Flaşnetarii – o specie dispărută a Bucureştilor

[Bucuresti]

https://calatoriinterbelici.wordpress.com/2016/12/03/flasnetarii-o-...

December 3, 2016 by calatoriinterbelici

Pe străzile Bucureştilor interbelici răsunau adesea melancolic cântecele parcă ruginite şi stângace ale flaşnetelor. Câte un vals la fel de vechi ca visurile bunicii se insinua în dimineţile răcoroase pe sub acoperişurile de ţiglă ale caselor de secol XIX sau prin ferestrele largi şi liniile zvelte ale blocurilor moderniste.

Atunci apărea la balcon o femeie ciufulită în capot de noapte, o bătrânică nostalgică sau o servitoare chicotindă. Flaşnetarul nu era de cele mai multe ori singur: avea cu el un papagal verde sau galben, care nu ştia să vorbească, dar extrăgea răvaşe despre amor, copii şi noroc în afaceri.

Flașnetarul – un tip dispărut al Bucureștilor. Se observă natura flașnetei: mai ușoară, se putea purta cu o bandă pusă de gât.

Dintr-un articol al „Ilustrațiunii române” din decembrie 1938, aflăm că flaşnetarii nu erau oameni ai nimănui, risipiţi la nimereală prin capitală. Nicidecum. Aveau chiar un fel de breaslă a lor şi un atelier pentru fabricarea sulurilor de cântece pe care le introduceau în flaşnetă. Breasla număra vreo 15 persoane, care porneau dis-de-dimineaţă în toate colţurile oraşului, „ducând în cutia lor cu muzică daruri pentru naivi, pentru fetişcane amorezate, pentru văduve cu speranţe”.

Bileţelele erau toate scrise de flaşnetarul-şef. Nu erau tocmai originale, fiind împărţite în doar 2 categorii: răvaşe pentru femei, în care li se spunea că vor lua de bărbat pe un anume Andrei, vor trăi până la 86 de ani şi vor avea mulţi copii, şi răvaşe pentru bărbaţi, în care acestora li se spunea că se vor amoreza de o anume Margareta, vor trăi până la 92 de ani, vor avea noroc la bani şi, iarăşi, o droaie de copii.

Flaşnetarii ocheau demoazele sentimentale sau domnişori loviţi de chinurile amorului neîmpărtăşit, gata să creadă în semne cereşti sau lumeşti şi să se agaţe de orice promisiune sau speranţă. Aceştia se jucau copilăreşte, aşa cum te joci cu petalele florilor (mă iubeşte- nu mă iubeşte), punându-l pe papagalul uneori recalcitrant să le aleagă „soarta”. Flaşnetarii puneau atunci, după caz, drept fundal sonor, „valsul dimineţii” sau „hora de la Măgurele”. Repertoriul muzical era şi el la fel de „bogat” ca cel al biletelor mov, roz sau bleu.

https://calatoriinterbelici.files.wordpress.com/2016/12/flasnetarul... 300w" sizes="(max-width: 492px) 100vw, 492px" style="height: auto; max-width: 99%; background: none 0px 0px repeat scroll #ffffff; border: 1px solid #e2d8ba; font-size: 12px; margin: 0px; padding: 3px; outline: 0px; vertical-align: baseline;" />

Flașnetarul și o fetișcană.

Tagma flaşnetarilor era aparent una foarte închisă: dacă se ivea vreunul mai independent, care voia să se rupă de ceilalţi sau să aducă inovaţii, era repede pus la punct. De cele mai multe ori, i se zgâriau sulurile cu melodii, ca să nu le mai poată cânta. În ciuda lipsei lor de inovaţie, însă, şi a bileţelelor repetitive, flaşnetarii erau în continuare întâmpinaţi cu entuziasm şi palpitaţii: oare azi ce mi-o ieşi? Oare ce îmi va spune de data asta bileţelul?

Aceşti muzicanţi învârtitori de manivelă nu erau singurii care umpleau de sunete străzile Bucureştilor. Conform aceluiaşi articol din „Ilustraţiunea română”, aflăm că muzicanţii stradali din oraş erau puţini, dar de calitate. Să fi fost ironic oare? De obicei aceştia umblau câte doi şi îşi primeau răsplata de la fereastră, aşa cum şi astăzi li se mai aruncă bani trupelor mari de colindători care vin în Bucureşti de Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou.  Vedeai deseori pe străzi câte un găligan purtând o imensă caterincă, un fel de orgă portabilă cu manivelă, similară flaşnetei, dar cu mult mai mare, şi câte un ţigan cu tamburină.

Deşi în DEX flaşneta apare ca fiind sinonimă cu caterinca, articolul din 1938 pare să le dea sensuri diferite. Dacă termenul “caterincă” provine din ucraineană (katerynka)  şi pare echivalentul flaşnetei (provenit din nemţescul Flaschnett) în zona Moldovei, cel puţin în sud, în Bucureştii interbelici, exista o mică diferenţă între instrumentele  la care se refereau cei doi termeni.

https://calatoriinterbelici.files.wordpress.com/2016/12/caterinca.p... 906w, https://calatoriinterbelici.files.wordpress.com/2016/12/caterinca.p... 150w, https://calatoriinterbelici.files.wordpress.com/2016/12/caterinca.p... 300w, https://calatoriinterbelici.files.wordpress.com/2016/12/caterinca.p... 768w" sizes="(max-width: 453px) 100vw, 453px" style="height: auto; max-width: 99%; background: none 0px 0px repeat scroll #ffffff; border: 1px solid #e2d8ba; font-size: 12px; margin: 0px; padding: 3px; outline: 0px; vertical-align: baseline;" />

Caterinca (stânga imaginii): mai mare decât flașneta, se așeza pe un trepied.

Din imagini se înţelege de asemenea că era vorba despre lucruri diferite. Flaşneta era purtată de cele mai multe ori de gât, fiind mai mică şi mai uşor de cărat pe străzile oraşului. Pe ea se aflau înşirate multele bilete colorate din care îţi puteai afla destinul. Caterinca în schimb era ceva mai mare, nu o puteai căra de gât, ci numai în spinare şi era instalată pe un trepied. Muzicanţii alegeau de cele mai multe ori intersecţii sau străzi puţin circulate, pe unde trecea un automobil sau o trăsură la fiecare 3 ore şi începeau să învârtă gânditori şi trişti manivela. Indiferent că se auzea un vals, un tango sau o doină, ţiganul începea să ţină ritmul bătând în tamburină cu mâinile sau cu tocul ghetei: „ritmul lui e atât de cuceritor, încât smulge gologanul din mâinile publicului. Ţiganul adună într-o zi câteva sute de lei, din care dă tovarăşului de băutură şi restul îl depune la Cassa de Depuneri. Vrea să plece în America să devină cineva… E un tip al Bucureştilor.”

Flaşnetele şi caterincile, destul de diferite, iată, între ele, fac parte din fondul muzical pierdut al Bucureştilor. Nu ne-a mai rămas, dintr-una dintre ele, decât o expresie: „a face caterincă”. Din cealaltă, mai vedem  uneori prin Centrul vechi câte un specimen rătăcit şi parcă neautentic.

sursa text și imagini: „Ilustrațiunea română”, 24 decembrie 1938, via digibuc.ro

culegător și (re)povestitor: Andreea Apostu