Considerat de către Alberto Manguel o capodoperă (El Pais), tradus deja în engleză și spaniolă, de asemenea, în România fiindu-i decernat Premiul Leibniz pentru proză, Umbra exilată (Polirom 2021), romanul-colaj al lui Norman Manea, reprezintă o construcție cu totul neconvențională în peisajul literaturii noastre contemporane. Iubirea absolută, prietenia solidară, formele exilului modern, reflecția profundă despre nevoia singurătății, cinismul îmbătrînirii, meditația cu privire la ororile secolului al XX-lea, rana perpetuă a Holocaustului – toate acestea compun o arhitectură muzicală, cu variațiuni multiple care acompaniază polifonic și compun story world-ul complex și fluid al unei biografii pentru care, cum spunea călugărul Hugh of Saint Victor, „întreaga lume este un tărîm străin“.
Sînt două tipuri de colaj în Umbra exilată: pe de-o parte, există un colaj al genurilor narativ-reflexive (proză ficțională cu elemente de memoir, fragmente epistolare, decupaje erudite din literatura academică, comentariu eseistic, extrase din lucrările studenților, prelegeri didactice). Toate acestea sintetizează o conștiință sceptică față de alcătuiri literare lineare, reiterînd forța acestui prozator global nu doar de a naviga teritorii tematice de o acută actualitate (exilul perpetuu, iubirea imposibilă, condiția umană ca formă de explorare a incertitudinii, autoritarismul politic, sexualitatea reprimată, antisemitismul structural), dar inclusiv de a problematiza corelativ și de a reinventa critic formule literare inedite. Pe de altă parte – iar asta mi se pare fundamental –, volumul trebuie citit drept colaj al întregii opere a lui Norman Manea, în sensul că situațiile epice, personajele, incursiunea intelectuală sceptică și incisivă, respectiv stratificările stilistice comunică cu toate celelalte cărți ale sale.
Precedată de două inserturi savante și întrucîtva muzeale despre exil și Peter Schlemihl (care va deveni alter egoul cultural al protagonistului), ficțiunea debutează kafkian-oniric într-un București difuz, în care personajul principal, un ins bulversat care pendulează între personajul lui Adelbert von Chamisso și dublul livresc al lui Manea, August Prostul din Anii de ucenicie (1979), primește un plic suspect prin care este convocat într-o audiență obligatorie. În plan existențial, protagonistul este un cetățean eminamente livresc, maladiv, suferind – conform unui diagnostic al medicului său psihiatru – de „fobia realității“, o versiune acceptabilă social a neurasteniei, patologie specifică Estului, care s-a dovedit fatală pentru bufonul Tolea din Plicul negru (1986). Acest personaj primește „forțat“ pașaportul din partea colonelului Tudor (într-un episod literaturizat, dar care poate fi găsit în versiunea documentară în Despre clovni, 1991), evadînd dintr-o lume nenumită geografic, dar autoritar-opresivă, spre un ținut democratic mitologizat, dar incert, oarecum agresiv prin ritmul cotidian, oricum inadecvat unei personalități introvertite.
Între cele două tipuri de societăți, modul în care se gestionează relația fiecărui cetățean cu umbra sa devine central. În vechea lume fals socialistă, protagonistul încă nu se eliberase de „umbra supraveghetoare“ (trimiterea este, evident, la informatorii Securității); în schimb, exilul în Paradis i-a oferit privilegiul de a-și lăsa în urmă „tributul deznădejdii“, însă de a se arunca inevitabil în tranzacțiile capitaliste ale „măsluitorilor speranței“.
Din interviurile lui Norman Manea antologate în Casa melcului (2006), aflăm că Berlinul (prima destinație provizorie a scriitorului exilat, similară cu cea a personajului din Umbra exilată), cu amestecul său de confuzie şi speranţă, fusese doar un interludiu existențial. Cum știm inclusiv din Întoarcerea huliganului (2003), omul Manea nu a ţinut cont de avertismentul sarcastic al lui Cioran (referitor la stabilirea în Paris, „l’endroit idéal pour rater sa vie“), optînd pentru o bursă Fullbright la Washington, unde va descoperi treptat avantajul solitudinii („nicăieri nu se poate învăţa mai bine singurătatea“) şi măreţia ajustării („[here] everything can be fixed“). Aceeași replică apare în Umbra exilată, formulată de către Mister John, președintele colegiului exclusivist, ca un fel de principiu universal al Paradisului capitalist, un loc în care biblioteca nu mai furnizează răspunsuri, cum era convins bovaricul livresc Gora din Vizuina. Nici umbra nu mai folosește nimănui, de vreme ce sufletul a devenit doar o referință livrescă.
În Octombrie ora opt (1981), cuplul arhetipal dezvoltat de imaginarul lui Norman Manea se afla în etapa anxietăților juvenile, manifestîndu-și legătura asemenea unor „orfani bizari, pierduţi în marea lume, rătăciţi în pustiu, strînşi, deznădăjduind unul în celălalt, doar astfel protejaţi, de fiecare dată altul prăbuşit, celălalt asumîndu-şi pentru scurtă vreme povara, rechemîndu-şi puterile, apoi iarăşi în roluri schimbate, ca nişte copii care fac pe grozavii“. În Umbra exilată, acest circuit intens emotional îl regăsim într-o altă etapă. Relația cu Sora Tamar/Agatha constituie legătura ombilicală, ambiguă, fluidă, de această dată matură, încărcată de o memorie apăsătoare, un fel de conexiune afectiv-erotică dublată de o solidaritate distantă. Cărțile, viața abstractă reprezintă remediul protagonistului, care îl ține cumva departe de perspectiva incestului, dar îl și îndepărtează de (i)realitatea imediată, de sprijinul nemediat al unei surori a cărei iubire nu scade deloc în intensitate, chiar dacă evită să se manifeste. Demult, în Zilele și jocul (1977), romanul care marca interludiul normalității într-o societate autoritară, erotismul tulburător şi maternitatea ocrotitoare însoțeau maturizarea tînărului. Omul devenea dumnezeul banalităţii sale existențiale, prefăcîndu-se că nu-i vede „păcatele“. Ajuns la o altă vîrstă biografică, respectiv într-o etapă avansată de înțelegere a răului care „mişcă lumea“ – cum observa Musil –, protagonistul din Umbra exilată lasă în urmă toate entuziasmele și orice naivitate. Se va adapta chiar și în capitalismul devorator, somnul lui adînc, tulburat, vîscos (imagine recurentă, pregnantă de-a lungul cărții) reiterînd metafora universului sufocant din Captivi (1971). Fobia realității, despre care am amintit ca diagnostic psiho-identitar, devine totodată o fobie în raport cu iluziile de orice fel, care îl face pe protagonist să se retragă în cochilia interiorității asemenea melcului terapeutic din povestea sorei Tamar.
„Neghiobul nu credea nici în reînviere, nici în renaștere“, scapă de vechea lume confiscîndu-i-se doar micul volum al lui von Chamisso. Dezinteresul pentru viața mundană, iar mai apoi evadarea definitivă în cărți reprezintă o consecință a rănii pe care „lagărul a produs-o, iar comunismul a adîncit-o“. Totuși, exilul îi impune să trăiască în „realitate“. Atît sora-iubită Agata/Tamar (filonul afectiv-erotic), cît și prietenul exilat Gunther (filonul politic) îl atrag pe protagonist în realitatea socială, ei sînt chemarea, ghidul și sprijinul către un exil asumat printre ceilalți.
Acest Gunther, la rîndul lui un exilat, seamănă cu Ianuli (din Plicul negru), dar mult mai prezent. E omul realității, un ins al discursurilor vehemente și al revoluțiilor neîmplinite, cetățeanul care critică partidul comunist dinspre socialismul democratic. Revoltat că Securitatea pierduse orice urmă de ideologie, fiind înlocuită doar cu metodologia supravegherii, însă dezamăgit profund de Occidentul capitalist unde evadase. Dacă în socialism umbra cetățeanului era informatorul, iscoada, în capitalism, după ce individual și-a vîndut umbra „omului în gri“ – dealerul meschin, aparent democratic, dar populist –, el devine un suspect.
Viața lui este recompusă epic magistral prin jurnalul Evei și scrisorile bătrînei Carol, care-l transformă din personaj principal în obiectul unor cercetări observaționale. Apoi, colajul cu lucrările studenților (care oferă o interpretare poliedrică, deopotrivă proaspătă și stranie, asupra lui Schlemihl) îi recompune profilul livresc, în vreme ce alternanța narativă ne permite să-i străbatem povestea acestui personaj bizar, biet emigrant vulnerabil care se întîlnește treptat cu noua lui viață, denunțînd acid feminismul conservator, ipocrit, de colegiu universitar, apoi orgoliul academic de a avea monopol de amvon asupra traumelor colective ale secolului al XX-lea („Știți, aici eu predau Holocaustul“) sau noua naivitate derutată a proiectelor identitare colectiviste (întîlnirea cu tînăra Rebekah, rabinul noii ordini descentrate). Nu în ultim rînd, aș reține perspectiva ficționalizată – infuzată cumva de atmosfera dialogului lui Habermas cu Derrida – despre 11 septembrie 2001. Probabil că peste cincizeci de ani va fi citită altfel, asemenea unui comentariu istoric într-un cadru narativ de calibru.
Antieroul din Umbra exilată este, de fapt, un Peter Schlemihl par excellence. Este „ficțiunea complementară“, ceea ce se adaugă în sens deconstructivist, acel ingredient de care are nevoie realitatea pentru a căpăta consistență. Este conștiința că umbra este o formă de exil interior mai degrabă decît orice urmă reflectată în exterior, ceea ce se adună într-o viață de om și compune o realitate psiho-emoțională al cărei centru rămîne incert, acea „identitate“ complicată, ireductibilă la slogane, imună la instrumentalizări, cumva marginală pentru spectatorii circului public global, dar tumultuoasă pentru individul obligat să navigheze pribeag prin lume și să negocieze în raport cu alteritatea tot soiul de identități ficționale. Însă, paradoxal, acest mecanism de permanentă supraviețuire prin adaptare nu aduce pulverizarea sinelui, ci adaugă straturi complementare de anxietate problematizantă. Cam asta ar trebui să însemne „exilat prin structură, nu prin situație“.
