File despre rugăciune și recunoștință în corespondența unui ilustru monah

[altmariustotal ortodox]

epere şi idei

http://ziarullumina.ro/file-despre-rugaciune-si-recunostinta-in-cor...

Timotei Prahoveanul Episcopvicar Arhiepiscopiei Bucureştilor, 22 Octombrie 2015

Arhimandritul Benedict Ghiuş, o figură luminoasă a Ortodoxiei româneşti, a știut ca între numeroasele sale preocupări cărturărești și călu­gărești să poarte mereu și de grija prietenilor, a monahilor și a credincioșilor iubitori de Dumnezeu. Întrarmat cu rugăciunea care era bucuria vieţii sale, a trecut prin numeroase greutăţi ale vremurilor. Deși mărturiile despre viața lui sunt puține, în bogatul tezaur epistolar al acestui monah am regăsit rânduri cu adevărat patericale despre rugăciune și despre recunoștință față de slujitorii și profesorii pe care i‑a întâlnit.

 Dragă Frate Ioan

Sunt în viaţa omului zile unice. Ziua de azi ar trebui să fie în viaţa frăției tale o zi unică în felul ei. E ziua Intrării în biserică a Maicii Domnului. Iată, un copil genial şi transfigurat în vârstă de numai trei ani, cu toată agera prospeţime şi precocitatea sa, poartă pe umeri toată povara viitoarei iconomii de mântuire a universului întreg. N‑o ştie clar, dar o presimte, o intuieşte, i se descoperă ca o extatică revelaţie. Şi‑aceasta este intrarea ei în Dumnezeiasca şi ascunsa Sfântă a Sfintelor, astăzi.

De‑aici încolo, ziua aceasta e patronul şi modelul intrării frăției Tale pentru tot restul vieţii pe drumul bărbătesc al rugăciunii lui Iisus: inima de foc a Ortodoxiei. Vibrant patronaj!

În împărăţia rugăciunii îţi dorim de aceea din toată inima cu toţii locul dintâi, loc pe care eterna prospeţime şi simplitate a copilului îl are în Împărăţia lui Dumnezeu. Îngăduie totuşi câteva scurte lămuriri de început. E datoria mea s‑o fac.

Rugăciunea lui Iisus e o tradiţie ascunsă, o zestre şi o moştenire vie, e ca o inimă de foc, e o întreagă rânduială şi de viaţă, şi de rugăciune.

În scrierile Sfinților Părinţi ea e numită: „calea de sus”, „ştiinţa şi moştenirea sfinţilor”, „Liturghia ascunsă a minţii şi a inimii”, „rugăciunea nesfârşită”, „sfinţita rugăciune”, „dumnezeiescul meşteşug”, „călătoria spre locul inimii”, „chemarea lui 
Iisus” ş.a.

Ea vine de departe. Omul n‑a existat niciodată fără ea. Vine din începuturi, din Rai, e expresia fierbinte a aspiraţiei omului după Mântuitor, după plenitudine. Dar ea s‑a chintesenţializat şi s‑a precizat mereu de‑a lungul etapelor istoriei omului. Venirea Hristo­sului‑Dum­nezeu, creaţia din nou a lumii începută prin Învierea Lui şi înalta experienţă a Atosului i‑au dat forma clasică. Dar ea e şi astăzi într‑un proces de actualizare, de deschidere, de împrospătare, de căutare şi aşa va fi până la sfârşit.

E o tehnică duhovnicească concentrată, de integrare în lucrarea de salvare, de transfigurare, de creaţie din nou, a lui Hristos cel Înviat, Viu şi activ, ca o linie de forţă centrală care ne străbate existenţa, o tehnică de intrare în viziunea Lui, în rugăciunea Lui neîncetată, în bucuria lucrării Lui, de curăţire, de ridicare, de deschidere, în dragostea Lui de transfigurată atotplenitudine. E o tehnică de integrare în misterul fără margini al lui Hristos Cel viu şi în pretutindeneasca Lui prezenţă mereu activă în Biserică, în om, în lume.

Fericitul Paisie deosebeşte o lucrare a rugăciunii pentru cei începători legată de curăţirea de patimi. E vorba de gânduri, dorinţi, ispite, conflicte adânci, secrete, monştrii din omul subteran, demonii şi strigoii din iadul interior, tenebrele care se frământă în noi, în bietul om ce suntem, şi ţipăm după unicul Salvator ca să ne tămăduiască, să ne smulgă, să ne elibereze.

Cea de‑a doua lucrare a rugăciunii e pentru cei desăvârşiţi. Ea e legată de vederea lui Dumnezeu. Ea vine când vrea Dumnezeu. Să te socoteşti totdeauna un începător. Aşa nu vei greşi niciodată. Pentru această lucrare atât de importantă tradiţia a stabilit necesitatea unei binecuvântări. Ea e garanţia aşezării sub semnul ocrotirii şi ajutorului lui Dumnezeu. Ea e semnul unei autenticităţi, semnul tradiției, semnul unei frăţii.

Îndurerată familie

Întristaţi ascultători

Vestea mutării la cele veşnice a celui care a fost Ion Ionescu am primit‑o cu o adevărată strângere de inimă. Aşa cum bunăoară ţi se strânge inima când ai pierdut o rudă apropiată, sau o cunoştinţă veche care a lăsat o urmă de neşters în viaţa ta.

Căci sunt binefăcători aşezaţi de Dumnezeu la cine ştie ce răspântie a drumurilor vieţii care în iconomia zilelor noastre înseamnă mai mult decât cea mai apropiată rudă. Unui astfel de binefăcător pe cât de discret pe atât de adevărat, ne‑am adunat acum noi, câţiva numai din nenumăratele lui serii de elevi, ca să‑i aducem din toată cinstea inimii un binemeritat omagiu de recunoştinţă şi un prinos de rugăciune pentru odihna sufletului către Tatăl nostru, al tuturor.

Orăşean de origine, Ion Ionescu s‑a născut în Slatina, la 12 iulie 1877. Înzestrat cu remarcabile însuşiri artistice, urmează Şcoala de Belle‑Arte din Bucureşti, după absolvirea căreia e numit profesor de caligrafie şi desen la Liceul Unirea din Focşani în 1901. Totodată funcţionează şi ca secretar al Inspectoratului şcolar din acelaşi oraş. După un an, este transferat ca profesor la Şcoala superioară de comerţ din Galaţi, pentru ca începând din 1904 să ocupe şi funcţia de secretar la această şcoală, calitate pe care o va deţine până în 1914.

Din noiembrie 1908 funcţionează şi ca profesor la Seminarul `Sfântul Andrei~ din Galaţi, iar din decembrie 1914 ocupă şi funcţia de secetar al seminarului, funcţie pe care o păstrează până în 1940, anul ieşirii sale la pensie. A mai fost între timp în Galaţi, profesor la Şcoala Profesională de Fete, profesor la Gimnaziul `C.A. Rossetti~, la Şcoala Secundară de Fete, Şcoala Normală etc...

Generaţia noastră, ca profesor şi secretar la Seminarul `Sfântul Andrei~ din Galaţi, l‑a cunoscut. Îl revăd parcă şi azi ca în primii ani de şcoală. Păşea gânditor, în fiecare dimineaţă, deşi sclipitor de sănătate. Îl apăsau poate grijile răspun­derilor instituţiei, poate povara strâmtorărilor atât de obişnuite unui cămin modest de func­ţionar? Cine ştie?...

Cu cei doi fii ai lui - unul din ei ne‑a fost doar coleg de clasă - am crescut pot spune împreună. Dar niciodată n-am ştiut mai mult. Era ţinuta sobră şi demnă a părintelui. A iubit mult şcoala aceasta, şcoala aceasta pregă­titoare de preoţie, de fii de ţărani, în mijlocul cărora i‑a plăcut să vină şi unde a rămas până la pensionarea lui. Şcolarii simţeau de altfel dragostea lui şi se sileau cum puteau, să‑i răspundă. E drept, nu‑ţi arăta dragostea lui de la început. Cât erai în cursul inferior te întâm­pinau de obicei o faţă severă şi o voce aspră. Dar asprimea aceasta nu înşela pe nimeni. Trebuia să ajungi însă în cursul superior ca să cunoşti din plin ce inimă de aur se ascundea sub această aparentă asprime. Era bun într‑adevăr, bun şi înţelegător. Şi cum n‑ar fi fost înţelegător la nevoile altora el, care de atâtea ori singur domesticise nevoia? Fiecare din elevii lui, sunt sigur, ar avea de spus în privinţa aceasta o poveste întreagă.

Cu aceeaşi nedesminţită modestie îşi purta el şi sufletul său de artist. Ce caligrafie minu­nată torceau degetele lui! Atâtea decoruri de fantastică feerie de sub penelul lui au ieşit! Dar ce entuziasm, ce însufleţire aprindea omul acesta pentru marea serbare patronală a Seminarului, în toţi fiii aceia de ţăran care erau sub regia lui...

N‑aş şti să spun ce era viaţa lui de rugăciune. Viaţa lui interioară a fost prea discretă ca să putem şti ceva precis. Dar un om cu o atât de bogată zestre sufletească nu se poate să nu fi avut în viaţa lui şi clipe în care să se roage, nu se poate să fi fost lipsit tocmai de acel simţ fundamental al omului, care‑i simţul sacrului, simţul lui Dumnezeu...

În numele tuturor seriilor de seminarişti care l‑au avut profesor şi secretar al şcolii, pentru bunătatea, atenţia şi înţele­gerea care a avut‑o faţă de nevoile noastre, pentru nobilele bucurii curate pe care ni le‑a dăruit cu atâta uitare de sine, la o vârstă când nu se mai pot şterge, îi aducem în această clipă de dureroasă despărţire vremelnică, înaintea lui Dumnezeu, un suprem prinos de recunoştinţă adevărată.

Rugăm întristata familie să primească îndureratele noastre condoleanţe şi chemăm asupra ei mângâierile întregi pe care Hristos le‑a făgăduit celor în durere şi celor ce plâng. Şi acum, plecându‑ne sufletele către Bunul Dumnezeu Mântuitorul nostru, Îi facem rugă­mintea să ierte toate păcatele pe care ca un om a putut să le facă în viaţa aceasta robul Său Ioan Ionescu, iar sufletul lui să‑l sălăşluiască în latura celor buni şi drepţi.

Dumnezeu să‑l odihnească în pace!