„Floarea cea aleasă a spiritualităţii cernicane“

[Convergențe - Lumina]

Sfântul Calinic de la Cernica în viziunea părintelui Stăniloae

Actualitate religioasă 

diac. Ioniţă Apostolache

Sâmbătă, 6 iulie 2013

Sfântul Calinic şi Sfântul Irodion la sfat de taină – frescă din trapeza Mănăstirii Lainici

http://www.ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/floarea-cea-aleas...

De la Craiova la Râmnicu Vâlcea, din albia Oltului şi până la bătrânul Danubius, pământul Olteniei a fost întotdeauna sfinţit de paşii aleşilor lui Dumnezeu, trimişi în mijlocul turmei spre vestirea Evangheliei lui Hristos. Între aceştia, Părintele Ceresc a sădit un mărgăritar, pe Sfântul Calinic, păstor al păstorilor şi părinte al părinţilor.

Locul Sfântului Calinic în tradiţia monahismului oltenesc este foarte bine descris de preotul profesor Dumitru Stăniloae în numeroasele sale cercetări de spiritualitate.

„Sfântul Calinic, floarea cea aleasă a spiritualităţii cernicane, uneşte în profilul lui duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea ce mai severă, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici. El cere în Povăţuirile lui scrise, în primul rând, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi fapte de smerenie, de ascultare, dar mai spune şi că «rugăciunea lui Iisus să o avem neîncetat în gură şi în inimă». Am putea spune că avem aici o «spiritualitate integral㻓 (Filocalia VIII, p. 548). Iată maniera în care creiona marele nostru teolog, preotul profesor Dumitru Stăniloae, portretul isihast al unuia dintre cei mai mari părinţi ai spiritualităţii monahismului ortodox din Oltenia.

Exponent al reînnoirii isihaste

Remarcabila sa personalitate constituie în felul acesta o veritabilă sinteză a monahismului românesc, aducând laolaltă autenticul tradiţiei athonite şi mistica vieţuirii paisiene, încolţită în lucrarea înaintaşilor săi din lavra Cernicăi. El este exponentul „reînnoirii isihaste“, curent descris de pr. Stăniloae în valoroasa sa radiografie filocalică „Isihaştii sau sihaştri şi rugăciunea lui Iisus în tradiţia ortodoxiei româneşti“. Academicianul Virgil Cândea consideră pe bună dreptate că pr. prof. Dumitru Stăniloae a fost cel dintâi teolog român care a identificat „importanţa participării româneşti la reînnoirea isihastă“, afirmând-o în cadrul „cercetărilor sale de ascetică şi mistică, despre isihasm şi despre cele mai vechi traduceri de la noi din textele filocalice“. În cazul articolului amintit mai sus, V. Cândea face mai multe precizări, subliniind contribuţia pr. prof. Stăniloae în contextul afirmării specificului unei tradiţii isihaste româneşti. Iată ce spune în acest sens: „Constatăm că mai toate observaţiile făcute în ultimii ani în legătură cu contribuţia românească la mişcarea paisiană fuseseră deja formulate, în 1979, de părintele Stăniloae: (1) existenţa în Ţările Române a unei tradiţii isihaste şi filocalice neîntrerupte cel puţin din secolul al XIV-lea, care (2) a atras spre mănăstirile noastre călugări ucraineni şi ruşi încă înainte de venirea acolo a cuviosului Paisie şi (3) a fost determinantă pentru desăvârşirea operei acestuia pe pământ românesc; (4) faptul că «ceea ce ... a adus el în monahismul românesc nu e preocuparea de rugăciunea lui Iisus – căci aceasta s-a menţinut mereu între miile de isihaşti din munţii Ţărilor Române – ci o înviorare a spiritualităţii isihaste în ea»; (5) rolul tradiţiei literare patristice în opera de traducător a cuviosului Paisie, care pentru tălmăcirile sale filocalice folosise drept criteriu de acurateţe versiunile româneşti; (6) distincţia dintre activitatea literară legată de Filocalie (traducerea şi răspândirea ei) şi trăirea doctrinei cuprinse în această carte. (7) Tot părintelui Stăniloae îi datorăm sublinierea particularităţilor româneşti introduse în moştenirea paisiană de ucenicii săi de la noi, ca stareţul Gheorghe de la Cernica sau Sfântul Calinic“ (în vol. „Românii în reînnoirea isihastă“, pp. 19-20).

Pe urmele Sfinţilor Nicodim de la Tismana şi Paisie de la Neamţ

Încununarea mistică a vieţuirii în Hristos sau „spiritualitatea integrală“, despre care vorbeşte pr. Stăniloae, pe care o regăsim concentrată organic în persoana şi lucrarea Sfântului Calinic de la Cernica, se defineşte în primul rând prin constituţia sa athonită. El devine în felul acesta parte componentă a unei tradiţii lucrătoare de peste patru secole în Oltenia, din vremea Sfântului Nicodim de la Tismana. Cu toate acestea, cel mai potrivit profil mistic din care se alimentează personalitatea isihastă a Sfântului Ierarh Calinic este cu siguranţă cel paisian. Desprins la rândul său din tradiţia athonită, acest filon al monahismului românesc s-a conturat în mare parte prin prezenţa harismatică a întemeietorului său pe meleagurile ţării noastre.

Sfântul Paisie Velicicovschi (1722–1794), stareţ în mănăstirile moldave Neamţ, Dragomirna şi Secu, a exercitat „cea mai masivă şi cea mai lungă durată de influenţă a Sfântului Munte asupra vieţii călugăreşti din Ţările Române“. Înrâurirea învăţăturilor sale în rândurile iubitorilor de Dumnezeu a trecut din Moldova în Ţara Românească. Realitatea şi contribuţia sa la formarea şi întărirea tradiţiei isihaste a monahismului românesc rămân incontestabile, dar, cu toate acestea, este bine de ştiut că această lucrare nu s-a făcut fără temelie. Pr. prof. Dumitru Stăniloae vede în acest sens spaţiul românesc ca pe un punct nevralgic al procesului de răspândire a curentului filocalic în lume. „... nu este de mirare“ – spune părintele profesor – „că Filocalia sau scrierile filocalice şi-au luat drumul răspândirii lor în Rusia tocmai din Moldova.“

Un „harismatic“ al Ortodoxiei româneşti

Dată fiind formarea sa ascetico-mistică, poziţionată la confluenţa dintre autenticul isihasmului athonit şi moştenirea paisiană, Sfântul Calinic este aşezat de pr. prof. Dumitru Stăniloae în rândul „marilor harismatici ai Bisericii Ortodoxe Române“. Afirmaţiile sale sunt susţinute justificat de adâncimea mistică a trăirilor şi experienţelor ascetice, desprinse din viaţa plină de har a Sfântului Ierarh, despre care au dat şi dau mărturie sfintele sale moaşte, ucenicii săi, sfintele noastre sinaxare, documentele rămase din vremea sa şi evlavia poporului dreptcredincios care l-a păstrat totdeauna la inimă ca pe un grabnic ajutător şi făcător de bine. Consemnarea părintelui profesor vine să întărească portretul creionat în rândurile Filocaliei VIII, de care ne-am folosit la începutul analizei noastre. El ne prezintă astfel icoana autentică a isihastului cernican. În persoana Sfântului Calinic, ia naştere chipul autentic al iubitorului de Hristos. În viaţa lui, rugăciunea se împleteşte cu munca, iar sărăcia cu smerenia, milostenia, postul şi neîncetata rugăciune, peste toate sălăşluind iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. „Ajuns monah încă din tinereţe“ – notează pr. Stăniloae -, «el şi-a mortificat trupul tânăr printr-un post foarte aspru pe care numai un om desăvârşit l-ar fi putut suporta… Mult timp s-a mulţumit cu pâine şi apă fără să se sature». «Noaptea nu dormea decât trei ore şi nu într-un pat, ci pe scaun. Ziua participa la cele mai grele munci împreună cu alţi călugări.» Nu a mâncat niciodată carne sau peşte, ci numai legume. Când a împlinit 70 de ani, Biserica i-a încredinţat un scaun episcopal, dar el şi-a continuat viaţa ascetică şi se îmbrăca într-un veşmânt sărăcăcios. Prin asceza sa nu căuta numai mortificarea patimilor, dar şi o sporire a virtuţilor opuse. El a dezvoltat astfel în sine blândeţea, răbdarea, smerenia şi mai ales iubirea. Suferea cu cei nefericiţi, îi ajuta pe toţi cei despre care ştia că sunt în nevoi. Banii pe care cei bogaţi îi dăruiau pentru slujbele bisericeşti, el îi trimitea de îndată celor săraci. Avea liste cu nevoiaşii din mai multe oraşe şi le trimitea bani de îndată ce primea. Când nu avea nimic ce să le trimită, plângea şi cerea celor care se aflau în jurul său «să-i facă rost de bani pentru a-i trimite sărmanilor fraţi ai lui Hristos». Nu avea în chilia sa decât ulcior cu apă şi toată viaţa a purtat aceleaşi veşminte aspre şi sărăcăcioase. El a reuşit să împace într-un mod minunat asceza şi viaţa contemplativă cu activitatea de constructor şi organizator. A construit o mare biserică la Cernica şi şase alte biserici în mănăstiri şi parohii. A construit biserica şi reşedinţa episcopală din Râmnicu Vâlcea. La sfârşitul vieţii s-a retras din nou ca simplu călugăr în mănăstirea sa de la Cernica. A murit în 1868. Toată viaţa s-a concentrat în rugăciune şi contemplaţie. Prin rugăciunile sale a vindecat bolnavi“ (Pr. Dumitru Stăniloae, „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt“, ediţia a II-a, pp. 144-145).