlalţi; pururea însetat de slavă, e pururea nemulţumit.

Pacea inimii e spulberată, şi omul are parte numai de zbucium şi chin. Şi adesea, în loc să fie cinstit cum îşi doreşte, e luat în râs şi batjocorit.

Teama că-i poate fi tăgăduit şi ciobit chipul pe care singur şi-l ciopleşte îl face pe trufaş neîncrezător, bănuitor, peste măsură de sensibil. Tot gândind că e nedreptăţit şi pornindu-se cu mânie împotriva oricui l-ar critica - fie că într-adevăr o face, fie că aşa îşi închipuie el -, îşi strică bunele relaţii cu ceilalţi. Toate acestea se manifestă vădit în psihoza paranoică, dar şi în caracterul paranoic, care e un bun teren pentru ea.

Mândria iscă certuri, le ţine vii, împiedică împăcarea şi mărturisirea vinei; şi chiar dacă în inima sa omul ştie că a greşit, nu se smereşte în faţa aproapelui cerând iertare.
Şi nici înaintea lui Dumnezeu nu se smereşte, căci, după cum spun Părinţii, trufaşul e orb şi uituc în privinţa greşelilor sale; şi, nelepădând păcatul, rămâne despărţit de Dumnezeu. Greşelile fratelui însă nu le uită şi ţine în inima sa supărare pricinuitoare de zbucium şi chin.

Pătimaşa iubire de sine se tămăduieşte de-i întoarsă la iubirea cea adevărată, adică la sfânta iubire de sine, de aproapele şi de Dumnezeu, tustrele surori, şi fiecare maică a celeilalte. Cum se câştigă aceste trei feţe ale iubirii, am arătat în alt loc.1 Că „buna iubire de sine", cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, e chip al adevăratei iubiri e un lucru mai puţin ştiut. Dar despre ea vom vorbi în continuare.

De vrea să biruie cenodoxia - iubitoare de cinstiri omeneşti, lumeşti şi pământeşti -, să-şi pună omul mai întâi în gând că e deşartă, întemeiată pe cele pieritoare şi biată vânare de vânt.

Apoi, pentru că o hrănesc cinstirile, faima, rangurile şi mărirea, să lepede omul tot ce-i face parte de ele. Pe cea care îl mână să fie luat în seamă, s-o războiască prin vorbe, fapte şi purtări de rând. Şi să petreacă neştiut de oameni.

Slava deşartă aşteaptă preţuirea şi laudele celorlalţi? Atunci să-şi tăinuiască omul, de le are, darurile minţii, faptele bune şi zestrea de virtuţi, iar greşelile să nu şi le ascundă.

Iar leacul cel mai sigur şi mai bun e îndeobşte să îndure omul umilinţele şi dispreţuirile, că sunt mântuitoare şi îl izbăvesc de tirania celei care doreşte mărirea lumească şi cinstirile omeneşti.

Slavă deşartă e şi atunci când omul îşi este singur lăudător. Scapă de ea cel care-şi nesocoteşte virtuţile şi veghează să nu ştie stânga sa ce face dreapta.

Slava de la oameni şi cea de la Dumnezeu, cum am văzut, sunt potrivnice şi una pe alta se alungă. De leapădă, dar, omul orice slavă omenească, are parte de slava dumnezeiască menită firii sale; iar de rămâne alipit de slava pământească, nu poate nicicum gusta slava cerească. De aceea, smerenia e cale de neocolit, că singură ea îl face pe om părtaş al slavei celei dumnezeieşti. E a firii năzuinţa după slavă; şi nu e alta pe potriva omului afară de slava de la Dumnezeu. Drept e, aşadar, să se slăvească în Domnul, potrivit cuvântului apostolesc: Noi ne lăudăm întru Hristos şi nu ne bizuim pe trup (Fil. 3, 3), şi făgăduinţei lui Dumnezeu care zice: Eu preamăresc pe cei ce Măpreaslăvescpe Mine (I Reg. 2, 30). Şi, în locul laudei „după trup" (cf. II Cor. 11, 18), să râvnească „mărirea cea de la unicul Dumnezeu" (cf. In 5, 44).

Cu cât doreşte omul mai mult slava dumnezeiască, cu atât mai mult dispreţuieşte slava care vine de la oameni. Şi aşa, iubirea lui Dumnezeu şi a slavei Sale mântuie sufletul de slava deşartă.

Iar rugăciunea, s-o spunem răspicat, îi este de cel mai mare folos. Căci ea îl dezlipeşte de această lume dorită de slava deşartă, şi-l alipeşte de Dumnezeu, şi prin ea îl slăveşte, recunoscând că a Lui „e cinstea, slava şi închinăciunea".

Mândria are cam acelaşi leacuri ca şi slava deşartă.

De cea care este înălţare de sine înaintea semenilor şi a lui Dumnezeu, se vindecă omul dacă se sileşte să nu se arate niciodată fudul, nimicind năravul patimii prin lepădarea tot mai mare de purtările trufaşe, care sunt însuşiri ale ei; lucrul acesta cere veghe lăuntrică necontenită.

Iar ca să-i fie mai uşor, să ia aminte numai la deşertăciunea şi nimicnicia celor cu care se trufeşte, lucruri lumeşti, vremelnice şi nestatornice, bogăţii şi cinstiri trecătoare; să vadă numai cât de firav şi plăpând e omul, pândit în astă lume de boală, bătrâneţe, moarte; că fără Dumnezeu făptura omenească nu-i decât „pulbere şi cenuşă, umbră şi fum"4.

Mândria se arată, după cum am văzut, în: marea încredere în sine, mulţumirea de sine, purtarea trufaşă, siguranţa de sine, pretenţia de a le şti pe toate, încrederea în propria judecată, convingerea omului că are întotdeauna dreptate, mania de a se justifica, duhul împotrivirii, voinţa de a învăţa pe alţii şi de a porunci, refuzul de a se supune. Lupta cu aceste chipuri ale mândriei se poartă prin cele ce le stau împotrivă: lepădarea voii proprii, neîncrederea în propria judecată, renunţarea la îndreptăţirea de sine, învinuirea de sine, neîmpotrivirea în cuvânt, lepădarea dorinţei de a-i învăţa pe ceilalţi şi a le porunci; pe acestea toate le împlineşte desăvârşit ascultarea de părintele duhovnicesc.

De mândria care ne face să ne socotim mai buni decât toţi ceilalţi oameni, sau cel puţin mai buni decât mulţi alţii, şi de aceea să-i dispreţuim, scăpăm de ne silim să vedem cu ochi iubitor cele bune ale semenilor, neluând aminte la metehnele lor, ci numai la virtuţi; că „dragostea risipeşte mândria", după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.5 Bine ar fi să ne socotim chiar mai prejos decât toţi, dar nu cu bolnăvicioasă înjosire de sine.

Trufia o surpă pomenirea păcatelor, care face cunoscută sărăcia sufletului; iar de va fi şi frângere a inimii, trufia va pieri.

Primirea fără cârtire a umilinţelor e şi ea un leac bun al mândriei.

Impăunarea cu darurile naturale - de orice fel ar fi - o lecuieşte credinţa că tot binele vine de la Dumnezeu fi cugetarea la acest cuvânt al Apostolului, care spune: Ce te deosebeşti pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-i fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce tejuleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7).

Cel mai puternic leac e însă rugăciunea, mai ales dacă e necontenită. Că, de cere omul în rugăciune ceva de ia Dumnezeu, va primi şi simţirea că cele dobândite sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar nu câştig al ostenelii şi vredniciei sale. Iar de-I mulţumeşte lui Dumnezeu în rugăciune pentru binefacerile Sale - cu inima frântă şi zdrobită, iar nu ca fariseul -, iarăşi va călca în picioare mândria, recunoscând că toate bunurile sale sunt de la Dumnezeu, de la Care purcede şi la Care se întoarce tot binele, iar pe sine se socoteşte doar un nevrednic iconom al lor. Şi tot cu rugăciune să ceară de la Dumnezeu izbăvirea de o boală atât de rea, pe care nu-i leac omenesc s-o poată răpune.

Cele înfăţişate mai sus drept căi de tămăduire a slavei deşarte şi a mândriei sunt deopotrivă căi de câştig al smereniei, marea şi adevărata lor lecuitoare, căci e virtute ce li se împotriveşte şi se cuvine să stăpânească în locul lor.

Cum este ea şi cum se dobândeşte, am arătat altă dată.6 Acum spunem doar că smerenia vindecă multe dintre bolile spirituale ale omului şi poate de aceea să-l tămăduiască şi de bolile psihice iscate de astfel de boli.

Jean-Claude Larchet

Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "INCONŞTIENTUL SPIRITUAL"

Note:
1 Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 56.
2 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXII, 2.
3 A se vedea studiul nostru Therapeutique des maladies spirituel-les, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 729-760.
SURSELE SPIRITUALE ALE BOLILOR PSIHICE
4 Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, XXX, 3; Omilii la II Tesaloniceni, I, 2; Omilii la Osea, IV, 4; Omilii la Ioan, XXXIII, 3.2.
5 Capete despre dragoste, IV, 61.
6 Therapeutique des maladies spirituelles, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 692-709.