O carenţă importantă a învăţământului filologic românesc este de natură … filologică: nu se mai fac analize de texte. Nu e vorba de „close reading” a criticii americane din anii 1930.
Disecarea textului sub raport lingvistic, identificarea sensurilor şi formelor, a rădăcinilor, relevarea topicii, a excepţiilor care confirmă regula şi creează originalitatea şi a raporturilor intertextuale, iată tot atâtea filologicale uitate. Îmi amintesc că făceam astfel de analize în facultate (care se chema pe atunci Facultatea de Filologie, devenită la începutul lui 1990 Facultatea de Litere), nu neapărat la literatură română, cât la latină, cu Iancu Fischer sau cu Sorin Stati. Nu mai am nici cea mai mică idee de ce am scris pe mai bine de o pagină despre primul vers din Eneida lui Virgiliu, din care mai ştiu doar jumătate: „Et regina gravi…” Niciodată un vers românesc nu ne-a fost analizat astfel în tot cursul facultăţii. E interesant că lucrul acesta se făcea la limbi străine, germana, în cazul meu, foarte probabil din necesităţi legate de traducere. Aşa se explică de ce nu mai există de o bună bucată de vreme filologi în sensul propriu, capabili, de exemplu, să scoată ediţii critice. Am remarcat şi cu alte prilejuri un fapt care trebuie să ne dea de gândit: felul în care până şi cele mai aplicate şi minuţioase comentarii de poezie (şi nu mă refer la cele intuitive artistic ale unor Negoiţescu sau Grigurcu, ci la cele filologico-filosofic nutrite ale unui Balotă) au lăsat neelucidate versuri sau poeme întregi. E cazul lui Bacovia (poemul Plumb, cu enigmaticul vers „dormea întors amorul meu de plumb” – subl. mea), Arghezi („odraslă vie a crimei tuturor”) sau Ion Barbu (poeme întregi, precum Mod, n-au primit decât explicaţii aproximative şi contradictorii).
Critica ultimelor decenii, îndatorată aproape exclusiv aceleia impresioniste interbelice, n-a fost niciodată filologică. Paranteza Noii Critici franceze s-a închis fără rezultate notabile pentru poezie. De câştigat în precizie literară şi lingvistică n-a avut, de pe urma structuralismului, decât romanul, naratologia fiind aproape singura disciplină cu adevărat nouă, moştenită de la Şcoala Formală rusă. Doar Riffaterre a examinat poezia sub raport formal şi lingvistic, înainte de a-i descifra simbolistica. Barthes şi Genette n-au avut antene pentru poezie, care i-a interesat prea puţin şi pe structuraliştii noştri, Mihai Zamfir (care, când a scris despre poezie, a fost mai aproape de tradiţia impresionistă decât de structuralism, cu excepţia, poate, a micului studiu despre Macedonski) sau Al. Călinescu. E cât se poate de semnificativ faptul că Mallarmé n-a profitat deloc de pe urma criticii structurale, nici chiar el, deşi era o pâine de mâncat cu autorul lui Le Jeu de Dès n’abolira pas le Hasard. Cât priveşte textualismul, dezvoltat pe model italian de Marin Mincu şi de alţii, el presupune o analiză, pe cât de sofisticată, pe atât de aleatorie, dar nu una propriu vorbind filologică. O dată decesul Noii Critici înregistrat oficial, critica românească a revenit la impresionismul glorios inspirat de Lovinescu şi de Călinescu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius