Festivalul Schumann de la Düsseldorf 2012 - jurnal de călătorie
Am ajuns la Düsseldorf în 24 mai 2012. Era o zi de joi însorită, de care m-am bucurat din tot sufletul după ce îndurasem zile nesfârşite de ploaie la Bucureşti.
Întotdeauna când ajung într-un loc nou - şi era pentru prima oară când ajungeam la Düsseldorf - încerc să-mi fac o primă impresie cât mai frustă despre viaţa obişnuită a oraşului. Iar aici am fost surprinsă de calmul pe care la Bucureşti îl întâlnim numai într-o zi de week-end.
Scopul călătoriei mele era clar: să asist la deschiderea Festivalului Schumann de la Düsseldorf, care anul acesta se desfăşoară între 24 mai şi 4 iunie. Düsseldorf, oraşul de pe Rin aflat la doar 40 de km de Köln, se bucură de amintirea celor patru ani petrecuţi de Schumann acolo - adică între 1850 şi 1854, acesta din urmă, anul când Schumann a plecat de bună voie la Einsenstadt, lângă Bonn, la un spital de boli nervoase. Familia Schumann a schimbat la Düsseldorf nu mai puţin de cinci locuinţe în acest interval - Clara Schumann nu suporta gălăgia vecinilor. Numai una dintre locuinţele familiei Schumann mai există astăzi - o casă aflată pe una dintre străzile din oraşul vechi, cu avantajul că avea două etaje unde membrii familiei Schumann se puteau bucura de intimitate. În curte, alte două case încă locuite astăzi şi o mică grădină ruptă parcă de realităţile oraşului modern.
Din taxi… la sala de concert
Taxiul m-a lăsat în faţa hotelului pe care organizatorii îl aleseseră pentru mine: Hyatt Regency Düsseldorf, cel mai nou hotel de 5 stele din oraş, aşezat pe o peninsulă pe Rin, cu o vedere spectaculoasă asupra întregului oraş. Hotelul cu cele 19 etaje ale sale domină portul Media - Medienhafen, adică vechiul port de pe Rin al Düsseldorfului, astăzi dezafectat, şi un nou cartier de clădiri de birouri, dintre cele mai spectaculoase arhitectural. Însă, în amintirea portului de odinioară, există încă vechile macarale şi şinele de tren, cu măiestrie încorporate în arhitectura urbană modernă.
La o oră după ce am ajuns la hotel, aveam prima întâlnire cu organizatorii festivalului şi cu persoana responsabilă de marketing pentru turismul din Düsseldorf. Am trecut repede în revistă programul zilei - aveam programate două interviuri la Tonhalle - sala principală de concerte din Düsseldorf şi unul dintre locurile de desfăşurare a Festivalului Schumann, cu primul violonist din Cvartetul Emerson - Eugene Drucker, apoi cu dirijorul Ariel Zuckermann, cel care avea să conducă un ansamblu pe care-l cunoşteam de la Bucureşti, din Festivalul Enescu de anul trecut - Camerata Salzburg.
Şi seara, de la ora 20, urma, bineînţeles, concertul.
Oferta turistică a Düsseldorfului
Nu am ratat ocazia de a afla mai multe despre oferta turistică a Düsseldorfului, un oraş care încă nu este una dintre destinaţiile de week-end favorite din Germania, dar care are toate şansele să devină. Cum la Düsseldorf se găseşte una dintre cele mai bune academii de artă din întreaga lume şi una dintre cele mai bune şcoli de muzică din întreaga Germanie, interesul pentru cultură, în special artă şi muzică, este foarte ridicat. În numeroasele muzee de artă din oraş găseşti oferte pentru toate gusturile - de la marii maeştri clasici, la avangardiştii zilelor noastre. De altfel, şi eu am vizitat o extraordinară expoziţie "El Greco şi moderniştii" despre care vă voi vorbi zilele viitoare.
Tot aici, la Düsseldorf, se află şi Colegiul de muzică "Robert Schumann" - una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ muzical din Germania, unde în prezent, am aflat cu mândrie, studiază şi români - chitaristul Mircea Gogoncea este unul dintre ei.
Düsseldorful, cu partea veche a oraşului - Altstadt - este o destinaţie perfectă de week-end pentru cei care iubesc natura spectaculoasă, cu Rinul curgând repede spre nord, cu o viaţă socială plăcută (această parte din Düsseldorf este numită în glumă şi cel mai lung bar din lume) şi cu evenimente culturale la fiecare colţ de stradă. Un oraş practic distrus în timpul celui de-al doilea război mondial, care astăzi este un important centru de business în lumea modei - cele mai importante branduri au birouri şi magazine aici, şi în acelaşi timp, o destinaţie culturală vibrantă, foarte în ton cu gusturile zilelor noastre. Şi dacă mai adăugăm şi faptul că de aici pleacă şi cursele care fac croaziere pe Rin, avem un tablou perfect pentru o destinaţie de week-end.
La Tonhalle
După o lungă plimbare prin centrul vechi al oraşului, am ajuns la Tonhalle, cea mai mare şi importantă sală de concerte din oraş, cu o arhitectură aparte. Clădirea a fost ridicată în 1926 ca parte a unui complex în care s-a organizat atunci o expoziţie mondială - era un Planetariu şi tavanul înalt pe care scânteiază stelele este la fel de uimitor şi astăzi. Acum o sală de concerte cu aproape 2000 de locuri, Tonhalle a necesitat investiţii în ceea ce priveşte acustica, finalizate cu succes.
Am fost condusă într-o cameră de repetiţii. Urma să îi iau un interviu lui Eugene Drucker, primul violonist al Cvartetului Emerson, consider, unul dintre cele mai bune cvartete de coarde la nivel mondial. Şi nu vorbesc aici despre semnele acestei recunoaşteri, adică - de exemplu, cele 10 premii Grammy obţinute de-a lungul carierei de 35 de ani, dintre care două pentru cel mai bun album de muzică clasică - Cvartetul Emerson este singurul ansamblu de muzică de cameră din lume care are un asemenea palmares.
Eram deci, foarte emoţionată. Cunoşteam parte dintre înregistrările cvartetului Emerson - prezentasem chiar pentru Radio România Muzical ultimul lor disc premiat cu Grammy -Intimate letters - cu lucrări de Janacek şi Martinu. Ştiam despre Cvartetul Emerson că a fost şi invitatul festivalului Enescu - au susţinut un recital la Ateneu în 6 septembrie 2005.
Eugene Drucker: Am fost foarte impresionaţi de festival în sine, am fost trataţi bine. Eu şi celălalt violonist din cvartet, Philip Setzer, am avut o studentă violonistă din România, Irina Gruia, la Hartford University, unde predau. Ea s-a întors în România şi atunci, în 2005, când am cântat noi la Bucureşti, ne-a invitat la un restaurant unde se cânta muzică populară şi se şi dansa. Ceea ce a fost foarte interesant pentru noi. Desigur, iubim muzica din estul Europei şi opinia mea este, deşi unii s-ar putea să nu fie de acord cu mine, că cea mai interesantă muzică populară o găseşti în Europa de est. Poate şi pentru că iubesc atât de mult muzica lui Bartok, pentru mine este cel mai mare compozitor al secolului XX şi ceea ce a făcut în domeniul cercetării etnomuzicologice este uimitor.
Desigur, subiectul legăturii prim-violonistului Cvartetului Emerson, Eugene Drucker, cu muzicienii români, nu putea fi ocolit.
Eugene Drucker: Radu Lupu este român. L-am întâlnit odată. Eram la o recepţie după recital cu Barbara Hendricks la Montreux, unde a fost invitat şi Radu Lupu. De când au apărut CD-urile - şi e ceva timp de atunci - le colecţionez. Am un CD cu Sonatele Brahms cântate de Radu Lupu, pe care nu le ştiam prea bine din altă sursă. Aşa le-am învăţat, ascultând înregistrările lui Radu Lupu.
Alţi interpreţi români: Dinu Lipatti, care a fost un muzician minunat.
Nu ai ocazia să vorbeşti în fiecare zi cu un interpret care are 10 premii Grammy, aşa că era firesc să aflu ce înseamnă cu adevărat experienţa de a dobândi aceste distincţii atât de râvnite.
Eugene Drucker: Cred că premiile Grammy ne-au folosit ca să promovăm munca pe care o facem şi numărul de premii Grammy pe care le-am strâns de-a lungul anilor ne-au ajutat să ne vindem mai bine CD-urile şi, poate, să fim plătiţi mai bine. E greu de spus, pentru că totul ţine de un continuum al carierei. Într-un mod mai prozaic, pot spune că oamenii care nu ştiu multe despre muzica clasică, ştiu însă despre premiile Grammy. În New York, de exemplu, dacă îmi vine un muncitor acasă să-mi repare ceva şi vede premiile Grammy pe raft, este foarte impresionat. Însă câteodată îi spun soţiei mele că n-ar trebui să-mi expun premiile, pentru că dacă lumea le vede, îşi închipuie că am o mulţime de bani, ca un muzician pop laureat cu Grammy.
Cred că tendinţa este de a da premii Grammy albumelor cu muzica clasică a secolului XX sau contemporană. Noi însă am luat premii Grammy şi cu cvartetele de Beethoven şi Mendelssohn. Ceea ce cred că i-a impresionat la Mendelssohn a fost că am înregistrat Octetul cu noi înşine, adică am suprapus două înregistrări, ceea ce e neobişnuit pentru muzica clasică.
Eugene Drucker, prim-violonist al Cvartetului Emerson, mi-a vorbit şi despre cartea sa, The Saviour, recenzată pentru revista "Suplimentul de cultură" de Victor Eschkenazy în 2007, o carte de ficţiune ce are însă în centru muzica. Aşa cum ne-a mărturisit autorul, acţiunea are la bază povestea reală trăită de tatăl său care a emigrat din Germania spre Statele Unite ale Americii în timpul celui de-al treilea Reich, lăsând-o în urmă pe iubita sa, românca Marieta Lupu, pe care nu a mai văzut-o niciodată, dar cu care Eugene Drucker s-a întâlnit în Israel, la 60 ani de la întâmplările descrise în carte.
Interviu cu surprize - dirijorul Ariel Zukermann
După interviul cu Eugene Drucker, am aşteptat ca dirijorul Ariel Zukermann să termine repetiţia de la Tonhalle din Düsseldorf cu Camerata Salzburg. Organizatorii m-au avertizat că Zukermann doreşte în mod special să vorbească cu mine, pentru că părinţii lui sunt din România, însă declaraţia care urmează, m-a luat total prin surprindere.
Ariel Zukermann: Bună seara. Mulţumesc frumos. Nu vorbesc aşa de bine. Înţeleg tot. Părinţii mei sunt din România, din Bucureşti şi am locuit când am fost copil… şi am fost odată la un concurs în România - de flaut - a fost în '99, cred. Îmi place foarte mult România, oamenii… am fost două săptămâni acolo şi vreau foarte mult să merg înapoi. Pentru mine e inima mea.
Acesta a fost salutul dirijorului Ariel Zukermann, surprins în seara zilei de 24 mai la Tonhalle din Düsseldorf. Un tânăr dirijor de 39 de ani, născut în Israel din părinţi plecaţi din România, un muzician cu studii în Germania şi Suedia care desfăşoară în prezent o foarte frumoasă carieră alături de orchestre importante, aşa cum este şi Camerata Salzburg, pe care urma s-o dirijeze la Düsseldorf şi pe care am ascultat-o şi noi în 2011 în cadrul festivalului Enescu.
Am simţit pe tot parcursul călătoriei mele la Düsseldorf că păşesc mândră pe urme ale unor români sau cu nuanţă românească, părea că fiecare are o minimă legătură cu România. Şi dacă suntem obişnuiţi să fim jenaţi de gesturile nepotrivite ale unora dintre compatrioţii noştri care nu fac cinste ţării lor în străinătate, de data aceasta am simţit exact opusul, pentru că muzicienii români sunt foarte respectaţi şi reprezintă, cred, câţiva dintre cei mai buni ambasadori, chiar dacă doar culturali, pe care-i are România.
Despre concertul de deschidere din 24 mai 2012
Am terminat interviul cu Ariel Zukermann cu doar câteva minute înainte de debutul concertului inaugural de pe scena Tonhalle. Vorbim din nou despre festivalul Schumann de la Düsseldorf, care anul acesta se desfăşoară în perioada 24 mai-4 iunie şi ale cărei prime două concerte le-am ascultat la faţa locului, la invitaţia organizatorilor.
Un concert numit "o uvertură transatlantică", pentru că Michael Becker, intendantul festivalului, a reunit muzica lui Schumann cu cea a creatorilor americani într-o seară ce a urmat tipicul concertelor din vremea lui Schumann - adică un concert jalonat de două pauze mari, în care publicul a avut ocazia să socializeze, şi cu un program divers atât din punct de vedere al lucrărilor, cât şi al interpreţilor.
Prima parte a programului din 24 mai de la Düsseldorf a cuprins Cvintetul cu pian op.44 de Robert Schumann, interpretat de Cvartetul Emerson şi pianistul Tsimon Barto. Ştiam din interviul cu Eugene Drucker - prim violonistul cvartetului - că au existat diferenţe de opinie referitor la interpretare, care de altfel s-au resimţit şi pe scenă - pianistul fiind vizibil mai grăbit şi mai nervos în viziunea sa decât membrii cvartetului care mi s-au părut mult mai aproape de spiritul muzicii lui Schumann. După prima pauză, Cvartetul Emerson pur şi simplu a vrăjit sala cu partea a II-a din Cvartetul op.11 de Samuel Barber - celebrul Adagio, cântat în picioare de cei 4 muzicieni, de altfel, o marcă distinctivă pentru recitalurile Cvartetului Emerson.
Percuţionistul Martin Grubinger
Apoi, pe scenă a urcat cel pentru care am fost foarte interesată să vin la Düsseldorf ca să-l ascult: percuţionistul de 29 ani Martin Grubinger, pe care-l ştiam de pe discul săuDrums'n'chant pe care-l prezentasem în premieră la Radio România Muzical. Iar aşteptările mele au fost împlinite: am ascultat şi am văzut - nu mai puţin important - un muzician spectaculos, total dedicat artei sale, care pur şi simplu a electrizat sala cu un inedit concert pentru percuţie şi orchestră de cameră de John Corigliano, concert intitulat The Conjurer. O lucrare contemporană accesibilă, chiar dacă nu lipsită de asperităţi, însă foarte vie şi în care instrumentele de percuţie se etalează, pe grupe în fiecare dintre cele 3 părţi: mai întâi cele de lemn, apoi cele de metal, şi apoi cele cu membrană. A fost un succes binemeritat al tuturor celor de pe scenă: Martin Grubinger, Camerata Salzburg şi Ariel Zukermann, acesta din urmă stăpânind foarte bine întreaga desfăşurare muzicală nu tocmai uşor de condus.
A urmat a doua pauză, iar apoi a treia parte a concertului a debutat cu uvertura muzicii de scenă "Hermann şi Dorotheea" de Robert Schumann, o lucrare compusă de Schumann la Düsseldorf, însă nu una dintre capodoperele sale. Şi, pentru final, o prelucrare pentru percuţie şi orchestră de Martin Grubinger senior pentru suita "West Side Story" de Leonard Bernstein - tot cu Martin Grubinger în prim-plan - lucrare care efectiv a ridicat publicul în picioare, odată prin muzica foarte antrenantă, apoi, prin surprinzătorul aranjament pentru percuţie şi orchestră şi în final, dar nu în ultimul rând, pentru calitatea excepţională a interpretării.
Publicul trebuia mulţumit şi cu un bis, care nu a întârziat, o fantezie pe celebre teme tot de Berstein, cu o surprinzătoare intervenţie vocală a uneia dintre membrele orchestrei, interpretă la contrabas.
Aşa s-a încheiat ziua de 24 mai la Düsseldorf.
A doua zi la Festivalul Schumann din Düsseldorf
Ziua de 25 mai a debutat cu un tur al hotelului unde am fost cazată de organizatori - cel mai nou hotel de 5 stele din oraş, Hyatt Regency Düsseldorf, deschis în urmă cu un an şi jumătate în oraş. Ceea ce mi s-a părut deosebit la acest hotel, dincolo de condiţiile excepţionale de cazare, de designul minimalist de foarte mult bun gust, de plasarea sa absolut tulburătoare chiar pe malul Rinului şi de spaţiosul şi foarte bine utilatul centru SPA, este faptul că pe acoperişul hotelului locuiesc nu mai puţin de 40.000 de albine, mierea lor ajungând în farfuriile oaspeţilor hotelului. Interesant, nu credeţi?
În 25 mai, la ora 12, aveam programat şi interviul cu Michael Becker, intendantul Festivalului Schumann şi al Tonhalle din Düsseldorf. Inevitabil, am vorbit despre români, pentru că şi în Orchestra Simfonică din Düsseldorf sunt mulţi români.
Michael Becker: Da, şi este unul care nu aţi zice că este român, dar este. Este vorba despre Robert Schumann, un minunat violonist, Robert Schumann din România.
Îl avem în programul festivalului şi pe violoncelistul Valentin Răduţiu, născut la München. Chiar şi cumnata mea este născută în România.
România este mai deosebită pentru că nu este o ţară slavonă, dar, poate datorită sistemului comunist, are o şcoală muzicală foarte bine pusă la punct, un sistem de educaţie muzicală foarte bun. Asta este prima impresie: toţi muzicienii români stăpânesc foarte bine instrumentul. De asemenea este foarte important că cei care vin din ţări care nu au fost recunoscute ca centre culturale de prim rang înainte de primul război mondial, au un sentiment de mândrie deosebit faţă de muzica lor populară. Cred că toţi cei care nu provin din centrul Europei au cele mai bune şanse acum - şi mă refer aici şi la ţări precum Finlanda, de exemplu, pentru că sunt foarte muzicali, înţeleg muzica într-un fel anume, nu trebuie să care în spate moştenirea unei istorii. Sunt foarte talentaţi, primesc o vioară şi cântă şi sunt foarte buni. Asta este ceea ce lipseşte din Germania acum şi din educaţia germană. Dacă vă uitaţi la calitatea interpreţilor români din ultimii, să zicem, 100 de ani, îi avem pe Radu Lupu, Clara Haskil, Dinu Lipatti - mai ales pianişti - este o aşa de bună calitate a muzicalităţii, sunt atât de emoţionanţi. Germanii pot să fie geloşi câteodată. Şi e o evidenţă: sunteţi atât de buni.
La Opera din Düsseldorf
După aceste mărturii emoţionante, nu mă aşteptam ca itinerariul meu pe urme româneşti la Düsseldorf să-mi rezerve alte surprize, însă nu a fost aşa.
Luiza Fatyol: Mă numesc Luiza Fatyol, am 24, în curând 25 de ani, şi fac parte din Studioul de operă al Deutsche Opera Düsseldorf. Anul trecut în aprilie au venit domnul Maier, intendantul, directorul-general şi directorul artistic Steven Harison în România, să facă o audiţie pentru Studioul de operă. Studioul de operă este o pregătire pentru ceea ce urmează, pentru carieră. Avem părţi mici pe scena mare, avem şi roluri în spectacole pentru copii, chiar şi roluri principale. Facem masterclass-uri cu oameni celebri, cântăreţi celebri, ceea ce este foarte bine. Am lucrat toţi aici cu David Syrus, pianist foarte bun de la Covent Garden şi cu Deborah Polaski, iar în anul următor am înţeles că vom mai avea câţiva. Avem contract de doi ani; suntem a treia sau a patra tură a Studioului de operă, şi o dată la doi ani reînnoiesc grupul. Anul acesta am fost aleşi şapte, dintre care patru suntem români. Avem coleg un tenor, Ovidiu Purcel, un bariton, Bogdan Baciu.
Attila Fodre: Eu mă numesc Fodre Attila, am 25 de ani şi am terminat la Cluj. De fapt, toţi patru suntem din Cluj. Audiţia a avut loc la Cluj. M-au luat duin cor. Am cântat în corul operei.
I-am descoperit la Luiza Fatyol şi Attila Fodre la Opera din Düsseldorf, pe care am vizitat-o însoţită de o minunată ghidă a turului "Ne place muzica". Doi tineri români care-şi clădesc cariera aici, foarte apreciaţi de altfel, două voci cu care cred că ne vom mândri peste puţini ani.
Dacă aveţi vreodată ocazia, merită să mergeţi la un spectacol la Opera din Düsseldorf - repertoriul este foarte divers, mai puţin bătut, şi dincolo de operă, aveţi şi incitante spectacole de balet, de care cei de aici sunt foarte mândri.
La restaurant
Inevitabil, fiecare dintre noi trebuie să mănânce, aşa că nu am ratat şi experienţa culinară oferită de Düsseldorf. Am fost condusă la "Monkeys" - ceea ce ar fi un triplu restaurant. Am vorbit cu tânărul patron al afacerii, care a moştenit de la tatăl său restaurantele şi mi-a explicat mai multe. În perimetrul unei piaţete există "Monkey's West" cu specific european, cel mai stilat restaurant dintre cele trei, un loc unde arta se îmbină cu gastronomia pentru că înăuntru poţi admira sculpturile şi picturile unui cunoscut artist german. De fapt, maimuţele au fost simbolul acestui artist pentru firea schimbătoare a omului. "Monkey's East" este un restaurant cu specific asiatic unde am şi savurat de altfel nişte minunate rulouri cu creveţi, iar "Monkey's South" un restaurant cu specific mediteranean. L-am întrebat pe patron ce feluri de mâncare ar recomanda la fiecare dintre cele trei restaurante: lasagna la "South", sushi la "East" şi orice fel cu sparanghel la "West". Restaurantul preferat al patronului: "South" - ceea ce nu m-a surprins pentru că am observat că în general germanii iubesc bucătăria mediteraneană.
Recital în 25 mai
Seara zilei de 25 mai s-a încheiat în sala Robert Schumann a Muzeului de artă din Düsseldorf, la recitalul pianistului Tsimon Barto. Nu am să insist asupra acestui moment, pentru că recunosc că nu am apreciat deloc interpretarea americanului cunoscut datorită excentricităţii sale: este şi culturist, dar cunoaşte şi 6şase limbi, dintre care greaca veche şi latina. Ceea ce nu-l ajută, se pare, să cânte mai bine la pian. Au fost două ore şi jumătate plictisitoare, cu Haydn, Liszt, Schumann şi Brahms sunând stilistic exact la fel.
…Şi ultima zi
A venit şi ultima zi a mea la Düsseldorf, 26 mai. Nu am vrut să ratez o expoziţie care s-a dovedit a fi extrem de interesantă: "El Greco şi moderniştii": 40 de tablouri de El Greco strânse de la muzee şi colecţii din întreaga lume şi alte 140 de picturi ale expresioniştilor inspiraţi de El Greco. E tulburător să vezi cum, de fapt, nimic nu e nou, pentru că ultimele tablouri lăsate de El Greco seamănă atât de mult cu arta moderniştilor, deşi sunt create cu 400 ani mai devreme. Expoziţia este deschisă până în 12 august 2012, aşa că dacă ajungeţi la Düsseldorf, şi vă invit să o faceţi, dacă aveţi posibilitatea, nu rataţi această expoziţie unică şi total inedită.
Şi la final, mulţumiri
Dacă noi, românii, suntem obişnuiţi să spunem despre noi că românii sunt ospitalieri şi germanii sunt mai reci, vreau să vă spun că vă înşelaţi. Am întâlnit oameni extrem de calzi şi de drăguţi, care acordau meseriei de jurnalist greutatea pe care nu o mai simţim acum, în România. Am întâlnit oameni profund interesaţi de meseria lor, de impactul a ceea ce făceau pentru societate, oameni mândri de oraşul lor şi de moştenirea lui muzicală. Şi simt nevoia să mulţumesc în special însărcinatului cu presa din cadrul festivalului, Meike Knoche, pentru gentileţe şi dedicare.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius