Culoarea lor, care ar putea aminti de celebra melodie „La vie en rose“, a nemuritoarei Edith Piaf, şi picioarele subţiri, ca nişte nuiele, creează imaginea unei fiinţe fragile. Însă flamingul mic din Africa este o pasăre tare de tot.
Pînă la patru milioane de păsări Phoeniconaias minor trăiesc în lacurile sodice înşirate de-a lungul Văii Marelui Rift african. Numite astfel din cauza bicarbonatului de sodiu dizolvat din solul vulcanic, lacurile calde şi puţin adînci favorizează creşterea spirulinei, principala hrană a păsării.
Pentru flamingo, hrănirea înseamnă o nouă perspectivă: cu susul în jos. Ca să consume alga spirulina, principala sa sursă de hrană, pasărea îşi întoarce capul, iar baza ciocului e îndreptată în sus. Mandibula mare serveşte şi drept plutitor, pentru a-i împiedica ciocul să se scufunde prea mult. În timp ce pasărea îşi leagănă capul dintr-o parte în alta, limba mare şi groasă pompează apa în mandibula asemănătoare unei scafe, unde filtrul de excrescenţe în formă de perişori extrage algele. Stolurile de flamingi au nevoie de cantităţi uriaşe de spirulină. O sută de mii de păsări consumă 30 de tone pe zi, dar au fost observate şi stoluri de peste un milion de exemplare. Însă nu întotdeauna cresc suficiente alge în lacurile de pe Marele Rift; chiar şi cele mai bogate colonii de spirulină pot dispărea în scurt timp. Cînd condiţiile se schimbă, zgomotoşii nori rozalii se grăbesc spre lacul următor. Programul lor e imprevizibil. Flamingii mici nu migrează – ei hoinăresc.
Flamingii se înalţă deasupra izvoarelor vulcanice fierbinţi şi trec razant pe deasupra apelor calde pline de gheizere ale Lacului Bogoria din Kenya. Apa proaspătă iese din izvoare la temperatura de fierbere, dar altceva nu există de băut. Mai în aval, unde apa se răceşte la circa 650 C, păsările se aşază în ordine, curăţindu-şi penele de depunerile alcaline din lac în timp ce îşi aşteaptă rîndul ca să soarbă lichidul fierbinte. În altă parte, apa Lacului Bogoria poate fi amară şi caustică şi cu miros de ouă stricate. Apa sărată nu are peşti şi există puţină vegetaţie în afară de spirulină. Doar cîteva vieţuitoare pot suporta asemenea condiţii, flamingii fiind singurii care prosperă aici. Astfel, lipsa concurenţei pentru resursele de hrană face ca numărul lor să crească foarte mult.
În cea mai mare parte a Africii, acvilele strigătoare (Haliaetus vocifer) se hrănesc cu peşte. Dar apele dure populate de flamingii mici fac imposibilă viaţa multor peşti. Din fericire pentru acvilele strigătoare, imensa populaţie de flamingi din vale furnizează o pradă uşoară. O acvilă a pîndit ore întregi de pe malul Lacului Nakuru înainte de a se înălţa brusc şi de a coborî în picaj drept în spatele victimei. Cînd o pereche de marabu (Leptoptilus crumeniferos) a sosit să se înfrupte din carne, acvila, mai mică, le-a gonit. Provocarea acvilei de către marabu – alte două păsări se luptă cu o acvilă tînără pentru un leş – este ceva frecvent pe lacuri. Marabu fură de obicei hrana altor prădători sau mănîncă ouăle din cuiburi, dar ucid şi exemplare adulte de flamingo. Metoda: le înjunghie cu baioneta ciocurilor lor.
Text: Margaret G. Zackowitz
(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din decembrie 2003)
Galerie de imagini:
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius