https://blog.festivalenescu.ro/wp-content/uploads/2023/08/jurnal_de_festival.jpg 1200w" sizes="(max-width: 900px) 100vw, 900px" />
Există oameni – nu foarte mulţi – cărora le stă bine oriunde şi oricum. Şi care, din cauza asta, merită trataţi cu toată invidia. Sunt oameni care degajă acelaşi firesc într-o piaţă de peşte din Porto şi pe un fotoliu de la Covent Garden. Se poartă cu aceeaşi naturaleţe când ronţăie insecte prăjite prin cine ştie ce ungher asiatic şi când discută cu vedetele care surâd din paginile unui calendar Pirelli. Cunosc câţiva asemenea oameni şi mărturisesc că pe unul dintre ei l-am ridicat, cu puterea scriitorului care încerc să fiu, la rangul de personaj. Francezii numesc acest lucru renvoyer l’ascenseur, câtă vreme cel în cauză a publicat, cu ani în urmă, un volum cu titlul Profil. Poveste. Personaj. Omul nostru are un rol important, deloc de coloratură, în Festivalul Internaţional George Enescu de ani buni şi, spre pizmuiala generală, se poate constata că şi această ipostază, de intervievator inaugural şi de pauză, îl prinde la fel de bine ca orice alt decor al lumii. Îl cheamă Marius Constantinescu şi este o prezenţă care emană, printre altele, şarm, cultură şi bucurie a vieţii. A, era să uit. Şi vanilie.
Se vede (şi se miroase) treaba că diabeticii au un fel anume de a-şi „citi” interlocutorii. Şi cum aparţin acestei nobile categorii, ţin minte că în ziua când am stat pentru prima dată faţă în faţă cu Marius Constantinescu, mi-am spus: „iată o vanilie de om”. Ce însemna asta? Nimic altceva că intuiam în Marius un om capabil să te ajute să descifrezi parfumurile, gusturile şi aromele lumii, indiferent dacă prin „lume” înţelegem Madagascar, Toscana sau Brăila. Marius Constantinescu are vocaţia descoperirii şi când călătoreşte, şi când ascultă operă, şi când citeşte. Iar ceea ce descoperă dă mai departe, lucru pe care nu se pricep şi nu consimt să-l facă toţi. Aţi fi surprinşi cât de multor oameni le e străină voluptatea împărtăşirii.
Indiferent dacă e acasă, pe coclauri sau în intimitatea dialogală a Festivalului George Enescu, Marius Constantinescu rezolvă cu brio ecuaţia bunei locuiri – timp de o lună, o săptămână sau o jumătate de oră. Şi o face fiindcă se pricepe să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i caute şampania şi frisonul, să se lase extaziat şi surprins, să nu creadă niciodată că le-a văzut pe toate sau că ştie destul. Pe de altă parte, când pune mâna pe microfon, ai impresia că angajează instantaneu şi publicul, că-l face partener de discuţie. Marius nu recită texte de conjunctură – ăsta e teritoriul mediocrilor sau al roboţeilor cărora le-ai confiscat biblioteca dacă le-ai luat prompterul. Marius nu se aşază la vorbă doar cu un interlocutor anume, ci şi cu oamenii veniţi la Festival sau cu cei care-l urmăresc de acasă. Asezonează piesele, vorbeşte ştiind care e dozajul optim şi nu abdică nici măcar o secundă de la o ţinută fără cusur.
Nu ştiu dacă Marius îşi dă seama de felul în care dialogurile lui ies din tipar şi seduc deopotrivă prin prospeţimea rostirii şi ascuţimea întrebărilor. Mă gândesc doar că acest tip de stilistică e consubstanţial unui om care a stat de vorbă cu Salman Rushdie şi Virginia Zeani, cu Hélène Grimaud şi Andrei Şerban, cu Jordi Savall şi Viorica Cortez, cu Ana Wagner şi Jean-Yves Thibaudet, plus alţi o sută. Şi nu-mi dau seama care e reacţia privitorului când îl vede şi-l aude pe Marius: de admiraţie pentru ce şi cum spune sau de nerăbdare anticipativă pentru concertul care va să vină. În ce mă priveşte, Marius Constantinescu m-a câştigat. Nu doar fiindcă e la pertu cu toată muzica clasică a lumii (ce naşte din pisică…), nu doar pentru dulceaţa zâmbetului revărsat spre auditoriu, ci fiindcă lucrurile pe care le face – la Festival şi în afara lui – ilustrează o formidabilă trăire a clipei, cu tot ce are ea.
Există, de bună seamă, şi un lucru unde Marius Constatinescu şi cu mine ne despărţim violent în materie de gusturi, aşa cum am avut grijă să-i scriu pe o copertă de carte. Dacă Marius detestă stafidele în pască, eu le ador. Simt totuşi că, în ciuda acestui dezacord abrupt, suntem capabili amândoi să ne menţinem prietenia la aceeaşi temperatură. Nu de alta, dar numele noastre au aceeaşi cadenţă şi acelaşi număr de silabe.
Radu Paraschivescu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius